1

aptegfed4Era unul din acele blocuri vechi, cu șase etaje, cu curţi mici şi năpădite de buruieni. În curte iarba creştea înaltă, neatinsă vreodată de maşina de tuns, la umbra a doi brazi foarte bătrâni. Casa scării era întunecoasă și prăfuită. În plus, mirosea cumplit, pentru că oamenii aveau obiceiul să lase gunoiul chiar lângă jgheab, în sacii de nailon negru legaţi strâns la gură.

Liftul era stricat, şi nicio tentativă de a-l repune în funcţiune nu dăduse rezultate care să dureze mai mult de câteva zile; dar lui Adi nu îi trebuia lift. Blocul avea doar șase etaje şi, deşi stătea la ultimul dintre ele, îi era ușor să coboare scările în grabă când ieşea dimineaţa să se joace cu Marcu şi Alina. Trecea mereu pe lângă apartamentul cu numărul patru, a cărui uşă albă, de pe care se desprindea vopseaua şi care părea ea însăşi că e pe cale să se desprindă din ţâţâni, reprezenta un punct special în drumul lui zilnic până în curtea blocului şi înapoi.

Probabil era singurul pe care-l mai băga în seamă, având în vedere că parcursese acest drum de nenumărate ori, şi l-ar fi putut face şi cu ochii închişi. Dar de câte ori trecea pe lângă apartamentul 4, îi arunca o privire din mers, sau dacă avea curaj în ziua aceea, chiar se oprea în faţa uşii vechi şi şubrede şi o privea pentru un timp, străbătut de un fior rece. Dar niciodată prea mult, căci în spatele ei se ascundea unul dintre cele mai frecvente personaje din coşmarurile lui.

Nu ştia cum se numeşte doamna care locuia acolo, aşa cum nu ştia cum se numesc mai toţi vecinii de bloc, în general oameni sumbri, morocănoşi şi plictisiţi. Mama lui o vizita, aşa că ea ştie probabil cum o cheamă, dar Adi nu o întrebase niciodată. Vorbeau despre femeie destul de rar, aproape deloc, şi când o făceau îi spuneau pur şi simplu doamna de la parter.

Pe femeie nu o auzise vorbind niciodată, deşi uneori mai tuşea răguşit, aspru. Fuma ca o locomotivă şi de multe ori o vedea la balconul de la parter, care dădea spre curtea blocului. Avea obiceiul să stea acolo şi să privească cum se joacă copiii, nimeni nu ştie din ce motiv. Avea părul vopsit în negru, aspru, dar foarte bogat, faţa colţuroasă şi slabă, şi se îmbrăca mereu sumbru, ca de doliu.

Tatăl lui Adi spunea că e nebună. Vorbea, zicea el, cu porumbeii şi cu florile pe care le uda, deşi erau moarte. Mama lui Adi se supăra când îl auzea vorbind astfel de vecini, dar nici ea nu avea o părere prea bună despre femeia de la parter. Când se mutaseră în bloc, voiră să cumpere apartamentul ei, care era mai mare şi în plus era la parter, dar ea nici nu voise să discute. Părea hotărâtă să moară în locuința aceea, deşi avea doi copii mari, foarte săraci, care de abia aveau unde locui şi ar fi fost uşor pentru ea să-şi vândă locuinţa şi să cumpere două garsoniere. Avea şi alte originalităţi: De exemplu, după ce mătura, arunca praful pe geam, aşa că odată, când se jucase de-a v-aţi ascunselea cu prietenii, Adi stătuse sub balconul ei şi se trezise sub o avalanşă de praf şi firmituri.

Când era mai mic, mama îl ameninţase că, dacă nu e cuminte, femeia are să vină să îl ia. Spunea că are apartamentul plin de copii răi (apartament pe care Adi şi-l imagina ca fiind uriaş, neomenesc, ca bârlogul unui extraterestru) şi mereu are loc pentru încă unul. Acum Adi era convins că povestea cu colecţia de copii răi ţinuţi prizonieri în apartament era doar o scorneală menită să-l ţină în frâu. Aflase deja adevărul despre Moş Crăciun şi Iepuraşul de Paşte, iar acum începea să pună la îndoială tot ce i se spunea.

