eminescuAcum câteva zile, vrând să pun rân­duială în lucrurile răvăşite dintr-un sertar al biroului, am dat într-un caieţel de note peste următoarea însemnare:

Luceafărul, Eminescu, Caragiale. – „Păstreaz-o pentru mult mai târziu.“

1892, iunie.

Cuvintele puse în ghilimele sunt ale lui Maiorescu. El m-a sfătuit să păstrez pentru mult mai târziu destăinuirea pe care mi-a făcut-o într-o zi de iunie din anul 1892, în salonaşul caselor lui din strada Mercur nr. 1, destăinuire pe care acum o public, socotind că ceasul acelui mult mai târziu a sosit.

Maiorescu!… Nu sunt un laudator tem­poris acti, un pesimist ursuz, cu ochii pironiţi spre trecut, înclinat să bârfească prezentul, căruia nu (i) se poate adapta, şi să socotească bune şi frumoase numai cele legate de tinereţea lui, apusă pe vecie. Dimpotrivă, sunt un optimist iremediabil, convins că mai binele omenirii nu e îndărătul, ci înaintea ei.

Ştiu că în dezvoltarea unui popor, ca şi în dezvoltarea unui individ, sunt perioade critice alarmante…

Iată un copil sănătos, voinic şi voios, care nu plânge niciodată: nici când i se face baie, nici când e înfăşat, nici când doica îşi smulge brusc sânul din gura lui, ca să alerge la stăpână-sa, care a che­mat-o în odaia de alături. Lăsat singur, nu scâncește, se joacă cu degetele lui mici, la care se uită cu mirare; şi de câte ori se apropie cineva de leagănul lui, om de-al casei sau străin, zâmbetul îi face în obrazul bucălat două gropiţe adorabile. De şapte luni, de când a sosit pe lume, e un izvor de încântare, nu numai pentru părinții lui, dar şi pentru toate rudele lui şi toți vecinii, care vin să-şi primenească sufletul în preajma leagănului lui.

Dar iată că de trei zile încoace, s-a schimbat cu desăvârșire. Nimeni nu-i mai intră în voie, plânge într-una, obrajii şi mânușițele îi ard ca para focului. Părinții se dau de ceasul morții. Ce s-a întâmplat? I-a dat cineva sa mănânce vreun lucru vătămător? E bolnav? Ce are, de nu poate adormi şi, de cum ațipește, se scoală țipând? Ce are? N-are nimic. Îi cresc primii dinţi. Şi aceasta înaintare în dezvoltarea lui îi pricinuieşte suferința trecătoare, în care acum se abate înfrigurat.

Asemenea părinţilor faţă de schimbarea copilului, ne alarmăm în faţa unor manifestații neplăcute ale mediului în care trăim.

Mă silesc din toate puterile să-mi vin­dec cu asemenea reflecții durerea ce-mi pricinuieşte constatarea îngropării în ui­tare a unor oameni care au jucat un rol covârșitor în propășirea intelectuală a ţării noastre. Fărâmiţarea tablei ierar­hice de valori morale a omenirii, prici­nuită de războiul din urmă, a produs pre­tutindeni efecte vătămătoare; dar parcă nicăieri mai vătămătoare decât la noi.

Oameni de mâna a zecea, care în vre­muri normale abia ar putea fi admişi în slujbe inferioare, ajunşi să cârmuiască destinele ţării, înăbuşesc cu zgomotul a­surzitor al notorietății lor glasul rațiunii. Îngâmfarea îi face să se considere drept nişte sori, înainte de răsărirea cărora lu­mea zăcea în întuneric; iar concepția lor îngustă şi dezgustător de materialistă, care nu poate considera viaţa decât din punct de vedere politic şi economic, îi împiedică de a înţelege că singura propășire reală şi de preţ e propăşirea in­telectuală şi morală – şi că a considera şi a cârmui viața oamenilor numai din punctul de vedere politic şi economic e a o degrada, e a o reduce la viaţa animalelor.

