Caldera-Animation10-…Și de ce trebuie să mergem pe la el? Nu putem să ne facem treaba singuri?

Arnold o sprijini când călcă pe o rădăcină ieșită din pământ și păru să-și piardă echilibrul.

-Ba da. Dar moșul are niște teorii ciudate, am citit undeva un interviu.

-Ei, și? Teorii are toată lumea…

-Stai puțin, omul nu e un oarecare. A fost profesor universitar, a avut chiar un post la academie.

-Adică, nu e un nebun ca toți nebunii, asta vrei să zici?

-Amanda, nu înțeleg cuvântul ”nebun”. Te asigur că e un ins foarte într-ale lui.

Mergeau în continuare prin pădure urmărind poteca fragilă și cu greu încăpătoare pentru doi. Amiaza părea că spânzură ca un clopot deasupra copacilor uriași iar căldura domoală se strecura dintre ierburi și pietre urcând și îmbibând aerul de umezeală. Era o zonă muntoasă, dar luna iulie adusese și aici o neobișnuită vreme caniculară, mai potrivită altor latitudini.

-Vrei să spui că e sănătos dacă s-a refugiat aici, în creierii munților?

-Presupun că e un loc liniștit – zâmbi ușor bărbatul.

-Și fără pic de confort – îl completă ea. Drept dovadă, nu poți ajunge acolo decât pe jos.

-Nu mai e mult. Poate  câteva sute de metri. Ar trebui să te bucuri că faci mișcare.

-Ha? Crezi că m-am îngrășat?

-A, nu, nu –răspunse repede, să nu o facă să se simtă jignită. Dar toată lumea are nevoie de mișcare.

Mai schimbară câteva replici banale, apoi Arnold îi arătă printre copaci:

-Acolo.

-Nu e chiar o vilă – rânji femeia. Hai să vedem.

Când se apropiară, căpătară perspctiva unei căsuțe simple constrută din bârne groase de stejar. În jurul ei, în afară de diferite lucruri domestice (o frânghie plină de rufe la uscat, două butoaie care păstrau probabil apa de ploaie, o stivă de scânduri, resturile unei căruțe, un coteț în care cârâiau câteva găini) se zărea împrăștiată o duzină de instrumente a căror utilitate nu putea fi recunoscută de la prima vedere. Pe o movilă verde, sub un adăpost improvizat, Arnold zări un mic telescop de la care pornea către casă un cablu lung.

-Are curent? – se miră el?

-Are câine?

Întrebarea femeii îl făcu să râdă.

-Mda, fiecare cu problemele lui. Nu știu dacă are, o să-l întrebăm. Ți-e frică?

-Cel mai apropiat vaccin poate fi găsit la zece kilometri de aici. Iar dacă te mușcă foarte rău…

-Hei ! – strigă Arnold. E cineva?

-Așa cred – îi răspunse o voce din interiorul cabanei.

Cei doi se liniștiră. Ușa de la intrare se deschise, dar în locul omului răsări un dulău imens și lățos care începu să latre cu ardoare. Amanda se agăță disperată de brațul bărbatului.

-Lasă-i, Rex! Taci din gură!

Câinele se potoli și apăru, după câteva clipe, stăpânul cabanei. Îi salută cu un gest.

-Hai, veniți fără frică. E băiat cuminte. Dacă vine la voi, să-l lăsați să vă miroase, să vă cunoască. Și să nu-i puneți mâna pe cap, nu-i place.

-Sigur nu mușcă? – întrebă, temătoare, femeia.

-A, ba da, dar nu pe oricine. Și nici oricând. De pildă, nu suportă comis-voiajorii și vânzătorii de chilipire – râse omul. Și mușcă noaptea cam pe orice străin.

-Nu suntem vânzători de chilipire – întinse mâna Arnold.