Deşi mama lui se cunoştea cu femeia, Adi nu îndrăznise să întrebe prea multe despre ea. Părinții lui evitau să vorbească despre vecini, mai ales despre doamna aceea cenușie. Încă mai păstra în minte imaginea doamnei-monstru care ţinea captivi copiii care nu se culcau după amiaza. Odată Adi chiar întrezărise o frântură din apartamentul ei când mama lui intrase acolo cu nişte treburi oarecare. Nu văzuse nimic neobişnuit, dar o scurtă privire printr-o uşă întredeschisă nu putea să îi spună prea multe.

Îți dădeai însă seama că interiorul era sărăcăcios. Niciunul dintre locuitorii blocului nu era prea  bogat. Şi familia lui Adi era săracă, deşi el era singur la părinţi, iar tatăl lui era mereu plecat la muncă. Adi îşi petrecea mai toată vremea afară cu prietenii şi uneori se jucau în casa scării sau în curtea blocului.

Acestea erau motivele pentru care Adi se temea atât de mult de acea uşă, de care atârna sinistrul număr patru, pentru care îi arunca priviri fugare şi, trecând pe lângă el, aştepta parcă să prindă o şoaptă sau o adiere din spatele ei… Şi poate tot de aceea avea o oarecare fascinație pentru respectiva ușă.

 

2

Într-o zi în care se simţise mai îndrăzneţ, Adi îi provocă pe Marcu şi pe Alina la un joc periculos. Urmau să o facă pe femeia înfricoşătoare să iasă din apartament, ca ei să vadă dacă într-adevăr era atât de fioroasă. Deşi Marcu spunea cu jumătate de gură că nu se teme de ea, iar Alina era speriată, amândoi acceptară provocarea.

De multe ori se jucau bătând cu mingea în uşa unui vecin până acesta ieşea şi striga la ei, iar atunci o luau la fugă râzând. Alina se împotrivi când voiră să facă asta la uşa cu numărul 4. De obicei, persoana ieşea din apartament destul de repede cât să-i vadă şi să-i recunoască şi îi ameninţa că va vorbi serios cu părinţii lor. Aceste vorbe nu fuseseră duse niciodată la îndeplinire, dar Alina se temea că de data aceea lucrurile vor sta altfel.

Când cei trei se apropiară de uşa bătrânei, Adi simţi cum începe să-i bubuie inima. Se trezise în dimineaţa aceea cu o senzaţie neplăcută în stomac. Toţi trei erau vizibil tulburaţi, dar Marcu şi Alina se temeau mai mult că bătrâna avea să vorbească cu părinţii lor şi că o să le facă probleme. În schimb, Adi nu-şi putea scoate din minte monstrul, bârlogul plin cu copii neascultători, figura sinistră a bătrânei.

Cei trei schimbară priviri încordate, iar Adi fu cel care îndrăzni să facă un pas în faţă cu mingea în mână. Avea impresia că îşi trăieşte ultimele clipe, deşi ştia, într-un colt al minții, că este aiurea să gândeşti asta. Poate că bătrâna nici nu era aşa de rea, de fapt putea fi chiar amabilă, dar cumva gândurile astea nu reuşeau să-l liniştească pe Adi.

Îi trecu prin minte că unui copil nu îi e teamă de ceea ce se află în întuneric, îi e teamă de întunericul în sine şi de lucrurile pe care mintea lui le face să apară acolo. Chiar şi după ce îi arăţi cu lanterna că nu e nimic într-un colţ întunecos, el tot se teme de colțul acela, după ce stingi becul lanternei. Pentru el nu contează că nu e nimic acolo, dacă e lumină. Știa asta și înainte. El se teme de ceea ce va fi acolo când va reveni întunericul.

Fără să-şi dea seama, aruncă mingea cu putere, iar aceasta se lovi zgomotos – mult mai zgomotos decât i-ar fi plăcut – de uşa albă a bătrânei, desprinzând chiar unele bucăţi de vopsea.