Pentru asemenea oameni preocupările intelectuale sunt copilării, îndeletniciri de oameni care n-au ceva mai serios de făcut, manifestări ale unei rafinări inutile, ba chiar primejdioase. Ce se cuvine deci acestor oameni inutili? Celor încă în viaţă o atenţie amestecată cu îngăduire şi cu milă, jignitoare ca o palmă; iar ce­lor dispăruţi, înmormântarea în uitare.

Maiorescu!…

Ce poate reprezenta pentru oamenii zi­lei de azi, vorbăreţi, pripiţi, dezaxaţi şi ahtiaţi de putere politică, omul care nu putea suferi minciuna şi care avea oroare de flecăria demagogiei şi de beţia de cu­vinte; omul care socotea că cele mai de preţ lucruri de pe lume sunt frumosul şi adevărul, – omul a cărui corectitudine, al cărui simţ al datoriei şi a cărei minte limpede şi echilibrată te făceau, de îndată ce te apropiai de el, să te gân­deşti la un cub de cristal?

A! ce incomod ar fi pentru asurzitoarea notorietate a multor iluştri ai zilelor de azi un om ca Maiorescu! Şi poate că vaga presimțire a spulberării reputaţiilor lor nemeritate, pe care ar aduce-o învie­rea lui, îi îndeamnă să-l îngroape în ui­tare.

Aud un glas din mine şoptindu-mi:

– Calmează-te, adu-ţi aminte de copi­lul căruia îi cresc primii dinţi.

Maiorescu!

L-am cunoscut în cea mai critică pe­rioadă a vieții mele. Murise tată-meu; şi acum, student la drept, băiat de 20 de ani, mă războiam cu mine însumi.

Cu toata educaţia îngrijită pe care o primisem în casa părinţilor mei, cu toată pilda vieţii lor exemplar de armonioasă şi de cinstită, e foarte probabil că socie­tatea unor prieteni neserioşi în care in­trasem ar fi reuşit să facă din mine un declasat netrebnic , –dacă n-aş fi făcut cunoştinţă, în acest moment critic al vieţii mele, cu Maiorescu.

Cum am făcut cunoștință cu dânsul, am povestit-o într-o conferinţă ţinută a­cum un an la facultatea de litere din Bucureşti. Din clipa aceea s-a întâmplat cu mine ce se întâmplă unui vapor de multa vreme rătăcit în ceaţă căruia îi apare de­odată lumina unui far.

În scurta vreme s-a întemeiat între noi o legătură, a cărei explicație nu o pot înţelege pe deplin.

Ceea ce mă atrăgea pe mine către el e uşor de înțeles.

Era conștiința enormului câștig intelec­tual şi moral pe care-l realizam din comerțul meu eu dânsul. Tot ce aflam din gura lui, tot ce citeam după îndemnul lui îmi îmbogăţea mintea; tot ce consta­tam în activitatea lui îmi înnobila su­fletul.

Era farmecul modului lui de a povesti şi claritatea vorbirii lui. Când vorbea el, nu ţi-ai fi putut dezlipi ochii de la el, nici dacă s-ar fi aprins ceva în odaia de alături, atâta putere de robire avea în graiul lui şi mai ales în scânteierea privirii lui. De câte ori nu vi s-a întâmplat să constatați la oameni foarte inteligenți, cum, începând a povesti ceva, se lasă târâţi de volubilitatea lor şi cum, încântați de in­teresul pe care văd că l-a stârnit o digresiune a lor, uită complet cu ce au înce­put. Aceasta nu se întâmpla niciodată lui Maiorescu. Când în cursul unei povestiri se angaja într-o digresiune, ţi se părea că vezi aievea arcul de deschidere al unei paranteze, şi, după un minut sau două, tot aievea parcă vedeai arcul ei de închi­dere, după care îşi continua povestirea începută.