-Și nici nu e noapte – i-o prinse celălalt și i-o strânse cu putere. Haideți în bojdeucă – sau stăm afară, ce ziceți? Înăuntru e mai răcoare, dar afară mai bate vântul. Putem trece și în grădina din spate, avem o masă și niște băncuțe. Vreți să beți ceva?

-Deocamdată, apă.  Chiar murim de sete.

-Atunci, haideți înăuntru.

Se dădu la o parte și le făcu loc să treacă. În cameră era, într-adevăr, răcoare.

-Stați aici – le indică gazda măsuța de lângă fereastră. Dincolo – și arătă spre o altă ușă –  e babilonie.

-Acolo e o cameră? – trânti Arnold geanta pe care o avusese pe umăr lângă piciorul măsuței. Se așeză prudent pe scăunelul cu trei picioare, dar acesta rezistă fără să protesteze nici măcar printr-un scârțâit.

-În principiu, ăla e dormitorul…

Când o văzu așezată și pe Amanda își aduse un al treilea scăunel și-l ocupă dintr-o mișcare. Arnold îl studie. ”Moșul” nu părea chiar atât de bătrân; era slab, deșirat, dar vădea o vigoare neobișnuită iar ochii cenușii aruncau priviri vii și interesate.

-Câți ani ai?

-Păi, speram să-mi citești biografia, cel puțin pe wikipedia – mustăci omul.

-Am citit-o. Optzeci și doi. Cine te vede, n-ar crede. Bun, despre mine știi cine sunt și cu ce mă ocup. Ea e Amanda, doctor în biofizică. Mai avem doi colegi, i-am lăsat în tabără, o să-i cunoști dacă vrei.

-Păi, doresc. Nu prea mă vizitează lumea.

-E curent electric?

-Normal – se revoltă omul. Doar m-ai contactat pe internet. Să nu crezi că am renunțat la orice confort (Arnold azvârli repede o uitătură ghidușe către Amanda),  am renunțat doar la lucrurile inutile cu care ne umplem viețile și care ajung să ne stăpânească. Ah, dar voiați apă. Sau e mai bun un șpriț rece? Am pus o sticlă de vin în frigider.

-Și una și alta – zâmbi bărbatul.

Gazda se ridică și reveni în câteva momente cu sticle și pahare pentru toți.

-Ăsta e vinul, asta-i minerala și asta e apa plată. Hai, serviți-vă…

-Apa plată e, de fapt, din vreo fântână, presupun.

-Presupui greșit. Doar știi ce se întâmplă.

-Nici aici nu e apă?

-E apă – pufni omul. O apă puturoasă, ca pe toată mărginimea Transilvaniei.

-Mda. Spuneai în interviul ăla că vulcanii României pot redeveni o problemă. Dar e ciudat rău de tot. Domnule…

-Mă cheamă George, așa că spune-mi George, nu mă mai domni.

-Ok, George. Am înțeles că, pentru a se putea spune despre un vulcan că e stins, trebuie să treacă cel puțin cincizeci de mii de ani de la ultima erupție. Or, vulcanii noștri, cel puțin unii din ei, erupeau încă în urmă cu patruzeci de mii de ani.

-Exact.

-Și pot să erupă din nou.

-La fel de exact. E vorba de cei din Carpații Orientali, dar ceva se întâmplă și în zona Carpaților de curbură. Acolo se ciocnesc faliile.

-Dar de ce avem probleme și în alte locuri? În Apuseni tempertura apei unor izvoare  a crescut. Făgărașul… hai, să zicem că falia, dar… pe urmă, apa din fântâni. Gazul metan s-a strecurat în pânza freatică.

-Cred că ne paște o întețire a activității vulcanice. E posibil să se reactiveze unul sau mai mulți. De ce avem simptome în mai multe zone? Greu de spus. Trebuie cercetat. Trebuie să descoperim pungile de lavă și să le verificăm ramificațiile. Dar cred că presiunea internă se va elibera undeva – și asta peste nu prea multă vreme. Ar fi bine să aflăm când și unde, însă… aia e, că nu putem fi niciodată siguri. Momentul unei erupții nu poate fi prevăzut decât cu câteva zile înainte. Uneori, nici atunci. Mama Natură e curvă.