Aşteptară într-o tăcere deplină, iar Adi se simţi aproape împăcat. Acum că trecuse de momentul greu, teama i se transformase într-un fel de frenezie rece.

Cum zgomotul nu trezi nicio reacţie, el mai lovi o dată uşa cu mingea, cu mai multă putere, ca şi cum ar fi vrut dinadins să o provoace pe cotoroanță. Apoi încă o dată şi încă o dată. Ar fi putut continua la nesfârşit, dacă uşa nu ar fi cedat şi s-ar fi deschis spre înăuntru cu un scârţâit sfâşietor, ridicând un nor de praf. Uşa păruse mereu pe cale să cedeze, dar acum se părea că tocmai el o stricase.

Adi încremeni, aşteptând ca din spatele uşii să apară femeia, cu faţa ei aspră, uscăţivă, şi cu privirea severă. Ceilalţi doi o luară la fugă şi Adi auzi cum se trânteşte uşa de metal al blocului, un sunet atât de familiar datorită zecilor de dăţi în care se jucase cu ei în casa scării şi în jurul blocului. Dar sunetul îi părea acum înfiorător, ca zgomotul unei porţi ce îl închide undeva, definitiv.

Prin deschizătura îngustă se vedea o parte din apartament, aşa cum îl mai văzuse odată când mama lui fusese acolo, doar că acum totul era întunecat; părea că perdelele erau trase. Simţi mirosul de vechi, un miros pe care parcă îl intuise de când trecuse pe lângă uşă.

Niciun sunet: poate că femeia nu era acasă. În loc să se simtă uşurat (nu era nimeni prin preajmă şi dacă pleca atunci nimeni nu ar fi aflat cine stricase uşa) îi veni un curaj neaşteptat şi, după ce lăsă mingea pe jos, împinse uşa, deschizând-o de tot.

Era o locuinţă obişnuită, exact cum te-ai fi aşteptat să arate apartamentul unei femei singure şi bătrâne Era mobilat simplu şi sumar, cu pereţii văruiţi într-un alb care cu scurgerea anilor devenise gălbui. Nu văzu niciun copil captiv şi nimic care să-i dea de bănuit că acolo ar fi locuit un monstru, iar acum se ruşina oarecum că se aşteptase să vadă aşa ceva.

Fără să ştie de ce, Adi trecu pragul şi pătrunse în penumbra locuinţei. Cum toate uşile din apartament erau deschise, văzu că avea trei camere, o bucătărie şi o baie. Singurul geam care nu era acoperit era cel aflat la înălțime, deasupra căzii, şi prin el intra puţină lumină, ceea ce făcea din baie cea mai luminoasă încăpere.

Începu să se plimbe prin casă, neîndrăznind să atingă ceva. Nici nu erau prea multe lucruri de atins, locul era foarte sărăcăcios, toate obiectele erau vechi şi simple. Vreo două cărţi de bucate, un televizor mare – se îndoi că aparatul acela mai funcţionează –, câteva scrumiere pline (ştia că bătrâna fumează şi în apartament se simţea un iz vag de ţigară) şi chiar un radio în bucătărie. Familia lui nu asculta radio decât în maşină, dar bunicul său, care ascultase Vocea Americii înainte de revoluţie, îl prefera televizorului… aşa că, de câte ori se ducea pe la el, asculta unele emisiuni radiofonice. Îi veni chiar să îl deschidă şi să vadă ce canale prinde, dar îşi spuse că nu e bine să stea prea mult pe acolo şi nici să-şi asume riscuri. Prin minte îi trecu gândul că la aparat s-ar putea auzi vocea bătrânei, printre interferențe, venind ca de la o mare depărtare, și că i s-ar fi adresat lui – știa că e o prostie să gândești așa ceva, dar oricum nu se atinse de radio, gândindu-se că l-ar putea strica.