Era legitima măgulire de a fi în legătură cu marele şi neîntrecutul profesor, la ale cărui cursuri se îngrămădeau audi­torii până la asfixiere, – cu marele critic, întemeietor de şcoală, prieten al lui Alec­sandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Odobescu şi al atâtor alţi oameni, cu care se mândrește neamul nostru.

Era darul atât de preţios, dar şi atât de rar chiar la oameni foarte inteligenți, de a putea asculta cu răbdare pe altul, puterea de a se stăpâni de la întrerupe­rile la care l-ar fi îmboldit afirmațiile oricât de greşite ale convorbitorului. Nici­odată n-am pomenit pe Maiorescu întrerupând pe cel care-i vorbea, spre a-şi plasa reflecțiile lui. Fără a te părăsi o clipă din ochi, te asculta cu o încordare, pe care o făcea şi mai evidentă o uşoară încruntare din când în când a sprincene­lor, care era semnul exterior al notării pe dinăuntru a obiecțiilor ce avea să-ţi facă după ce terminai.

Dar ceea ce mai presus de toate mă atrăgea spre dânsul era sinceră şi dezin­teresata lui solicitudine faţă de cei în care i se părea că a descoperit un talent şi in­teresul, interesul de grădinar pasionat, pe care-l punea pentru întreținerea, culti­varea şi perfecționarea acelui talent.

Cum l-au văzut toţi cei care l-au cunos­cut de aproape, aşa l-am văzut şi eu, citind şi recitind de zece ori, de douăzeci de ori, o bucată literară şi propunând autorului modificări, în scopul perfecționării ei.

Adeseori, pe când era ministru, l-am văzut stând cu ceasornicul pe masă, alături de autor, să recitească şi să perfecţioneze împreună cu el o bucată literară, până când nu-i mai rămâneau decât trei minute, timpul strict necesar pentru a ajunge la palat, cu birja care-l aştepta la poartă.

Câte bucăți de-ale colaboratorilor Convorbirilor n-au fost perfecționate după îndemnul lui şi ce prețioase erau propu­nerile lui! Aici, inversarea propozițiilor dintr-o frază sau a cuvintelor dintr-o propoziție, – dincolo înlocuirea unui adjec­tiv cu altul mai propriu, ori înlocuirea unui neologism cu un cuvânt neaoş ro­mânesc; uneori propuneri de suprimări de întregi părți, cu delicatul îndemn „de întrebuințat aiurea“; alteori propuneri chiar de deplină refacere a întregii poezii sau nuvele, – toate propunerile urmăreau desăvârşirea unei bucăţi.

Iar cât despre modul în care făcea el propunerile, iată, transcriu un pasagiu dintr-o scrisoare a lui, al cărei original îl voi depune la Academie.

Eram un neînsemnat avocat la Târgoviște, iar el marele profesor Maiorescu, fost de atâtea ori ministru. Îi trimesesem bucata Neamul Udreştilor, cerându-i părerea. Iată pasajul din răspunsul lui:

„Acum, câteva mici observări şi propu­neri de modificări. N-am trebuință să mă explic cu dumneata asupra acestor propu­neri: eu ţi le spun cum îmi vin, ca un în­demn pentru dumneata de a cumpăni din nou cuvintele şi raporturile lor, în inte­resul celui mai deplin efect literar; ­hotărârea rămâne totdeauna la dumneata şi eu mă supun ei, nu dumneata mie.“

Scrisoarea urmează pe şase pagini, şi de toate propunerile am ținut seama, pen­tru că toate erau întemeiate.

A! aveam de ce să(-l) iubesc pe Maiorescu şi de ce să pun atâta preț pe afecțiunea lui.

Mult mai puțin îmi pot explica de ce îi eram eu drag lui.

