Traducere şi adaptare din limba franceză: Nicu Gecse

Doctorul Bonenfant căuta să-şi aducă aminte, repetând şoptit, ca pentru sine: „O amintire de Crăciun? O amintire de Crăciun?”

Şi, brusc, strigă:

– Cum să nu, am una, ba chiar una destul de ciudată; e o poveste fantastică. Am văzut un miracol! Da, doamnelor, un miracol, în noaptea de Crăciun.

Sunteţi desigur uimite să mă auziţi vorbind aşa pe mine, cel care nu cred nicidecum în nimic. Şi, cu toate acestea, am văzut un miracol! L-am văzut, spuneam, chiar cu ochii mei, văzut de-a binelea.

Fost-am foarte surprins ? Nu tocmai; căci deşi nu cred deloc în ceea ce credeţi voi, am câteodată credinţă şi ştiu că ea mută munţii. Aş putea oferi destule exemple; v-aş indigna însă şi aş risca să scad din efectul relatării mele.

Mai întâi am să vă mărturisesc că, deşi n-am fost prea puternic convins şi nici convertit de cele ce am văzut, am fost cel puţin foarte mişcat şi voi încerca să vă înfăţişez chestiunea cu naivitate, ca şi cum aş avea credulitatea unui sătean din Auvergnat.

Pe atunci eram medic de ţară; locuiam în orăşelul Rolleville, din inima Normandiei.
În anul acela a fost o iarnă cumplită. De la începutul lui noiembrie, după o săptămână de îngheţ, au venit ninsorile. Norii groşi se vedeau de departe sosind dinspre miazănoapte şi fulgii albi de nea au început să cadă.

Într-o singură noapte, au acoperit toată câmpia.

Izolate în curţile lor pătrate, în spatele perdelelor de copaci mari, pudraţi cu brumă, fermele păreau să doarmă sub acea depunere de spumă groasă şi uşoară.

GeorgesMoteley1

Zăpada de Georges Moteley (1865-1923). Pictură din 1903.

Niciun zgomot nu mai străbătea câmpia încremenită. Singuri corbii, în stoluri, descriau semicercuri ample în văzduh, căutând în zadar ceva de mâncare, se abăteau dimpreună pe câmpurile palide şi ciuguleau zăpada cu ciocurile lor mari.

Nu se mai auzea  nimic, afară de alunecarea vagă şi continuă a acelei pulberi, care cădea întruna.

A ţinut-o aşa opt zile întregi, după care căderea masivă de zăpadă s-a oprit. Pământul avea o mantie groasă de cinci picioare. Şi apoi, vreme de trei săptămâni, un cer senin, ca un cristal albăstriu ziua, iar noaptea presărat pe de-a-ntregul cu stele ce parcă fuseseră poleite de chiciură, într-atât de nemişcat era firmamentul nesfârşit, se întinse pe învelişul unit, dur şi strălucitor de zăpadă.

Câmpia, gardurile vii, ulmii – totul părea mort, ucis de frig. Nici oamenii şi nici animalele nu mai ieşeau pe afară: singure coşurile de fum ale căsuţelor în veşminte albe dezvăluiau viaţa ascunsă prin fuioarele subţiri de fum care suiau drept în aerul îngheţat.

Din când în când, copacii se auzeau trosnind, ca şi cum membrele lor de lemn ar fi plesnit sub scoarţă, şi, câteodată, o creangă groasă se desprindea şi cădea, nebiruitul îngheţ pietrificându-i seva şi rupându-i fibrele.

Răzleţite ici şi colo pe câmpie, locuinţele păreau despărţite între ele de sute de leghe. Oamenii trăiau cum puteau. Încercasem de unul singur să-mi vizitez pacienţii din vecinătate, expunându-mă permanent riscului de a rămâne îngropat în vreo surpătură.

Mi-am dat seama curând că o teroare misterioasă plana asupra ţinutului. O asemenea urgie, spuneau oamenii, nu era nicidecum firească. Unii pretindeau că noaptea se auzeau voci, şuierături ascuţite şi strigăte care apoi încetau.

Acele strigăte şi şuierături proveneau neîndoielnic de la păsările migratoare care călătoreau în amurg şi care se refugiau în masă spre sud. Dar cum să-i faci pe oamenii înfricoşaţi să înţeleagă un lucru raţional? O spaimă apăsătoare le cotropise sufletele, aşa că se aşteptau la un eveniment neobişnuit.

