Apus de ianuarie, © Eugen Lenghel

Apus de ianuarie, © Eugen Lenghel

Orașul există sub imperiul unui ger schizoid. Fiecare trecător ocazional pare să nu facă altceva decât să se ferească din calea rânjetului crud, criogenizat al iernii. Tu ești unul din ei.

Rafalele de zăpadă și vânt uscat îți biciuiesc fața. Cazi prizonier tentației. Aproape că alergi înspre ușa primei cafenele care îți iese în cale. Găsești o masă neocupată. Singura. Pare scenariul ideal pentru intrarea ta în scenă. Asta dacă ai fi vreun star de cinema. Dar nu ești. Ești doar un trecător înfrigurat.

Îți lepezi căciula – claia de păr dezordonat rupe monotonia chipului tău atât de comun – fularul și haina. Constați că mănușile le-ai uitat acasă. Sau poate că le-ai pierdut. Oricum, nu mai contează. Erau de duzină.

Te lași confortabil pe speteaza scaunului – care nu-i decât o iluzie impusă de gerul ce pândește dincolo de geam. Într-o zi călduroasă de vară ai găsi că scaunul din lemn este lucrat cu suficientă brutalitate încât să-ți jeneze spatele. La fel cum nu contează dispariția mănușilor, nu contează nici asta.

Apoi o zărești, unduind, printre mese. Te lupți cu impulsul de a o fixa. Arunci priviri ocazionale, lucrate în așa mod încât să pară indiferente. Nu sunt. Nici ale tale, nici ale celor din jur. Crezi că o urmărește sala întreagă. Dar nu poți să fii foarte sigur de asta. În schimb, poți să pariezi pentru tipul care stă la două mese de tine. Îți captează atenția. Cumva, individul a găsit curajul s-o urmărească fără menajamente. Te întrebi de ce. Poate nu-i decât iluzia unui gând. Tresari, speriat. Un alt client, de la oricare masă, poate să gândească același lucru despre tine. Imaginația ți se prăvălește într-o avalanșă de scenarii, peste cuadratura alb-albastră a feței de masă. Continui să privești ascuțit, ca un lup. La dreapa, după care la stânga. N-ai nicio grijă. Nimeni nu pare să ascundă intenții. Deși, ai vrea ca unul dintre ei s-o facă. Pentru că în mod inexplicabil, te simți în siguranță. Atât de sigur, ca și cum după blazerul tău tocit dorme un monstru întunecat. Un demon care scuipă oțel de 8 milimetri. Un Glock. Sau poate un Beretta discret?

Vrea să știe ce dorești să servești și visul tău se rupe. Se transformă într-un puzzle asamblat neglijent, căzut în mâinile unui puști obraznic. Conversația curge lin. Un ceai fierbinte. Vine în câteva minute. Mulțumești. Pleacă, la fel de lunecoasă cum a venit.

Doar dacă ai fi avut mai mult curaj…

Dacă ai fi avut, chiar înainte ca ea să se întoarcă, poate că ai fi făcut-o să râdă la remarca ta șablon. Tatăl tău a fost un hoț, i-ai spune. Ea ar vrea să știe de ce. Evident, zâmbind. Pentru că a furat stelele, îi spui, și le-a ascuns în ochii săi. Și presupui că s-ar amuza destul de tare. Asta pentru simplul fapt că ești al treilea care i-o spune pe ziua de azi. Și, nu-i așa, băftos nenorocit, cifra trei este numărul tău norocos.

Sau poate că ai fi mat. Atât de mat în felul tău de-a glumi, încât i-ai spune că pliculețele de zahăr brun de pe farfuriuța de ceai nici nu-și mai au rostul. La cât de dulce ești, te strădui tu să-i spui. Ți-ar arunca un zâmbet smead. Nu-i ea în cea mai bună stare, nici tu nu ai cuvintele la tine. Ai avut zile cu mult mai bune de atât.

Ori poate c-ar exista șansa ca tu să fii original. Să o asiguri că ar fi genul de femeie pentru care ești dispus să oferi un inel. Ți-ar zâmbi. Ai afla că numele ei e Daleea, chiar dacă nici măcar nu poartă ecuson. Numele ei… Atât de parfumat, încât ar putea să fie un premiu.