Poate pentru un fel de independenţă de judecată, care mă făcea să nu ad­mit imediat, cu ochii închişi, orice a­firma el, ci să discut uneori cu el, până ce unul din noi era silit să capituleze în faţa evidenţei dreptății. Şi contrazicerea nu numai că nu-l supăra, ci îi făcea o evi­dentă plăcere, ca o partidă de scrimă. Aşa am făcut chiar şi cunoştinţă cu el: printr-o scrisoare în care contraziceam o afirmație ce făcuse la una din prelegerile lui, pe care le urmam ca auditor, scrisoare în urma căreia m-a chemat la dânsul, printr-un prieten.

Evident, din o sută de discuții ce aveam împreună, de nouăzeci şi opt de ori drep­tatea era de partea lui; dar în cele două cazuri în care dreptatea era de partea mea, o recunoştea pe de-a-ntregul, şi în­tr-un fel care mă umplea de măgulire.

Am să vă povestesc două din aceste dis­cuţii, – poate că o să vă intereseze.

Mă luase odată într-o călătorie cu dânsul, la Veneția, unde mă făcea să vad toate comorile de artă din cetatea dogi­lor. Era prima mea călătorie dincolo de graniţele ţării. Vă puteți închipui încântarea şi extazul meu. Pentru a nu ştiu căta oara, Maiorescu, văzându-mă că nu iau nici o însemnare de cele ce admiram, îmi zice:

– De ce nu notezi? Notează, că omul ţine minte toate… afară de ce uită.

Zic:

– Domnule Maiorescu, de mai multe ori mi-aţi dat îndemnul acesta, pe oare nu l-am urmat şi, iertaţi-mă, dar sunt ho­tărât să nu-l urmez nici în viitor. L-aş urma, dacă aşi fi istoric sau critic de artă. Dar, nefiind nici una nici alta, la ce aş însemna? Lucrurile de o atât de mare im­portanţă, încât vor avea o înrâurire asu­pra vieţii mele ulterioare, mi se întipăresc indelebil în minte; iar acelea care se vor şterge vor dovedi prin dispariția lor că nu meritau să fie notate.

Parcă-l aud şi acum râzând cu hohote şi zicând:

–  Eşti de-o absurditate adorabilă… dar… ai dreptate.

Altădată, tot în străinătate, fiind la Londra, îmi imputa pentru a nu ştiu câta oară că sunt lipsit de marea însuşire de a şti să mă adaptez mediului. Ceea ce îl făcuse să-mi adreseze atunci această im­putare era faptul că umblam pe stradă fluierând. De aici, o discuție asupra va­lorii adaptabilității, care a durat mai bine de un ceas, pe o bancă din gradina zoolo­gică. Îl aud şi acum cum râdea, când i-am declarat că sunt hotărât să nu cedez absolut nimic din modul meu de a fi engle­zilor, care-şi sumet pantalonii la Calcutta, fiindcă plouă la Londra. Dar, de unde la început susținea cu tărie că adaptabilita­tea e o dovadă de superioritate, la sfârşit am căzut de acord că adaptabilitatea e o manifestare de resemnare, că ea poate fi o condiție de succes în viață, dar că în niciun caz nu e o dovadă de superioritate, şi că aceia care au determinat înaintarea omenirii sunt tocmai cei care, neputându-se adapta condițiilor actualului în care trăiau, au luptat pentru prefacerea lui.

Da, poate că limpezimea ce, luând e­xemplu de la a lui, mă sileam să pun, fără o pregătire specială filosofică, în ar­gumentele pe care le întrebuințam în dis­cuţiile noastre, îi făcea plăcere.