Sufrageria era foarte largă, cu un covor gros cu franjuri care nu acoperea tot parchetul. Mărimea încăperii contrasta cu mobila puţină şi măruntă care se găsea în ea. Baia era atât de goală, încât ai fi putut crede că în apartament nu locuieşte nimeni, ori că e în curs de construcţie. Multe lucruri din casă erau stricate, ciobite sau pătate, femeia părea să aibă acea manie a bătrânilor de a strânge tot ce e nefolositor, aşa că putu vedea peste tot teancuri de facturi, sticle goale şi chiar un robinet stricat, aşezat pe o etajeră din baie, și câte altele!

Mergând pe coridor, dădu faţă în faţă cu cineva şi auzi un ţipăt. Adi fi vrut să o ia la goană, dar picioarele nu-l ascultau. Se simţi pierdut, de parcă se vârâse de bună voie în ghearele monstrului.

Îi luă ceva să-şi dea seama că e ţipătul lui, mai ales că cel din faţa sa deschise şi el gura şi făcu o grimasă. Avea aceeaşi înălţime cu el şi ai fi spus că îi putea fi coleg de clasă. După ce îşi dădu seama că e propria lui imagine, rămase pe loc şi aşteptă să i se potolească bătăile inimii. Era una din acele oglinzi fără ramă, care acoperă peretele de la tavan până la podea.

După ce se convinse că nu e nimic interesant de văzut, cu atât mai puţin ceva care să te sperie, se îndreptă spre ieşirea din apartament. Dar apoi i se păru că aude paşi pe coridor şi se lipi de perete, sperând că, dacă venea bătrâna şi găsea uşa spartă, să nu îl vadă şi să aibă timp să iasă nevăzut. Se gândi ce ar zice ai lui dacă ar afla ce făcuse – îi veniră gândurile cele mai negre, de la trimiterea lui la şcoala de corecţie şi până la ideea că l-ar pune pe el să repare ușa aceea afurisită.

După un timp în care nu auzi nimic, se convinse că totul fusese doar închipuirea lui. Totuşi nu voia să iasă şi să dea nas în nas cu cineva, aşa că mai stătu puţin. Se gândi că cineva chiar umblase pe coridor, dar se oprise dintr-un motiv sau altul. Poate că cineva chiar ştia că e înăuntru şi îl pândea lângă uşă.

Nu ştiu cât timp rămase aşa, aproape ţinându-şi respiraţia şi cu inima gonindu-i în piept, dar în cele din urmă scoase capul şi privi pe scara blocului. Era pustie. Uşa apartamentului 4 atârna numai de o ţâţână, stând într-o poziţie atât de nefirească şi de caraghioasă, încât arăta grotesc. O luă la goană pe scări, fără să se gândească prea mult, şi nu se opri până când nu ajunse la etajul lui.

Mai târziu nu-şi aminti nimic din drum, nici măcar cum ajunsese acasă. Ştia doar că se aruncase în pat şi începuse să se roage, aşteptându-se ca bătrâna, care îl pândise tot acest timp în camera lui, să-şi facă apariţia din vreo umbră.

 

3

Se linişti de abia spre seară, când aproape că uitase şi de femeie, şi de apartamentul ei.

Stătea în bucătărie cu mama care pregătea cina. Bucătăria de acasă era un loc atât de cunoscut şi de confortabil, încât nu avea cum să-i fie frică acolo. Abțibildurile şi magneţii de pe frigider, cutiile cu condimente aliniate pe bufet, mama care învârtea lingura în oala aburindă – pe toate le cunoştea de atât de mult timp, încât le privea ca pe nişte îngeri protectori.

– Mama, cum o cheamă pe doamna de la parter?

– Care anume?

– Cea care fumează, care se tot îmbracă mereu în cenuşiu, aceea despre care tata spune că e nebună.

Mama se întoarse spre el cu o privire gravă, iar el avu impresia că spusese ceva nepotrivit.

– De ce întrebi de ea?

– Aşa, fără motiv. Am fost vecini de când mă ştiu şi n-am aflat niciodată cum o cheamă.

– A murit alaltăieri. Un atac de cord.

