DepressioneDacă închid ochii și încerc să număr până la 40, deja, în intervalul ăsta de timp, undeva, pe această planetă, un om s-a sinucis. Și nu numai atât, în tot acest timp alți 10-20 de indivizi nu au reușit să-și ia viața în urma tentativelor lor, dar au ajuns în schimb să se mutileze, să rămână cu sechele ale încercării lor toată viața.

1… 2… 3… 4…

Numele meu este Ion Melniţchi și sunt un bețiv, părinte! Mă primești la spovedanie? Deși mă cheamă Ion (și nu mă duc când mă cheamă), sunt unic în felul meu de a-mi face felul. Există peste două milioane de români care poartă același prenume cu mine, dar sunt unic. Lucrez de dimineața până seara vrăjind clienți, lucrez într-o multinațională.

Sunt Ion și sunt un vrăjitor mai abil ca regretul, mai inutil decât cimitirul de minorități, mai abil ca un nebun care se crede profet și începe a scrie o carte despre ierburi aromate, mai inutil decât o cârpă de şters praful. Camera mea de zi este pustie şi rece. Dar nu la fel de rece cum sunt oamenii.

Astăzi, după ce am venit de la muncă, m-am așezat obosit în fotoliul de acasă. Am deschis o revistă culturală, dar pe trei sferturi din ea sunt știri despre Rusia și intervenția rușilor și americanilor în nordul Irakului, așa că nu prea am ce să citesc. Fereastra este deschisă și ea și din stradă se aud voci ciudate, împletite într-un soi de limbaj codat al vulgului. Privesc în zare, peste șoseaua inundată de mașini, și îmi amintesc de cetatea Bologa. Parcă îi văd zidurile ascunse de trena amurgului târziu, de vară. Doamne, ce excursie am făcut acolo cu Marta! Ne-am iubit o noapte întreagă printre ruinele cetății, fumând, numărând stelele ori îmbrățișându-ne în momentele de răgaz.

Cetatea a fost un castru antic roman, ridicat pe la anul 106, și servea drept garnizoană a cohortelor I Aelia Gaesatorum și a II-a Hispanorum, dar până în zilele noastre nu au mai rămas în picioare decât turnul și o parte dintre ziduri. Ce rost mai au însă toate?

Din fotografia așezată pe pianină, mă privește Marta ca și cum mi-ar cere iertare, ca și cum ar fi știut că o să moară, înainte de vreme, în accidentul ăla stupid. Din aceeași fotografie, eu zâmbesc fericit, de parcă aș fi un alt om, ca și când Dumnezeu nu m-ar fi înzestrat cu povara memoriei și a amintirii, ci cu un penis de pus în ramă, la muzeu. Ce cretin, ce plin de speranță și de rahat mai eram! Nu puteam lipsi din viața mea, dar astăzi pot. Sunt câteva miliarde de oameni care să-mi ia locul, ce-i drept, majoritatea asiatici.

Mă uit la telefonul fix pe care nu l-am plătit de câteva luni. Îs curios dacă are ton. Are. S-a așezat praful pe taste de când nu l-am mai folosit. De obicei, nu am cu cine să vorbesc, nu mă caută nimeni și nu caut pe nimeni. Dacă va fi întrebată vreodată, cred că nici Moartea nu va putea spune cu exactitate cine sunt și unde locuiesc. Și, cum nici Moartea nu știe cine sunt, atunci ce să mai zic de cele sfinte? E vremea să mă distrez. Iau telefonul fix și formez numărul. De la celălalt capăt al firului, îmi răspunde o domnișoară cu accent moldovenesc:

— Aț’ sunat la 112, care este urgiența dumneavoastră?

— Nu mai am de ce să mai trăiesc, o să mă sinucid!

— Ieste o farsă?

— Nu, doamnă! Sunt cât se poate de serios.

— Vă rog să așteptaț’ și să nu închideț’, vă fac legătura la tielverde, Alianța Antisuicid!

— Unde îmi…

Până să mă lămuresc unde îmi face legătura, mă trezesc pus în aşteptare, cu o melodie cretină în receptor. Muzicuța se repetă continuu. Cronometrez: 11 minute și 25 de secunde până când apelul este preluat de o altă duduie.

