vlahutaEram în gimnaziu când am citit primele poezii ale lui Eminescu şi fantastica lui nuvelă „Sărmanul Dionis“. Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică; adâncimea fascinantă a gândurilor lui mă umplea de un fior mistic, de o admiraţie extatică. Şi de multe ori am căutat să construiesc în închipuirea mea de copil figura necunoscută a acestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiască o viaţă cu totul deosebită de a noastră, într-o lume supraumană, în basme. Credeam câteodată că-l zăresc în unele tablouri din „Sărmanul Dionis“, o vagă siluetă care se depărta mereu, şi parcă se topea într-o lumină intensă, ameţitoare.

Când am terminat liceul, aveam în cap figura lui Eminescu aşa cum mi-o făcusem eu: un tânăr slab, înalt, palid şi tras la faţă, cu ochii negri, visători, pe umeri îi cad plete ondulate, o haină lungă şi veche îi acoperă trupul până-n călcâie; el nu vede pe unde calcă, nu se uită la nimeni; şi merge ca un somnambul, parc-ar pluti.

Trei ani am căutat pe uliţele capitalei figura aceasta, şi n-am găsit-o. Într-o zi mă întorceam cu mai mulţi prieteni de la Universitate. În dosul Pasajului, aud pe cineva zicând: „Uite Eminescu!“ Un om în vârstă, bine făcut, rotund la faţă, fără plete, îmbrăcat ca toţi oamenii… Îl văd suindu-se în tramvai, – mă despart de prieteni şi mă urc şi eu. M-aşez în faţa poetului şi-l privesc, dar cu ce sfială! El ţine pe braţe un ghiozdan ros pe margini; degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici înfundaţi, cu gene rare, au privirea vagă şi ostenită a omului distras, dus pe gânduri.

Lângă el stă o cocoană slabă şi sulimenită, care-l priveşte fix, din ce în ce mai intrigată. Ea îşi şterge cu batista colţurile gurii şi-şi potriveşte bridele de la pălărie, cu gesturile unei persoane gata să ia o hotărâre.

–  Aşa-i că nu mă mai cunoaşteţi, domnule Eminovici?…

Eminescu se întoarce; un zâmbet blând îi luminează faţa.

–  Doamna A… cu ce pricină pe-aici?

Şi doamna îi spune că fata ei a părăsit „trupa“ şi caută un loc de profesoară; îi aduce aminte de când făcea şi el parte din trupă, şi oftează…

–  Dar dumneata, ce faci aici în Bucureşti?

–  Eu… dau lecţii.

Suntem în strada Buzeştilor. Eminescu se ridică încet şi face semn conductorului să oprească.

–  Ce, pe-aici stai?

Poetul răspunde cu o mişcare plictisită din cap, care însemna şi „da“ şi „bună ziua“ şi multe de toate.

Cinci ani după asta. Stăm amândoi la o masă în cafeneaua de la „Imperial“. În faţa noastră, la o altă masă, e un bătrân chel, c-o figură foarte expresivă, de-o slăbiciune şi de-o paloare bolnăvicioasă, Eminescu îl priveşte lung, milos, – nu-şi poate lua ochii de la el. Se pleacă încet la urechea mea.

–  Oare cine-o fi? Tu nu-l cunoşti?

–  Nu… Da’ de ce mă-ntrebi?

–  Grozav seamănă cu tata.

Întrebăm pe chelner, şi aflăm că e consulul de la Salonic.

Poetul mă sfătuieşte să traduc în versuri „Cei şapte de la Teba“ şi laudă seninătatea şi măreţia tragediilor clasice.

O fetiţă, c-un paneraş de flori, se tot milogeşte pe lângă noi, c-un aer de sfâşietoare mizerie. Aleg o garoafă şi i-o dau poetului, care-mi spune că îi plac florile. Eminescu ridică-n sus garoafa c-un gest delicat, se uită gânditor la petalele învoalte, de un roş închis, şi, ca şi cum ar relua şirul unei discuţii întrerupte un moment, îmi spune:

–  Degeaba, ne trebuie un poet care s-o ia peste câmpi nebuneşte… ne trebuie ceva nou, cu totul nou, un nebun, dar un nebun de geniu, care să-şi croiască el o formă a lui ş-un drum neîncercat de nimeni…

Eu îl privesc lung, nedumerit; aştept să văd cu ce se leagă asta.

–  Uite, dintre tinerii de azi, ştii cină dă semne c-are să fie poet mare la noi?

–  Cine?

–   Mille. Da, da, nu te uita, Mille e poet… În „Caietul roşu“ al lui am găsit lucruri minunate, minunate!…

Acum prind legătura: roşeaţa garoafei a chemat „Caietul roşu“.

E târziu, aproape miezul nopţii. Afară plouă, şi cum n-avem umbrelă, o ţinem mai mult o fugă pân’ la hotel Metropol.

– Rămâi la mine-n noaptea asta…

–  Nu pot, am de făcut gazeta pe mâine… şi mie nu-mi vine îndemână să scriu decât acasă la mine. Da hai, că mă sui şi eu pentr-un sfert de ceas, poate-a mai sta ploaia.

Eminescu are chef de vorbă. Îmi povesteşte o dragoste a lui, o întâmplare curioasă, care i-a inspirat poezia „Luceafărul“ şi care nu se poate spune aici…

–  Dar ştii că sunt două aproape.

Îşi ia pălăria şi pleacă grăbit.

Mă culc. Ascult cum răpăie ploaia pe acoperiş; şi mă gândesc la marele Eminescu, cât îi de sărac şi de chinuit. Am un bilet de loterie, şi fac planuri generoase pe câştigul cel mare, de 100.000 de lei. Aud paşi pripiţi pe sală… o bătaie discretă în uşă.

–  Cine-i?

Aprind lumânarea. Eminescu, ud leoarcă, îşi ia floarea de pe masă şi zgribulit, c-un râs copilăresc, îmi zice „noapte bună“ şi pleacă.

Pentru prima oară poetul îmi da de gândit.

1909

Din volumul „File rupte“, ediţia III,

editura Cartea Românească, Bucureşti, 1929