Fierăria lui moş Vatinel se afla la capătul cătunului Épivent, la drumul mare, acum nevăzut sub nea şi pustiu. Şi, fiindcă oamenilor le lipsea pâinea, fierarul se decise să meargă până-n sat. Rămase câteva ore să mai stea de vorbă în cele şase case care formau centrul ţinutului, luă cu sine pâinea şi veştile noi, dar şi un pic din acea teamă care cuprinsese ţinutul. Şi, înainte de lăsarea nopţii, se porni la drum.

Deodată, în dreptul unui gard viu, i se păru că vede un ou pe zăpadă; da, un ou lăsat acolo, cu totul alb, ca tot restul lumii. Se aplecă – era într-adevăr un ou. De unde apăruse? Ce găină îşi părăsise cuibarul ca să vină să-l ouă acolo? Fierarul s-a mirat, n-a înţeles nimic, dar a luat oul şi l-a dus nevesti-sii.

– Uite, nevastă, ia aci un ou pe care l-am găsit pe drum!

Femeia clătină din cap:

– Un ou, în drum? Pe o vreme ca asta? Eşti băut, de bună seamă!

– Ba nu, nevastă. Era jos, lângă un gard viu, cald încă şi neîngheţat. Uite, mi l-am pus sub haină ca să nu îngheţe. Ai să-l mănânci la cină.

Oul a ajuns în oala în care fierbea la foc scăzut supa, iar fierarul se apucă să povestească ce vorbe mai umblau prin ţinut.

Femeia îl asculta foarte palidă.

– Sunt sigură că noaptea trecută am auzit şuierături, şi-mi părea că vin chiar de pe coş.

S-au aşezat la masă, au mâncat mai întâi supa, apoi, în timp ce soţul îşi punea unt pe pâine, femeia luă oul şi-l cercetă neîncrezătoare.

– Dacă o fi altceva în ou?

– Cam ce-ai vrea tu să fie?

– De unde să ştiu io?

– Hai, mănâncă-l, nu te  mai prosti.

Ea coji oul. Un ou ca toate ouăle, şi foarte proaspăt.

Apoi se apucă să-l mănânce, şovăind, gustând, lăsându-l jos, luându-l iarăşi în mână.

Soţul o întrebă:

– Ei bine! Ce gust are oul?

Ea nu i-a răspuns şi a terminat de mâncat oul; apoi, brusc, şi-a privit bărbatul cu ochi ficşi, speriaţi, învolburaţi, şi-a ridicat braţele, le-a răsucit şi, cuprinsă de convulsii din cap până-n picioare, s-a rostogolit pe podea, scoţând urlete cumplite.

S-a zbătut toată noaptea în chinuri groaznice, scuturată de tremurături înfricoşătoare, schimonosită de convulsii oribile. Nefiind în stare să o ţină, fierarul s-a văzut obligat să o lege.

Iar ea urla fără încetare, cu o voce neobosită: „Îl am în mine! Îl am în mine!“

Eu am fost chemat a doua zi dimineaţă. I-am prescris toate calmantele ştiute, fără a obţine nici cel mai mic rezultat. Era nebună.

Atunci, cu o rapiditate incredibilă, în ciuda obstacolului reprezentat de troienele de zăpadă, zvonul, unul straniu, se răspândi de la o gospodărie la alta: „Nevasta fierarului e posedată!“ Iar oamenii soseau de pretutindeni, fără a îndrăzni să intre în casă; îi ascultau de departe urletele îngrozitoare, scoase de o voce atât de puternică, încât nimeni n-ar fi crezut că ea aparţine unei fiinţe omeneşti.

L-au chemat pe preotul satului. Era un om bătrân şi naiv. A venit în grabă, purtând anteriul, ca pentru a sta la căpătâiul unui muribund, şi, întinzându-şi mâinile, a rostit versete de exorcizare, în vreme ce patru bărbaţi o ţineau pe pat pe femeia care spumega şi se răsucea. Dar duhul rău n-a fost alungat.

Crăciunul a sosit fără ca vremea să se fi schimbat. În Ajun, de dimineaţă, preotul a venit să mă caute.

– Aş dori, mi-a spus el, ca nefericita aceasta să fie adusă să asiste la slujba din noaptea aceasta. Poate că Dumnezeu va face o minune pentru ea chiar în ceasul la care S-a născut dintr-o femeie.

– Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, părinte, i-am răspuns preotului. Dacă spiritul ei este mişcat de ceremonie (şi nimic nu e mai potrivit pentru a o emoţiona), atunci poate că ea poate fi salvată fără vreo altă doctorie.