— Alo, alo, mai ești pe fir? mi se adresă vocea de la capătul liniei, o voce caldă ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor, incredibil de senzuală, o voce înaltă, supusă, ca vocea unei școlărițe catolice dezvirginată de un preot ortodox de la sat.

Am privit din nou numărul format, deoarece eram îngrijorat că am apelat la o linie erotică. De fapt, între ceea ce urma să fac și un apel telefonic către o linie fierbinte nu era o prea mare diferență. Înrădăcinate în fantezie și libertate, destăinuirile către o persoană fictivă, necunoscută, se traduc prin eliberarea unor presiuni acumulate și prin îndeplinirea unei dorințe supreme: dorința de a vorbi cu cineva fără ca acea persoană să te judece, fără ca discuția să aibă consecințe în lumea reală. Și, nu de puține ori, telefoanele pe care le primesc operatorii acelor linii sunt tulburătoare. Am citit despre un caz real, protagonistul zburându-și creierii în direct, după ce se masturbase în prealabil și avusese orgasm. Imaginează-ți sunetul inconfundabil al armei care se descarcă și sunetul de corp prăbușit pe podea, după ce ai stat cu individul o oră în telefon îndeplinindu-i fantezia! Asta trăise bietul operator – în acel caz, o negresă grăsuță, dar amuzantă (în interviu spunea ca ea este fericită atunci când clienții săi închid apelul cu mai mult decât cu un simplu zâmbet).

— Da, sunt aici, i-am răspuns acelei voci sexy, un pic timid, un pic gâtuit.

— Ai fost transferat la Alianța Antisuicid. Am înțeles că ai dori să stai de vorbă cu o persoană de la noi? Eu sunt Rebecca.

— Eu… Eu… sunt… ă… Ion. Sunt Ion și mi-e frică.

— Mă bucur să te cunosc, Ion! șopti sincer, cu un soi de ușurare, personalizând convorbirea. Ce te sperie? De ce ți-e frică?

— Mă sperie noaptea. Va veni în curând și am pregătit un cuțit foarte ascuțit…

— Liniștește-te! îmi spuse, având un calm covârșitor. Nu trebuie să-ți fie teamă, eu sunt aici. Am să te rog să iei acel cuțit și să îl arunci la un tomberon de gunoi, să ne asigurăm că vei fi în siguranță, cel puțin până dimineață. Sau măcar să îl pui deoparte, undeva unde să nu poți ajunge la el. Poți face asta?

— Da, pot face acest lucru, dar o să dureze.

— Este ok, te aștept, mă asigură Rebecca.

Am fost să-mi aprind o țigară, apoi am pus receptorul la ureche. Rebecca probabil se juca pe calculator, căci puteam desluși zgomotul de pe fundal.

— Gata, m-am întors! i-am strigat.

— Descrie-mi obiectele din cameră, te rog!

Îi descriu în detaliu dezordinea ca-ntr-un tablou impresionist.

— Stai confortabil în fotoliu? Te rog să te așezi confortabil și să-mi promiți că nu-ți vei face nimic rău în noaptea asta! Îmi promiți?

— Nu-ți pot promite asta, îi răspund scurt. Promit să nu-mi fac nimic rău dacă vii aici, dacă vii lângă mine.

Luată pe nepregătite, surprinsă, tace o vreme (parcă o văd cum își lasă capul în pământ) și se joacă cu capacul unui pix. Apoi, conchide resemnată și jucăușă:

— Știi foarte bine că nu am cum să ajung acolo, dar, dacă simți până mâine dimineață că vrei să-ți faci rău, mă poți suna înainte.

— Nu vreau să mă sinucid, să știi… Am sunat doar pentru că mă simțeam singur. Vreau să mă întâlnesc cu tine, ce zici de o cafea?

Scena îmi aminti de o întâmplare din facultate, când am sunat la o prostituată, la un număr luat aleatoriu, dintr-o revistă. Eram cu un amic și voiam să facem haz pe seama prostituatei. „La mine sau la tine? Tariful e de 40 lei pe oră!” m-a informat ea. „Ar fi de preferat la tine. Dar tariful este prea mare, nu ai cumva, din întâmplare, reducere pentru studenți?”