Adi ştia ce e moartea. Bunica lui murise. La fel şi unchiul lui. La înmormântare chiar îi văzuse cadavrul, înconjurat de dantela gătelilor pentru sicriu şi luminat macabru de lumânări.

– Ce-i aia? întrebă el.

Spuse cuvintele în şoaptă, ca şi cum nu voia să deranjeze.

– O boală de inimă, ai să înveţi la şcoală.

Adi duse mâna la inimă.

– Mama, eu o să mor?

Femeia tăcu şi Adi ştiu că o cam pusese în încurcătură. Îşi dori să nu-i fi pus întrebarea.

– De fapt, nu contează, nu mă interesează. Nici n-o să mă mai gândesc la asta.

– Nici să nu te mai gândeşti.

 

4

Pe casa scării, becul de la etajul şase nu mai funcţiona de vreo doi ani. Adi îşi aminti că încercase cineva să îl fure şi că-l scăpase, spărgându-l, sau cel puţin aşa îi spuseseră părinţii. Ei auziseră zgomotul, dar nu ieşiseră din casă şi, în dimineaţa următoare găsiseră cioburile pe jos. Nimeni nu schimbase becul, poate pentru că Adi avea numai vecini bătrâni, care nu ieşeau noaptea din casă, deci nu aveau nevoie de lumină.

Era deci dificil să meargă de la uşa apartamentului până la scări, dar nu imposibil, mai ales pentru el, care parcursese drumul acela de zeci de ori. Nu încuie uşa în urma lui, ştiind că asta ar însemna să facă mult zgomot şi că, oricum, nu avea să stea mult afară.

Merse prin întuneric, ghidat în parte de slaba lumină care pătrundea pe sub uși dar mai mult din instinct. După ce ajunse la etajul cinci, dădu de puţină lumină şi de acolo îi fu uşor să ajungă la parter.

Uşa apartamentului 4 stătea în aceeaşi poziţie, dar arăta mult mai lugubră noaptea. Nu doar că era mai puţină lumină, dar ştiind că afară e noapte avea impresia că totul e mai înfricoşător.

Când ajunse în pragul uşii, îşi dădu seama că apartamentul e prea întunecat ca să poată înainta aşa. Trebuia să aprindă becul.

Luându-şi inima în dinţi, păşi în întunericul uscat, prăfos şi căută întrerupătorul. Aprinse becul şi lumina se revărsă în hol şi în casa scării, unde desenă un triunghi deformat pe pardoseală.

Locul arăta aşa cum şi-l amintea, doar că acum ştia că acolo murise un om. Oare asta îl făcea să privească altfel totul? Cu siguranţă îl privea altfel decât ieri (data trecută fusese ieri, pentru că trecuse de miezul nopţii). În mod ciudat, lucrurile arătau chiar mai înspăimântătoare în lumină, decât în penumbra în care le văzuse înainte.

Merse în dormitor, unde găsi un pat auster, în culori şterse. Încăperea era vopsită în galben, cu o lustră simplă, fără abajururi, şi un dulap de lemn, atât de rudimentar, încât părea făcut de mână. Deschise dulapul şi îl lovi un miros de lână şi de vechitură. S-ar fi aşteptat să-l izbească peste faţă un nor de molii, ca în desenele animate, dar în schimb văzu doar nişte haine cenuşii.

Începu să le răscolească şi să le miroasă. Nu găsi nicio bijuterie, nicio podoabă, chiar şi hainele erau de o simplitate deprimantă. Poate că doamna cea moartă era pocăită. Adi nu ştia ce e aia pocăit, dar îl auzise pe Marcu spunând că o colegă de-a lor e pocăită, pentru că nu dansează şi nu poartă bijuterii, aşa că îşi imagina că un pocăit e o persoană foarte aspră şi apatică.

Cercetă apoi cealaltă cameră, baia, bucătăria, chiar şi debaraua. Aceasta din urmă avea un miros cumplit şi Adi se întrebă dacă femeia chiar mânca ce se afla acolo. Văzu borcane înşirate pe rafturi prăfuite de lemn, pline cu chestii vâscoase despre care bănuia că sunt gem şi zacuscă.

