george_cosbucMi-e greu să laud din toată inima versurile dumitale. Mi-e greu pentru că sunt tânguitoare şi pline de plâns – eu nu vreau să laud pe cel ce se tânguieşte. Toţi poeţii noştri mai tineri ştiu numai una şi una: să blesteme viaţa. Ei da, nu e nicio muncă să găseşti defectele lucrurilor. Cel mai prost sătean are să găsească o sută de defecte la o perfectă statuie antică. Dar părţile bune? Asta e mai greu.

Dar nu-i învinuiesc pentru plângerile lor. Cine are pricină de plâns să plângă, dacă vrea. Dar răul cel mare e că cei mai mulţi minţesc, plângând fără pricină. Ei sunt ca oamenii care nu ştiu să joace cărţi şi totuşi joacă: urmarea este că aceşti oameni, dacă sunt cartofori, pierd totul, iar, dacă sunt poeţi, se pierd cu totul. Oricât s-ar zvârcoli „şcoalele“, suprema putere a artei va fi totdeauna adevărul.

Iar adevărul – în artă – e una cu frumosul. Cele mai urâte înstrâmbături, pe scenă, sunt frumoase când sunt adevărate.

Acum, ce impresie au să-mi facă cele mai frumoase versuri, dacă simt că fondul lor e afectat, nu cuprinde adevăr? Ce sentiment ţi-ar năpădi sufletul, când dumneata, întâlnind o femeie plângătoare îmbrăcată în zdrenţe, cu un copil gol în braţe, i-ai da ultimii bani şi apoi ai afla că ea a minţit, că e bogată şi că face acest lucru numai ca să-şi împlinească cel mai iute milionul?

Leopardi a avut pricini să plângă şio s-a şi plâns cum nu s-a mai plâns nimeni.

Talentul a avut numai pe jumătate parte la nepieritoarele plângeri ale poetului, cealaltă jumătate a avut-o adevărul…

Fără îndoială, în ştiinţă, ori în viaţa zilnică, nu e frumos tot ce e adevărat, şi nu adevărat totdeauna ce e frumos, dar în artă adevărul şi frumosul sunt una. Când zici poezie frumoasă zici poezie adevărată, la un loc poezie bună.

Şi acum, cum cred tinerii noştri poeţi că fac poezii bune câtă vreme nu scriu frumos, fiindcă nu scriu adevărat? Cred ei că frumuseţea poeziei stă în rime, în ritm, în vorbe alese şi în strofe măiestrite? Că adevărul poeziei stă în spunerea oricăror lucruri care corespund realităţii? Atunci matemeticile ar fi suprema poezie a omenirii. Dar în urmă, luând lucrul şi aşa; corespunde realităţii ceea ce spun ei? În poezie se plâng, ţipă, cer trecătorilor milostivi un revolver să se sinucidă – n-au bani nici să şi-l cumpere – de acum nu voiesc să se mai târâie în noroiul vieţii nicio clipă. Iar în realitate? De s-ar găsi un milostiv să le cumpere un revolver, ei ar pălmui pe acest milostiv şi i-ar ţine sâmbetele viaţa întreagă. În loc să plângă, ei hohotesc de-a lungul bulevardului legându-se de femei, în loc să se târâie prin noroi, aleargă la şosea cu muscalul; iar cât pentru tânguirea că nicio clipă n-ar vrea să mai trăiască, o, fii sigur că ei abia aşteaptă seara, să tragă un chef cu lăutarii la Iordache.

Şi scrisul oamenilor ăstora e poezie? Oricât de mari talente poetice să fie, scriind aşa, la ce pot să ajungă? Să adeverească numai vorba: mincinos ca un poet. Eu urăsc pe acest soi de poeţi, căci sunt fariseii artei.

Ei nu scriu nici frumos, nici adevărat; scriu însă imoral, căci minţesc şi minciuna ce e?

De aceea am zis de la început că mi-e greu să te laud. Dumneata ai versuri frumoase, ca muzica, ai o limbă corectă, ai idei drăguţe. Dar aş vrea să te tânguieşti mai puţin, şi mai ales aş vrea să nu te fi tânguit fără pricină. Să dea Dumnezeu să n-ai în viaţă motive de plângere, dar (vezi, sunt răutăcios!) în interesul artei eu mai bine vreau să sufere într-adevăr poeţii şi să cânte dureri adevărate, decât să le meargă bine şi să-şi închipuiască numai că sufăr. E fatal lucru: sufăr poeţii ca să câştige omenirea.

Mi-a plăcut foarte mult Pastelul dumitale. Ai câteva poezii de valoare. Scrie înainte! Dar să-mi asculţi o povaţă: scrie cât de mult şi publică piuţin. Deprinde-te mereu cu scrisul, dar alege ce publici şi nu ieşi la lumină nepregătit, aşa numai cu ce-o da târgul şi norocul!

Te salut şi-ţi doresc tot succesul.

 

(Prefaţă la I. Costin, Spre primăvară, Versuri,

Bucureşti, editor Carol Müller, 1896, pp.7-11.

A apărut sub titlul Adevărul în artă. Coşbuc în contra poeţilor farisei,

în Tribuna, Arad, XIII, nr. 134, 18/30 iunie 1896, p. 533)