Poate ca aprecia şi altceva… Eram văr primar prin alianță cu Eugeniu Stătescu: soţia lui era fiica unei surori a tatălui meu. Maiorescu ştia acest lucru şi de mai multe ori mă sfătuise să întrețin relații cu Stătescu, care, prin atotputernicia de care se bucura în partidul liberal, putea să-mi fie de mare folos în viaţă. Încercasem, mi-a fost cu neputință. Stătescu era un om anost şi rece, absolut străin de orice preocupare artistică. Pe el nu-l interesau decât chestiile juridice şi mai ales poli­tica. Nu simţeam absolut niciun punct comun între mintea lui şi a mea; dimpotrivă, apropierea lui îmi pricinuia o a­versiune, care s-a accentuat şi mai mult când l-am auzit bârfindu-l pe Maiorescu, care niciodată nu mi-l bârfise, deşi ştiam că nu-i era drag.

Şi aşa, într-o zi când Maiorescu mi-a re­petat sfatul, i-am mărturisit că era aproape un an de când nu mai dasem pe la Stătescu, deşi mă chemase. Îmi închi­pui că motivarea purtării mele trebuie să-i fi plăcut, nu atât fiindcă era măgulitoare pentru dânsul, ci pentru că îi dove­dea că aveam în mintea mea o tablă ie­rarhică de valori morale, care mă făcea să pun mai mult preţ pe ceea ce câştigam din contactul cu dânsul, decât pe ce aş fi putut câştiga din cucerirea afecţiei lui Stătescu…

Dar poate că ceea ce mai ales (îl) făcea pe Maiorescu să ţină la mine era numai fap­tul ca eram un partener agreabil de şah, cu care îşi petrecea o oră de recreaţie.

Locuiam în strada Poşta Veche, în spa­tele Ateneului, iar el în strada Mercur nr. 1. Mă întrebase într-o zi unde îmi beau dimineața cafeaua cu lapte; şi la răspunsul meu că mi-o iau la cafeneaua din faţa Episcopiei, îmi propusese să mă duc s-o iau cu dânsul. De atunci, în fie­care dimineaţa, la ora opt, mă înfățișam pe terasa îmbrăcata în clematită din strada Mercur, unde mă aşteptau, cu ca­feaua pregătită, doamna şi domnul Maiorescu.

După cafea, treceam în salonaşul dinspre stradă, unde timp de o oră, o oră şi jumătate, jucam şah.

Într-o dimineața de iunie 1892, pe când aranjam piesele pe eşichier, nu ştiu ce mi-a venit să recit versurile lui Eminescu:

De greul negrei veşnicii

Părinte, mă dezleagă…

Trebuie să vă spun că ştiam pe atunci, cum ştia şi Maiorescu, pe din afară, toate poeziile lui Eminescu.

Foarte adesea vorbeam împreună des­pre el.

De multe ori, Maiorescu îmi spunea:

– Dumneata, ca toţi cei din generaţia dumitale, nu-l cunoşti îndeajuns şi nu-ţi poţi da seama de genialitatea lui; dum­neata nu-l cunoşti decât ca poet. Evident, ea se vede şi din poeziile lui, – se vede însă mult mai strălucitoare din articolele lui scrise în proză şi risipite în diferite reviste şi ziare. Mai târziu, când se vor aduna şi se vor publica acele articole, atunci aveţi să vă daţi seama ce vastă minte avea, constatând că nu exista problemă a neamului nostru care să nu-l fi preocupat şi asupra căreia să nu se fi pronunțat cu desăvârșita competenţă şi claritate. A! ce şubrezi suntem, dacă o astfel de minte …

Şi aşa, în dimineaţa aceea, rânduind piesele pe eşichier, nu ştiu ce mi-a venit să recit versurile:

De greul negrei veşnicii

Părinte, mă dezleagă…

Apoi, înainte de a începe partida:

– Domnule Maiorescu, eu sunt con­vins de un lucru…

– Anume?