În cele din urmă, ajunse la oglinda care îl speriase ziua trecută. Era ciobită puţin într-un colţ. Se privi, studiindu-se din cap până în picioare – părul care îi cam atârna peste față, un tricou albastru, pantalonii scurţi. Se întrebă dacă şi el avea să crească, să îi apară riduri, să i se zbârcească pielea, să ajungă cocoşat şi cu privirea aspră. Se întrebă dacă şi el avea să strige la copiii care fac gălăgie în curtea blocului, dacă va asculta muzică simfonică şi dacă va citi ziarul în fiecare zi.

Şi, desigur, nu-şi putu opri gândurile. Oare i se va opri şi lui inima, va înceta să respire şi i se va duce sclipirea din ochi? Apartamentul femeii păru mult mai friguros, mult mai întunecat.

Îşi aminti de trupul unchiului său, pe care îl văzuse mai demult, atât de dichisit şi într-un sicriu lustruit, decorat cu dantelă. Avea ochii închişi, pieptănătură impecabilă, era machiat cât să pară aproape viu. La momentul acela, mortul nu-i făcuse vreo impresie puternică, dar acum nu şi-l putea scoate din minte. Se gândi că poate avea să-l bântuie pe veci.

Se întoarse şi merse spre uşă, cuprins de gânduri sumbre. După ce stinse becul, aruncă o privire în urmă. Avu impresia că tot trupul îi încremeneşte, atât fu de speriat. În oglinda cea înaltă, cu colţul ciobit, acoperită de un strat subţire de praf, văzu silueta subţire, leonină a bătrânei fără nume. Avu impresia că îi vede chiar şi ochii aceia negri, sfredelitori, care te priveau ca şi cum ţi-ar cunoaşte până şi cel mai mărunt gând.

Desigur, nu zări imaginea decât preţ de o secundă şi nu putea fi foarte sigur de ceea ce văzuse. Voi doar să arunce o privire peste umăr, luându-şi adio de la locuinţă, şi deci nu apucă să vadă nimic cu claritate. Putea ca totul să fie doar în mintea lui, ori poate văzuse un obiect reflectat (una din hainele de pe cuier; de ce nu, doar erau ale bătrânei, şi pe întuneric nu era greu să le confunzi cu o persoană), pe deasupra nu ar fi fost prima dată când se convingea singur că e ceva în întuneric. Odată, mama lui lăsase o haină pe un umeraş în baie, şi când mersese noaptea şi văzu acea siluetă înaltă aproape până la tavan, imobilă şi inumană, fugi țipând din baie, spunând că intrase cineva în casă. Chiar și după ce ai lui verificaseră baia și aprinseră lumina, iar el văzu că intrusul lui era de fapt doar o haină pe umeraș, îi luară zece minute să se oprească din plâns. Chiar şi acum, când intra pe întuneric în baie, îl trecea un fior cumplit.

Totuşi, de data asta părea să fie altfel. Rămase acolo câteva minute şi fu sigur că aude respiraţia bătrânei. Era convins că, dacă mai aşteaptă puţin, aceasta va începe să îi vorbească. Tremura tot de spaimă. Nu trebuia decât să se întoarcă, sau măcar să arunce o privire peste umăr şi poate s-ar fi convins că nu e nimic acolo. În minutele acelea, printre cele mai înfricoșate pe care le trăise până atunci, i se păru că apartamentul devine uriaş, ca un hău, că el e atât de mic încât toate lucrurile de acolo s-ar fi putut prăvăli peste el şi l-ar fi zdrobit.

O rupse la fugă atât de brusc şi de repede, încât şi el fu surprins. Se lovi de uşă şi o scoase de tot din ţâţâni, iar ea căzu pe jos, bufnind, cu numărul 4 în sus, iar zgomotul umplu mintea băiatului, nelăsând loc niciunui gând. Nu se opri din alergat.

În urma lui, oglinda continua să reflecte, impasibilă, apartamentul, uşa căzută şi o frântură din scările care duceau la primul etaj.

 

172 Total Views 1 Views Today