-Ce faci cu telescopul?

-Mă uit la stele, ce să fac? – râse George. Hai, noroc – ridică el paharul de vin.

-Noroc, sănătate – se grăbi să răspundă Arnold și privi către Amanda, însă aceasta dădu din umeri: paharul ei nu conținea decât apă.

-Numai noi combatem – îi făcu George cu ochiul. Fetele din ziua de azi sunt ne-nțărcate. Da, deci… Constelația Dragonului, știi? Se suprapune perfect peste conturul Carpaților. E ceva ciudat cu munții ăștia. Formează un alt pol al pământului, similar polului ceresc care cade în interiorul constelației. Anticii vorbeau de un așa numit Pol Getic. E interesant, în condițiile în care geografia se afla pe-atunci într-un stadiu incipient. De unde cunoșteau ei asemănarea dintre constelație și lanțul muntos? Poate l-au văzut de sus, din aparatele zburătoare construite cu mii de ani în urmă de vreo civilizație neștiută…

-Ești chiar un visător. Norocul tău că vinul e grozav – pufni Arnold.

-Ar fi trebuit să auziți de vimane și de știința conducerii lor printre stele.

-Eu am auzit – interveni Amanda.

-Foarte bine doamnă… sau domnișoară?

-Domnișoară. Dar sunt doar mituri, nu e sigur nimic.

-Poveștile derivă din realități. E greu pentru un popor primitiv să inventeze lucrurile descrise în Vede. Dar n-are-a face. Deocamdată, contează problema noastră. De ce toate aceste fenomene, nu?

-Și niciun cutremur major, nimic important în zona Vrancei – punctă Arnold.

-Asta poate să însemne – zise George – că lucrurile care se întâmplă n-au treabă cu zona aia. Vulcanii din arcul carpatic nu au depins decât în mod derivat de falie. Toți s-au aflat în interiorul arcului, în timp ce falia este exterioară lui.

-Dar îl ridică – interveni iar Amanda.

-Tu ce cauți aici? E treabă de geologi.

-Nu chiar. Urmărim migrațiile. Traseele păsărilor călătoare nu mai sunt ce-au fost. Punem acest fenomen în relație cu posibila inversare a polilor magnetici, însă lucrurile nu sunt clare. De pildă, anul acesta berzele nu s-au mai întors.

George o privi dintr-o parte.

-Adică, n-au mai venit deloc? – se miră.

-Nu. Și nu numai berzele. O mulțime de alte păsări au migrat către zonele asiatice, părăsind Europa. Presupunem că există un fenomen care le dereglează…locatoarele.

-Un vulcan în Carpați nu poate fi responsabil de un asemenea fenomen.

-Nu, dar poate fi el însuși rezultatul unui fenomen de o amploare mai mare.

-Cred – rosti îngândurat George – că ne așteaptă vremuri interesante. Cam ca blestemul chinezesc. Ei, deocamdată să ne bem vinul. Sau nu-ți place?- se adresă el lui Arnold.

-E nemaipomenit – răspunse repede acesta. Tu l-ai făcut?

-Aș! L-am cumpărat de la o cramă, nici viile n-au mers bine anul trecut. Și e cam cald, mult prea cald pentru perioada asta.

-Poate fi vorba de încălzirea globală – interveni iar Amanda.

-Naiba știe! – oftă George. Ar trebui să punem la un loc datele mele și datele voastre, poate aflăm câte ceva. Presupun că nu mi-ați spus chiar tot în e-mail-ul ăla. Sau e secret?

-Nu e niciun secret. Deocamdată, cel puțin. Facem doar o treabă științifică, atât. Pentru cei din guvern sau parlament nici nu contăm. Sunt mai importante scandalurile lor politice și jocurile de culise. Mă și mir că nu ne-au tăiat finanțarea – se spovedi Arnold.