Și încă o mai zărești cum alunecă printre mese. Măcar de data asta ești sincer cu tine. Ai vrea să-i admiri formele într-o capcană a timpului. Și nu doar prin fibrele sintetice. Formele ei, care zac îngropate, întocmai ca o comoară. Poate că ai descoperi și tatuajul discret. Pe care nu-l vezi, dar ai un sentiment că-i acolo, ascuns, pe un petec de piele atât de intim, încât simpla lui atingere ar putea să-ți ardă buricele degetelor.

Tot urmărid-o cum robotește, dincolo de linia zgârcită a barului, care o ascunde până la vârful umerilor subțiri, gândești ce minunății pune la cale. Gândești că ceaiul ar putea să fie mai mult decât un simplu ceai. Pentru că ai citit tu, undeva, cândva, într-un articol, dintr-o revistă. Numele publicației aproape că poți să-l vezi dinaintea ochilor, dacă nu ar fi atât de șters în mintea ta. Ți-a pus ceva, acolo, în cană, pentru că știe că ești pe urmele ei. Și aproape simți cum pulpele îți zvâcnesc, atunci când tipul de la două mese depărtare de tine explodează. Cu masă cu tot.

Apuci să te prăvălești într-o parte. Un salt revoltător de stângaci, dar ‒ la naiba! ‒ destul de eficient. Ai pupilele la fel de tăioase ca lama unui brici. Carabina individului te ratează la milimetru. Te miști rapid, continuu, și Glockul tău rupe o bucată zdravănă de carne din gâtul individului. Banalitatea cafenelei se năruie sub dominația imprevizibilului. Mușterii ocazionali fug, țipă, sunt încordați. Niște șoricei terorizați. Numai tu stai acum locului. Te asiguri că dezordinea nu ascunde niciun alt asasin plătit. Te mai asiguri că individul răpus zace într-o amestecătură de ceai aburind și sânge proaspăt, gâlgâitor.

Te întorci cu precizia unui fractal. Ferești lama cuțitului, pe care Daleea îl azvârle înspre tine. Găsești în ochii ei pofta unei vulpi privindu-și prada. Pupilele mustesc în miere. Ești sigur, n-ai avea nicio șansă, dacă ai fi nevoit să înoți prin dulceața lor.

Pentru ca să scapi nu trebuie să faci altceva decât să încaleci cea mai apropiată masă. Să te asiguri că talpa ta pare la fel de stabilă ca și atunci când ar fi proptită într-o bucată de caldarâm. Și sari. Tai aerul, cu pistoletul pregătit. Dar nici măcar o clipă dispus să arunci plumbi în trupul vulpii. Te prăbușești. O tragi după tine, în căderea ta. Ai putea la fel de bine să cazi într-o veșnicie. În felul ăsta, fixându-i trupul zvelt, chiar nu te-ar deranja.

Încearcă două mișcări de judo, pe care trupul tău musculos și antrenat le blochează la timp. Îți cimentuiești pumnii în bluzonul ei. Și, într-un fel, te deranjează ideea că tulburi linia perfectă a bumbacului, întins peste sânii ei tari și rotunzi, întocmai ca niște baloane colorate. Moi, umflate numai pe jumătate.

Vezi în ochii ei cum amarul înfrângerii capătă gustul capuținerului. Și asta, îndrăznești să crezi, pentru că ai fost tu cel care a învins-o. Poate că dacă cineva de încredere ți-ar confirma asta, aproape ai fi dispus să o ierți. Dar tu ai o misiune. Ai o integritate de detectiv care rupe țesătura corupției. Care te face s-o bruscezi. Atât de puternic, încât presupusa ei lume a seducției, în care te-ar fi atras – n-ai niciun dubiu în asta – moare înainte de a se naște.

Îi ceri, cu fermitate, să-ți spună pentru cine lucrează. Ea, lipsită de scupule, parcă neatinsă de frică, zâmbește. În vreme ce glasul ei spumos și curat ca frișca îți tamponează seducător timpanul:

– Ceaiul dumneavoastră, domnule!