— Este trist dacă nu ai ce face cu timpul tău liber. Se vede că te simți mai bine. La revedere!

Au fost ultimele ei cuvinte, spuse pe un ton sec, îndepărtat.

Regretam felul în care mă comportasem cu Rebecca, toată acea exuberanță dementă nu făcuse altceva decât să-mi confirme un adevăr. Ea nu voia decât să mă ajute și, de ce să nu o recunosc, chiar aveam probleme. Mă simțeam singur ca un cuc într-un orologiu. Ceasul ăla era toată viața mea. Detestam să mă trezesc în fiecare zi doar de dragul de a mai muri în mine câte puțin. Apăsam o imensă pedală de accelerație, iar când ridicam piciorul de pe ea, mă prăbușeam precum ideea mântuirii omului, în derizoriu și în păcat.

* * *

Din acea noapte a început totul. M-am trezit însetat pe la 3 dimineața. La 3 fix. Nu cu un minut în plus sau cu vreunul în minus. În drumul către frigider, mânat de o intuiție înfricoșătoare, m-am oprit în dreptul ușii de la intrare și am privit pe vizor. În fața ușii, în lumina slabă care venea de la etajul de jos, în semiîntuneric, mi s-a părut că prind cu ochii mei înroșiți de somn un contur de femeie, o siluetă umană. M-am uitat mai atent și m-am speriat atât de puternic, încât am avut impresia că toată carnea mea se va lichefia pe oase și voi rămâne doar cu scheletul. Cu siguranță era o femeie în fața ușii mele și stătea complet nemișcată. Pe când o priveam, străduindu-mă să mă obișnuiesc mai bine cu întunericul pentru a ghici cine este, ea s-a apropiat pe neașteptate de vizor, știind că o văd, și a bătut cu pumnul în ușă. Am căzut în fund pe parchetul rece, așa cum cad bobocii de rață când fac primii pași. Inima îmi trepida ca o mașină de cusut. Am așteptat câteva minute, dar nu s-a mai auzit nimic. Am privit din nou pe vizor, dar cine fusese acolo plecase. M-am întors în pat, dar nu mă lua somnul. Bașca, telefonul meu a început să sune ca un descreierat. Am răspuns, dar nu vorbea nimeni, se auzea doar un sunet de tablă scrijelită, ca și când o pisică cu ochi galbeni ca o semilună și-ar fi ascuțit ghearele lângă urechea mea. Cum îl puneam în furcă, cum zbârnâia din nou ca o veste nedorită, așa că l-am scos complet din priză. Gândeam necontrolat și îmi spuneam că așa se întâmplă când te distrezi pe seama unor lucruri serioase, dacă privești în abis, e posibil ca abisul să te privească și el. Trezisem atenția răului, atrăsesem atenția răului cu jocurile mele. În zilele următoare, tot weekendul m-am simțit urmărit, am simțit cum sunt adulmecat, cum sunt vânat. Nopțile, mai albe ca oricând, pline de coșmaruri după coșmaruri, după coșmaruri. Cel mai cumplit dintre ele a fost cel în care am căzut de pe marginea unui bloc.