-Or să v-o taie când își vor aminti de voi. Așa că, hai să profităm. Cum facem, veniți aici toți? Să vă luați corturile, nu prea am unde să vă culc.

-Mai bine, vino tu la noi. Vino cu tot ce ai și n-o să-ți ascundem nimic.

Bărbatul se ridică.

-Știi unde ne găsești – adăugă. Și…poate mai ai o sticlă sau două de vin, noi chiar nu ne-am gândit…

Amanda se ridicase și ea.

-Putem să mergem jos în sat să luăm câte ceva – propuse ea.

-De ce nu? Facem și un grătar, e sport național, nu?

George acceptă totul și le strânse mâinile.

-Atunci, ne vedem diseară. Pot să-l aduc și pe Rex? Nu-i place să rămână singur.

-Sigur! – sări Amanda, ca să arate că nu se mai teme. Dar… e cuminte, nu?

-E prudent pe teritoriu străin. Și voi fi cu el, nu vă faceți griji…

Până când cabana dispăru din vedere, Arnold întoarse capul de două ori, parcă pentru a se asigura că se îndepărtau.

-S-a întâmplat ceva? – îl întrebă într-un târziu femeia.

-A, nu. Nu știu – rosti el într-o doară. Vedem noi diseară.

Nu mai discutară altceva. În tabără le ieși înainte Adrian, geologul.

-Ei, l-ați găsit?

-Îhîm. Vine aici peste vreo…ăăă…trei ore. Crezi că poți ajunge, tu sau Victor, în sat să ne mai aprovizionăm? Ceva vin, ceva carne de grătar…

-Facem chef? Mișto! Normal că mă duc. Altceva?

-Nimic deosebit. Îl iau atunci pe Victor să adunăm lemne. Tu – vezi ce ne-ar mai trebui. Legume de salată și cartofi avem.

-Mă ocup!

Având fiecare sarcina stabilită (Amanda urma să pregătească salata și să curețe cartofii), porniră în direcții diferite. Timpul trecu pe nesimțite. Când apunea soarele, Adrian se întoarse la tabără cu două plase pline. Arnold îl aștepta lângă grămada de lemne pregătită pentru focul de tabără iar Victor fuma o țigară și admira contrastul dintre lumina arămie și frunzișul pădurii, de un verde tot mai închis.

-Totul e gata – apăru și Amanda de după unul dintre corturi. Nu mai rămâne decât să vină musafirul…

-Vine precis – răspunse Arnold. Să punem o masă aici. Carnea trebuie condimentată.

-Și scaune – întregi Victor. Pornim focul?

-Să dispară soarele. O să fie și un bun punct de reper, moșul o să ne găsească imediat.

Până una, alta, începură să aranjeze lemnele în forma de piramidă specifică unui foc de tabără. Se ocupară de carne, de salată și de cartofii curățați care deveniră, sub mâinile îndemânatice ale Amandei, felii subțiri. Într-un târziu, soarele dispăru în spatele munților.

-Începem? – întrebă Adrian.

Se vedea că abia așteaptă momentul.

-Hai, arată ce știi – îl îndemnă Arnold.

Un simplu chibrit a fost suficient. Vâlvătaia cuprinse lemnele și se înălță către cer.

-Bravo, mă – râse mânzește Victor. Se vede că ai iubit țigancă!

Adrian nu-i răspunse, dar își privea cu mândrie opera.

-Și dacă nu vine? – îngână Amanda.

Îi răspunse însă un lătrat vesel și Rex se năpusti printre ei. Victor se sperie, până apucă să observe că animalul nu dădea semne de agresivitate.

-Bună seara!

George apăruse la rândul lui din penumbră. Avea pe umăr o geantă de piele destul de voluminoasă. Când ajunse lângă foc, extrase din ea două sticle cu un conținut pe care Arnold îl intui fără greutate.