– Cum să mă explic eu mai clar?… Vedeţi, Luceafărul lui Eminescu e o ba­ladă. De obicei, baladele produc citi­torului o mare încântare, un fel de beție fermecătoare, o stare sufletească asemănătoare cu aceea pe care ne-o pricinuiește o sonată sau o simfonie. Mă gândesc la cele mai frumoase balade pe care le cu­nosc, – citirea nici uneia din ele nu mi-a sugerat gândul că ea trebuie să fi izvorât dintr-o adâncă sfâșiere sufletească îndu­rată de autor. Ei bine, citireaLuceafărului mă face să cred că Eminescu a fost îndemnat să-l scrie de o mare durere pe care trebuie s-o fi îndurat. Ce ziceți?

Maiorescu mă privea zâmbind. Când am terminat zise:

– Vous êtes le premier à me poser cette question.

Apoi, după o aruncătura de ochi spre uşile salonaşului:

– Da, ai dreptate, Luceafărul a răsărit din noaptea unei mari dureri. Am să-ţi fac o mărturisire, dar şi o rugăminte: păstreaz-o pentru mult mai târziu.

Între Eminescu şi mine exista o legătură ca aceasta care ne uneşte pe noi doi, ba poate şi mai strânsă. Cu timpul, ne ajunsese ca o rudă apropiată şi dragă, căreia îi era uşa deschisă la orice oră.

De câtăva vreme însă, vizitele lui se răreau şi în curând începu să lipsească şi de la adunările noastre literare.

Am aflat degrabă pricina acestei schimbări; era legătura lui cu Veronica Micle, legătură care pe zi ce trecea amenința să-l înstrăineze cu totul de cercul ,,Junimii“. Doamne, domnule Brătescu, va sosi poate o zi în care se va cunoaşte toata sincera mea solicitudine pentru soarta bietului Eminescu. Visam pentru el o situație frumoasă, atât de meritată prin marele lui talent, prin vasta lui cul­tura şi prin limpezimea minţii lui ge­niale. Aş fi vrut să-l vad ocupând o ca­tedră universitară de filosofie, – aş fi vrut să-l văd căsătorit cu o fată bună, cinstită şi cu ceva stare, care să-l fi putut pune la adăpostul nevoii de a munci din greu pentru a-şi asigura existenţa.

Poţi deci înțelege cât mă îngrijora şi mă durea faptul că-l vedeam în fiecare zi mai învăluit în mrejele unei femei ca Veronica Micle. Cunoşteam bine reputația de care se bucura. Ştiam că fusese… prietena multora, între care şi a lui Ca­ragiale. Mi-o mărturisise chiar el. Cara­giale e un mare talent, dar sub raportul moralității nu este un exemplu de urmat şi, comme il n’avait pas de poils sur la langue, într-o zi, în care vorbeam eu dânsul de înstreinarea lui Eminescu, îmi zugrăvise pe Veronica în termeni cruzi şi-mi numărase pe toți a căror prietenă fusese, între care şi el.

După lungi dezbateri cu mine însumi, mă hotărâsem să încerc să-l smulg din mrejele ei, dar nu găseam forma în care să întreprind această operațiune. Vezi, dragă domnule Brătescu, întrebuințăm toţi zilnic aceleaşi cuvinte, dar accepția lor variază de la om la om. Iubesc, iu­beam, a iubi… Ei da, dar alt sens are cuvântul a iubi pentru omul care trece acum pe stradă şi cu totul altul pentru acel care scrisese:

Tu nici nu ştii a ta apropiere

Cât inima de-adânc o linişteşte,

Ca răsărirea stelei în tăcere.

Iar când te văz zâmbind copilăreşte,

Se stinge-n mine o lume de durere,

Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

Cum trebuia procedat, pentru a tămădui pe cel ce purta în inimă o astfel de dragoste?

Uneori, îmi ziceam: Eminescu e nu nu­mai destul de inteligent, dar şi destul de înțelept ca să mă înțeleagă, că doar nu altul, ci chiar el a scris:

La ce simţirea crudă a stinsului noroc

Să nu se stingă-asemenea, ci-n veci să stea pe loc?

Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârâu:

La ce statornicia părerilor de rău,

Când prin această lume să trecem ne e scris,

Ferm hotărât să-l salvez, nu găseam to­tuşi forma în care aveam s-o fac, când, într-o dimineață, servitorul îmi anunță so­sirea lui Eminescu. L-am întâmpinat la uşă:

– Ei ! rara avis !

M-am aşezat la birou, el pe scaunul din faţă. Era grav, atât de grav, încât o clipă am ezitat; totuşi, reculegându-mă, l-am întrebat, cu un ton glumeț:

– În ce mreje ai fost prins, de n-ai dat atâta vreme semne de viaţă?

Şi-a trecut mâna pe frunte de două-trei ori, s-a uitat la mine cu o privire în care am desluşit o nemulțumire că glu­meam şi mi-a răspuns:

– Domnule Maiorescu, situația e mult mai serioasă decât credeți.

– Ce situație?

– Domnule Maiorescu, nu mai pot continua viaţa pe care am dus-o până acum… Vreau să-i pun capăt… Vreau să mă căsătoresc.

Am rămas încremenit! Mă mir cum am avut puterea să-l întreb:

– Cu cine?

– Cu Veronica Micle.

Înțelegi dumneata cât mi se îngreuiase sarcina. Va să zică nu mai era vorba de încercarea de a desface o simplă legă­tura fără trăinicie, era acum vorba de cu totul altceva. Îmi aduc aminte că, pen­tru a câştiga timp, m-am ridicat, am sunat şi am cerut servitorului un pahar de apă.

Am să-ţi reproduc toata convorbirea noastră.

După ce m-am liniştit, l-am întrebat:

– Te-ai gândit serios, înainte de a lua aceasta hotărâre?

– Foarte serios.

– Dă-mi voie să mă îndoiesc.

– De ce?

– Te-ai gândit la toate sarcinile, la toate greutățile la care se înhamă cineva, fără avere, ca dumneata, căsătorindu-se cu o femeie fără avere, ca doamna Micle?

– Voi munci pentru amândoi.

– Bine, Eminescule dragă, care muncă iți poate produce un venit care să asi­gure un trai cum se cuvine unui om ca dumneata şi soţiei dumitale şi copiilor care pot să vină?

– Voi munci şi la nevoie vom munci amândoi.

– Dragul meu, când iei o asemenea hotărâre, nu e de ajuns să vrei să mun­ceşti; trebuie sa ştii cu precizie care a­nume muncă vei îndeplini şi că ea îți va procura cu siguranță mijloacele de satis­facere a tuturor nevoilor unei căsnicii… Zău, nu ştiu ce-mi vine să cred… Şi apoi, presupun că dumneata vei obţine o catedra, presupunând că cu intervenții s-ar putea obţine şi pentru soţia dumi­tale un loc de învăţătoare. Foarte bine… Dar, Eminescule dragă, asta însemnează autocondamnarea dumitale la o viaţă de privaţiuni dureroase chiar de la început şi care vor deveni cu timpul din ce în ce mai dureroase.

– V-am răspuns: am să muncesc, o să muncim.

– Dragul meu, nu te băga într-o formă permanentă, cum e căsătoria, pe baza unui sentiment care poate să fie trecător.

– A! nu, asta sunt sigur …

– Şi atunci poezia?

– Mă las de poezii.

– Cum se poate, Eminescule, să spui un asemenea lucru? Te laşi de poezie! Se lasă de poezie, ca să ajungă un om ca toţi oamenii, acela a cărui chemare pe lume e poezia!

Cu un gest de amărăciune şi de dezgust mi-a răspuns!

– Poate ar fi fost mai bine pentru mine, dacă n-aş fi scris nici un rând de poezie!

Nemaiştiind la ce argumente să re­curg, dar hotărât să-l împiedic de la un act de nebunie, am recurs, cum zic doc­torii, aux grands moyens.