Lumea în care exiști cade. Se năruie, un pod lovit de obuz. Pare rezultatul unui temposeism. O ruptură în timp. Dar nu poți să știi cu precizie în care parte a axei timpului aluneci. Sau poate că stai în loc. Pur și simplu prezența ei a înghețat timpul.

Îți scotocești buzunarele după suma corectă.

Zâmbește. I-ai spune să păstreze restul, dar nu o faci. Și nu pentru că te zgârcești, ci pentru că vrei să se întoarcă. Oricum, ai să-l faci uitat. Va fi, într-un fel, cartea ta de vizită. În felul ăsta, speri, își va aminti de tine.

Poate dacă ai avea un marker…

Și, evident, ți-ar trebui și ceva curaj. Ai putea să-i lași un mesaj pe hârtia de un dolar. Cât de mult ți-ar plăcea. Sau ei. Oare ei i-ar plăcea? Desigur, ai curajul să crezi că da. N-ai citit asta niciunde, n-ai văzut faza în niciun film. Este o plăsmuire proprie și personală, despre care aproape că nutrești curajul să crezi că ar funcționa. Și în mod cert, când vei fi revenit în ziua următoare, nici măcar nu s-ar mai deranja să-ți ridice comanda. Ți-ar oferi ceaiul, gata pregătit, fierbinte. La fel ca și roșul fantomei rujului imprimat pe șervețel. V-ați tatona cu surâsuri. Aproape că s-ar consuma un roman în privirile voastre.

Chiar poți să crezi că nu va fi nicio problemă să afli unde locuiește, la finele programului de lucru. Te-ai fâstâci prin dezordinea din camera ei închiriată. În mod cert, printre zecile de piese vestimentare aruncate la întâmplare. Cine știe, poate chiar cele pe care le poartă acum. Nemaigăsind altceva de făcut decât să miroși parfumul care exală din porii pielii ei de ciocolată.

Și te mai gândești că pentru un android de ultimă generație, a cărui misiune precisă nu-i alta decât servieta – abandonată lângă tocul ușii, atunci când ați intrat – ar putea fi o tehnică destul de reușită. Te-ar distrage de la scopul ei ascuns. Cineva le-ar fi putut sufla sugera tipilor răi că tu ești înebunit după ciocolată, încă din copilărie. Numai că abdomenul tău de oțel nu trădează asta în nici cel mai modest mod posibil.

Și tocmai din această cauză precisă dai dovadă de detenta unui tigru. Pentru că ești antrenat să faci față atacului unui android, a cărui putere în sarcină poate depăși cu ușurință treisute de kilonewtoni. Aluneci, aproape elegant, pe sub arcul trupului ei frivol și fățarnic. Acolo nu-i altceva decât o mașină de ucis, împachetată în plastipiele de ultimă generație.

În căderea lor fulgerătoare, pumnii androidului străpung doar salteaua. Pentru că tu ești deja în drepta lui. Lovitura pe care i-o aplici transformă scaunul de birou într-un nor de schije din plastilemn. Nu te aștepți la o victorie de pe urma loviturii, dar îți cumperi cu ajutorul ei un răgaz de câteva secunde. La capătul lor servieta zace la piciorul tău. Acum stă desfăcută. Iar ochiul metalic al pistoletului tău privește orbește înspre femeia android.

Șarja de gaz ionizat ultra-energizat plescăie prin aer. Face decorul să pară o realitate pâlpâitoare. Parcă-i auzi glasul inuman, metalifer:

– Restul dumneavoastră, domnule!

Firișoarele de aburi de ceai fierbinte nu mai există. S-a răcit complet, ceaiul. La fel și lumea în care-ai fost târât.

Focalizezi realitatea. Deja își leagănă fundul prin fața ta, la câteva scaune depărtare. Prea puțin probabil să se gândească la tine. Sau dacă o face, o face pentru că ești un zgârie-brânză. S-a ținut la un dolar, șoșonarul, probabil că-și spune.

Zâmbești, pentru că există o bună șansă ca aceea să fie realitatea voastră comună – unica care va fi existat vreodată. Câteva minute bune pentru tine nu mai există nmic altceva decât tu, ea și ritmul plăcut al inimii tale.