-Mulțumim. Am luat și noi câte ceva …

George ridică din umeri.

-A, cu atât mai bine. Va fi un chef ca la carte.

Arnold îi prezentă repede colegii. Moșul le strânse viguros mâinile. Ochii îi căzură pe castronul de carne.

-Cine se ocupă?

-Noi – sări Adrian. Eu. Și… cine mai vrea.

Arnold îl trase la o parte pe bătrân.

-Să-i lăsăm să-și facă treaba. Hai să-ți arăt.

Îl aduse lângă corturi, unde se afla o altă măsuță pliantă și două-trei scăunele. Aprinse o lămpiță cu leduri care atârna deasupra și, în timp ce George se așeza, luă de lângă cort o mapă din care întinse pe masă un teanc de hârtii.

-Asta-i tot ce avem. Nu e prea mult. Aici, activitatea seismică. Neimportantă, după cum vezi. Ăstea sunt rapoarte despre situația zăcămintelor de gaze. Aici, harta cu schimbările de magnetism. Observi?

-Hm, da. Liniile sunt modificate.

-Ceva, sub noi, se mișcă. Dar în mare liniște. Nu e un lucru firesc. Dacă ne-am aștepta la o erupție ar trebui să existe seisme importante. Aici ai zonele în care gazele au apărut în fântâni. Observă că nu există nicio legătură aparentă între poziția lor și exploatările noastre.

-S-ar putea să existe, totuși, una.

-Asta trebuie să aflăm noi. Până acum, însă…

-Mda. Harta asta geomagnetică de unde o aveți?

-Din satelit.

-Deci, nu sunt măsurători făcute la sol?

-Nu. Am făcut noi unele. Corespund, dar…

-Dar?

-Modificările date de măsurătorile la sol arată un fenomen mai intens decât cel reperat din spațiu.

-De când datează harta?

-Cred că de vreo trei săptămâni.

-Presupun – zise George, preocupat – că măsurătorile la sol sunt ulterioare ei.

-Presupui corect.

-Nu puteți cere să vi se trimită o hartă mai nouă?

-Hm! De ce?

-Păi, poate e un fenomen în evoluție…

-O să cer astă-seară alta.

-Cere-o acum. Altceva?

-Altceva, nimic – rosti, puțin obosit, Arnold. Ca să aflăm exact despre ce e vorba ar trebui să împânzim munții cu senzori.

George răsfoi, gânditor, teancul de hârtii.

-Ați încercat să detectați undele microseismice reflectate de straturi?

-Nu. N-avem instrumentar.

-Atunci, nu putem detecta existența vreunei pungi de lavă…

-Ceva, ceva ar fi. Tot prin satelit. Măsurarea anomaliilor gravitaționale. Dar e un procedeu de durată și nu totdeauna concludent. Până la urmă, o pungă de lavă s-ar putea ca nici măcar să nu distorsioneze câmpul gravitațional. Contează densitatea.

-Nu sunt amplasate stații de urmărire nici în apropierea munților vulcanici? Căliman, Ghiurghiu, Harghita?

-Am insistat – rosti Arnold cu o voce în care se simțea frustarea. Nu ne-a luat nimeni în serios. Cică nu sunt bani pentru prostii de-astea. Avem doar ceva rapoarte de la autorități. Se întâmplă ce se întâmplă cam în toată marginea muntoasă a Transilvaniei, nimic special. Sunt, totuși, zone în care au apărut izvoare noi de apă termală și chiar gheizere. Uite harta.

-Cine a făcut harta?

-Eu. Din informațiile primite. E precis incompletă.

Amanda se ivi de dincolo de cort.

-Băieți, haideți cu noi, masa e aproape gata.

Lui Arnold îi veni să râdă. Să-i spună cineva ”băiat” moșului! Acestuia, însă, păru să-i placă apelativul.

-Venim acu’! Stai să strângem hârtiile…

-Mai bine lasă-le așa – îl sfătui Arnold. Ne întoarcem la ele.