În vis era o ceață deasă și nu se vedea la niciun metru în față, iar eu căutam să scap. La un moment dat, am început să alerg și să strig, dar nu auzeam decât pașii celeilalte persoane, la nici 30 de metri în spatele meu. Tot alergând, am nimerit în gol, ceața a dispărut, iar eu mă aflam în cădere liberă, dând disperat din mâini și din picioare, complet dezbrăcat. Nu voiam să mor. Cu fiecare etaj, cu fiecare clipă petrecută în aer, știam că mă apropii de durere și de suspin, de Iad și de acoliții lui. Cu puțin înainte de a lovi cimentul, patul meu a început să se miște singur și m-am trezit urlând, transpirat ca după o noapte întreagă de saună. Patul se oprea din mișcat, apoi începea din nou să scârțâie din toate încheieturile lemnoase. Am sărit din el, împiedicându-mă de un prelungitor, în tentativa mea de a aprinde lumina. Întrerupătorul nu funcționa și nu știam dacă visez, sau este real ce mi se întâmplă. Stăteam cu degetul pe întrerupător, apăsat în poziţia aprins, și deși ledul televizorului era viu și roșu, lumina nu funcționa. M-am mințit că a fost doar un cutremur și m-am urcat în pat, dar în timp ce mă ascundeam sub pilotă, atent fiind la fiecare sunet din jur, la fiecare pocnitură a parchetului ori la fiecare tropăit al vecinilor de deasupra, lumina s-a aprins. Abia mai respiram, cu ochii larg deschiși și cu inima intrată la apă, și nu știam cum să reacționez. Dar lumina s-a stins din nou, apoi s-a aprins iar, apoi s-a stins, apoi s-a aprins, apoi s-a stins complet și am avut impresia că aud pe cineva respirând lângă mine, deși eram singur în casă. Am început să urlu după ajutor, dar cu cât urlam mai tare, cu atât patul se izbea de perete și se ridica de la podea – ca-n ipostaza nefericită a unui călăreț de rodeo pe un Border Collie – , în vreme ce restul lucrurilor din apartament stăteau la locul lor, nemișcate. Am început să șoptesc rugăciuni și mi-am făcut cruce, iar patul, dezghinat din șuruburi, s-a potolit treptat.

Cu urechile ciulite, m-am ridicat amețit, anesteziat. A urmat o liniște mormântală, ca și cum aș fi fost dezbrăcat și azvârlit într-o cameră antifonată. Dar liniștea a fost alungată de un țiuit asurzitor și am început să mă zvârcolesc în cearșaf ca o râmă sub soare. Ţiuitul s-a sfârșit tot aşa cum a apărut. Am dus mâna la nas și mi-am dat seama că-mi dăduse borșul. Oroarea însă nu dispăruse. O umbră plângea la colțul camerei. Marta plângea. Nu, oh, Dumnezeule! Nu, Marta! Nu am vrut să te pierd, te iubeam! Marta, te iubesc! Marta scâncea asemeni unui copil; printre sughițuri sacadate, îmi șoptea că eu am ucis-o.

Drumul până la cabană fusese ușor de străbătut, deși plouase cu găleata cu o seară înainte. Nu-i voi uita niciodată zâmbetul. Când i-am pus inelul pe deget, eram doar noi, pădurea și munții. Apoi, decizia blestemată de a prelungi concediul cu 2 zile, rădăcina aceea blestemată de care s-a împiedicat și pământul acela blestemat pe care a alunecat… țipătul, ochii aceia speriați, nevinovați… i-am prins degetele mâinii stângi și o parte din mânecă, dar nu a fost suficient, nu mai puteam să o țin, aș fi căzut și eu. Marta, nu am putut, jur! Marta zgâria peretele cu unghiile: Tu m-ai ucis, Bunny! Așa mă alinta ea, eram Bugs Bunny al ei. M-am dus să o iau în brațe, să-i alin suferința. Mi-am întins degetele tremurânde către umerii ei. Se legăna de pe un picior pe altul. Iubito, iartă-mă! am îngânat cu frisoane în glas. Dar am dat înapoi, căci Marta s-a întors către mine și am zărit sub lumina stearpă a neoanelor un chip palid, murdar de pământ, de frunze de conifere și de sânge, cu o gaură imensă la tâmpla dreaptă, cu un ochi scos, atârnând nestingherit de un țesut fibros și cu brațul drept rupt în trei locuri. A șuierat cu ură, cu sângele șiroindu-i printre buze: Bunny, de ce m-ai băgat în mormânt? De ce? De ce? De ce? De ceeeee?

Visul se repeta. Cădeam de pe același bloc, dezbrăcat complet. De data asta eram conștient că visez. Îndurasem tot ce am scris și nu-mi era frică. La fiecare fereastră stătea câte un diavol și mă urmărea lacom, cu sprâncenele ridicate. Mă prăbușeam, dar nimeni nu deschidea fereastra. Mă apropiam iute de pământ, dar visul…