Guști ceaiul și-ți pare destul de dulce. Chiar dacă pliculețele de zahăr brun zac intacte, pe buza porțelanată a farfuriuței. Cum ar fi fost ca ea să fi avut un marker? Ori poate curaj? Pe fața ascunsă a unuia dintre pliculețe ar fi putut să fie un număr. Poate un mesaj.

Ridici primul pliculeț. Îl rupi, analizându-l în același timp. Fețele lui sunt curate, dar încrederea ta nu-i năruită decât la jumătate. Pentru că da, mai ai un pliculeț. Și sorbi, din nou, cu generozitate. Constați cu mulțumire că licioarea a mai prins dulceață. Dar ești mai mult ca sigur că dacă ai găsi un număr, un mesaj, ceaiul ar fi mai dulce decât mana de albine. Chiar și fără un strop din ea.

Dar n-ar fi prea târziu? te mai întrebi. După ce l-ai gustat deja, ar putea la fel de bine ca acolo, pe fața ascunsă a pliculețului nedesfăcut încă, să descoperi un parfumat mesaj de Adio! Și chiar să simți otrava jucându-ți prin corp. Să conștientizezi cum îți sfredelește carnea, cum plămânii aspiră aer cu o zgârcenie ucigătoare. Să constați cu durere că plicul de la masa alăturată, pe care l-ai abandonat cu vădită intenție, care ascunde secretul mașinării ce rupe timpul, cel care ți-ar fi adus milioanele râvnite, dispare deodată cu mersul ei legănat. Poate mai găsești timp să prinzi în ochii tăi încețoșați un zâmbet. E orbitor, din pricina sidefului dinților de porțelan.

Dar deja este prea târziu. Ceașca ta de ceai zace goală. Zâmbești, ca pentru tine. Hârtia de cinci nu mai există rătăcită prin buzunarele tale. La masă ești numai tu și restul de-un leu. Iar leul stingher nu poate să-ți cumpere nimic din lista cafenelei.

Sigiliul invizibil al ușii cedează. Un trecător grăbit își freacă palmele biciute de frig. Îl vezi cum se așază. Cum se descotorosește de haină, căciulă și fular. Cum frigul se topește din el, atunci când o zărește, scurgându-se zâmbitoare printre mese. Te ridici, privindu-l – nu, aproape sfredelindul pe nou-venitul. Dar recunoști, în cele din urmă, e dreptul lui să-și consume dorințele. Analizezi leul care rupe cuadratura feței de masă. Regreți. Nu faptul că nu-l poți lua te macină – nu vrei să pari un zgârie-brânză, oricum –, ci gândul că poate dacă ai fi avut un creion, un pix sau orice altceva. Poate că ai fi putut…

Dar îți lipsește curajul.

Îmbraci haina. Deschizi ușa și privești mulțumit din rama ei. Pentru o cafenea care nu servește altceva decât ceai, cafea și bere la draft, nu-i chiar atât de rea. Frigul latră la tine. Un dulău turbat. Dincolo de faldurile argintii de zăpadă spulberată aproape că poți să descoperi amenințarea. Ridici gulerul și-ți proptești mâinile în tighelele buzunarelor. Înfuleci pe nemestecate câteva rotocoale de aer congelat. Știi că acolo, printre mormanele de zăpadă viscolită, zace un alt diavol mecanic. Când vei fi suficient de aproape, mormanul se va cutremura. Va fi o erupției de fractali de gheață și fulgi, care va sfichiui împrejurimile. Se va înălța, amenințător. Pregătit să se te doboare.

Faci primul pas și deja simți cum aerul rece aduce cu el un miros chimic. Acru și înțepător. Bateriile nucleare împrăștie un astfel de miros. Ai citit tu asta, undeva. Și nu-i decât o încordare în plus, până când mersul tău grăbit se va transforma în fugă. Trebuie numai să fii cu ochii în patru. Ceva, negreșit, acolo, așteaptă. Nu depinde decât de tine dacă ești sau nu capabil să descoperi primejdia la timp.

Și mai presus de toate, nu-ți vei abandona misiunea. În drumul spre casă Elena te-a rugat să cumperi și o cutie de lapte. Privat de cereale lui, micuțul Tony devine anarhic.