Bătrânul preot a murmurat:

– Dumneavoastră nu sunteţi prea credincios, doctore, dar ajutaţi-mă, da? Vă luaţi însărcinarea de a o aduce?

Şi i-am promis că am să-l ajut.

A venit seara, apoi noaptea; iar clopotul bisericii a început să bată, răspândindu-şi glasul tânguitor în spaţiul mohorât, peste întinderea albă şi îngheţată de zăpadă.

Fiinţe negre veneau încet, în grupuri, supuse strigătului de bronz al clopotului. Luna plină lumina cu întreg orizontul cu o strălucire vie şi stinsă, făcând şi mai vizibilă palida pustietate a câmpurilor.

Luasem cu mine patru bărbaţi robuşti şi mă dusesem la fierărie. Posedata continua să urle, legată de patul ei. În ciuda rezistenţei ei sălbatice, a fost îmbrăcată cum se cuvine şi am luat-o cu noi.

Luminată şi rece, biserica era deja plină de lume; cântăreţii din strană îşi murmurau notele lor monotone; serpentul sforăia; clopoţelul băiatului de cor clincănea, orânduind mişcările credincioşilor.

Am închis-o pe femeie şi pe paznicii ei în bucătăria prezbiteriului şi am aşteptat prilejul pe care îl consideram favorabil.

Alesesem momentul de după împărtăşanie. Toţi ţăranii, bărbaţi şi femei, se împărtăşiseră cu Dumnezeul lor pentru a-i îmbuna severitatea. În timp ce preotul încheia taina divină se instalase o linişte profundă.

La ordinul meu, uşa a fost deschisă şi cele patru ajutoare au adus-o pe nebună.
De cum a zărit luminile, mulţimea în genunchi, corul cu lumânări aprinse şi tabernaculul aurit, ea s-a zbătut cu o asemenea putere, încât a fost cât pe ce să ne scape, şi a scos nişte ţipete atât de ascuţite că un frison de spaimă a străbătut biserica; toate capetele s-au ridicat; mulţi oameni au fugit.

Crispată şi contorsionată în mâinile noastre, cu chipul schimonosit şi ochii nebuni, ea nici nu mai avea înfăţişarea unei femei.

A fost târâtă până la treptele corului şi apoi a fost ţinută puternic, ghemuită la podea.
Preotul se ridicase. Aștepta. De cum a văzut-o ţintuită astfel, a luat în mâinile sale mostranţa înconjurată de raze de aur cu o ostie albă la mijloc şi, înaintând câţiva paşi, l-a ridicat cu braţele întinse deasupra capului, prezentându-l privirii înspăimântate a demonizatei.

Ea continua să urle, cu privirea fixă, îndreptată spre acel obiect înconjurat de raze. Iar preotul rămânea atât de nemişcat, încât ar fi putut fi luat drept o statuie. Şi totul a durat mult, foarte mult timp.

Femeia părea cuprinsă de teamă, fascinată; privea îndelung mostranţa, scuturată încă de tremurături cumplite, dar trecătoare, şi continua să urle, dar cu o voce mai puţin sfâşietoare.

Şi asta a durat timp îndelungat.

S-ar fi putut spune că ea nu-şi mai putea coborî privirea, că ochii îi erau aţintiţi către ostie; nu făcea altceva, doar gemea, iar corpul i se moleşea, i se liniştea.

Toţi credincioşii erau plecaţi cu fruntea la podea.

Atunci, posedata îşi cobora repede pleoapele, după care şi le ridica iarăşi, ca şi cum n-ar fi fost în stare să suporte vederea Dumnezeului ei. Tăcuse. Apoi, brusc, mi-am dat seama că ochii îi rămăseseră închişi. Dormea somnul somnambulilor, hipnotizată, iertare, învinsă de privirea cu insistenţă a mostranţei cu raze aurii, învinsă de Hristos biruitorul.

A fost luată de acolo, inertă, în timp ce preotul urca iarăşi spre altar. Tulburaţi, cei prezenţi au intonat ca mulţumire un Te Deum.

Iar nevasta fierarului a dormit patruzeci de ore la rând, după care s-a trezit fără a-şi aminti nici că fusese posedată, nici că fusese scăpată de demon.

Iată, doamnele mele, miracolul pe care l-am văzut.

Doctorul Bonenfant tăcu, apoi adăugă cumva nemulţumit:

– N-am putut refuza să certific în scris adevărul celor întâmplate.

 

Le Gaulois, 25 decembrie 1882