Ştiam că relaţiile între Eminescu şi Caragiale nu erau cordiale. Nici nu puteau fi. Amândoi oameni de talent remar­cabil, aveau facturi sufleteşti diametral opuse. De multe ori, deosebirea lor îmi sugera o comparație: doi oameni extrem de inteligenți, care ținând în mână aceeaşi monedă cu două efigii, una cu masca tra­gică, alta cu masca comică, – erau condamnați să nu vadă decât una din ele, – E­minescu pe cea tragică, iar Caragiale pe cea comică. În materie de dragoste, E­minescu era de o timiditate dusă până la naivitate, – Caragiale de o îndrăzneala dusă până la cinism.

Vrând, cum îți spuneam, să împiedic cu orice preț pe Eminescu de la un act pe care-l socoteam nebunesc, i-am luat mâna şi, ținând-o strâns într-ale mele, i-am spus:

– Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâșierea pe care ştiu că o să ţi-o pricinuiesc, – dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarășă de viaţă nu merită această cin­ste…, n-o merită. Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost şi a lui Ca­ragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el…

Parcă-l văd şi acum. Şi-a dus la gură mâna cu care-şi ştergea stăruitor buzele, ca pentru a înlătura un gust amar, şi atât a zis:

– Canalia!

S-a sculat şi a plecat.

Multă vreme nu l-am mai văzut. Luceafărul n-a apărut în Convorbiri, ci în­tr-o publicaţie din Viena, de unde apoi a fost reprodus în Convorbiri. S-a jenat să mi-o trimită mie? Căci, oricât de splendidă era haina în care îmbrăcase prozaicele mele cuvinte, prin care încer­casem să-l conving, ştia c-o să le re­cunosc.

Şi acum adu-ţi aminte:

De greul negrei vecinicii,

Părinte mă dezleagă

Şi lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară-ntreagă.

…………………….

Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire,

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oară de iubire…

…………………..

–        Hyperion, ce din genuni

Răsari c-o-ntreagă lume,

Nu cere semne şi minuni

Care n-au chip şi nume.

Tu vrei un om să te socoţi,

Cu ei să te asameni;

Dar, piară oamenii cu toţi,

S-ar naşte iarăşi oameni…

Iar tu, Hyperion rămâi

Oriunde ai apune…

Tu eşti de forma cea de-ntâi,

Eşti veşnică minune.

Şi pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă

Spre-acel pământ rătăcitor

Şi vezi ce te aşteaptă.

Ce s-a întâmplat în urma plecării lui atunci de la mine, nu ştiu. Probabil scene, ruptură. Încercări de recucerire din partea ei:

Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază…

Revoltă, indignare, rezistenţă din par­tea lui:

El tremură ca alte dăţi

În codri şi pe dealuri,

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri.

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări, din tot înaltul:

–  Ce-ţi pasă ţie, chip de lut:

Dac-oi fi eu sau altul?…

Da, ai dreptate, dintr-o mare durere a răsărit Luceafărul… Şi totuşi Eminescu, mai târziu, a recăzut „ca-n trecut în mări, din tot înaltul“: s-a împăcat cu Veronica Micle.

Când am aflat-o, nu m-a surprins; mi-am zis că trebuia să mă aştept. Cu­noşteam doară Venere şi Madonă, cu care inaugurase colaborarea lui la Convor­biri, Venere şi Madonă, care, după ful­gerătoare imprecaţii adresate trădătoarei, sfârşeşte cu:

Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea,

A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond…

Suflete! De-ai fi chiar demon, tu eşti sfântă prin iubire

Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond…

Aceasta este destăinuirea pe care mi-a făcut-o Maiorescu, într-o dimineață de iunie de acum patruzeci şi doi de ani, cu rugămintea de a o păstra pentru un mult mai târziu, care am socotit că a sosit.

Din volumul Din pragul apusului,

editura Cartea Românească, Bucureşti, 1935