Ocoliră cortul și ajunseră lângă foc. Victor îi întâmpină cu două pahare pline.

-Ale voastre sunt! Nici nu bănuiți de când vă așteaptă! Hai, noroc!

Ciocniră și băură.

-Ei, – se băgă în vorbă Adrian. Ce ați aflat?

-În legătură cu problemele noastre? – chicoti George și goli tot paharul. Mai pune unu’ și spun tot.

Adrian luă sticla de la piciorul mesei și se conformă.

-Ei? – repetă.

-Dracu știe – mustăci bătrânul. Stai să-l beau și pe-ăsta, să-mi vină inspirația…

-Peste un sfert de ceas mâncăm – îi avertiză Amanda învârtind pe grătar o bucată de friptură.

-Hei, ce faci? – se alarmă Victor. Grătarul e treabă de bărbați. Tu vezi doar de cartofi, așa ne-am înțeles…

-Păi, dacă le lași să se ardă…

-Uite – îi atrase atenția Geoge lui Arnold. Stelele. M-ai întrebat ce fac cu telescopul. O să-ți șoptesc la ureche, e o taină prea afurisită…

-…iat tu lași cartofii să se ardă în timp ce te amesteci la carne – îl completă Adrian pe Victor.

-Știți ce? Dacă nu vă place, nu mai pun mâna pe nimic – se îmbufnă fata.

-Le măsor poziția. Latitudinea și longitudinea – vorbi George cu glas scăzut. Telescoapele moderne au calculator încorporat, al meu are în memorie peste patruzeci și cinci de mii de poziții stelare. Problema e că pozițiile date nu corespund…

-Cum, nu corespund? – se miră Arnold.

-Dă castronul, trebuie să scot cartofii ăștia! – răsună peste poiană vocea Amandei. Au, hai că frig!

-Mmm, sunt delicioși – oftă de plăcere Adrian umplându-și gura cu câteva felii de cartofi furate din castronul deja pe jumătate plin.

-Ia mâna, te-ai spălat pe mâini? Așteaptă…

-Nu mai corespund exact – mormăi George. Abaterile sunt infime, e drept, dar constante. Am crezut că greșește telescopul, dar nu-i așa. Am trimis la Observatorul Astronomic din București rezultatele și… da, și la ei apar ușoare abateri, dar mult mai mici…

-Așteaptă să mănânce toată lumea, nu fi măgăruș! Până și Rex e cuminte, îl vezi cum așteaptă?

-Eh, răbdare de câine, nu compara!

-Fenomenul e, deci, mai intens în Transilvania decât în jurul ei.

-Cum naiba să se miște stelele? – pufni Arnold.

-Stelele nu s-au mișcat, pământul s-a mișcat. Și o face în continuare. Acum trei săptămâni am fost în Harghita, am făcut și acolo măsurători. Apar abateri, dar altfel. Aici abaterea e constantă spre est; de cealălaltă parte a Transilvaniei e spre vest. Fenomenul ar avea, deci, un maxim de intensitate exact în centru. Săptămâna trecută am făcut însă măsurători pe un câmp în punctul corespunzător Stelei polare dacă proiectăm Constelația Dragonului peste conturul Carpaților. Și – ia ghicește!

-Adrian, adu salata, dacă tot vrei să guști ceva – ceru Aralda. Vezi ce-i mai trebuie, sare, oțet…

-Nu scoți cartofii?

-Ba da, dar asta nu te interesează pe tine! Să nu te mai prind cu mâna-n ei!

-Nicio abatere. Am ghicit?

George îl privi uimit.

-De unde știi?

-Doar am ghicit. Acum lasă basmele și explică-mi.

-Nu sunt basme. Nicăieri în lume nu există un platou atât de uriaș ca Transilvania, înconjurat de munți. Nicăieri în lume nu există niște munți peste care să poți suprapune cu exactitate o constelație. Și anticii să știe asta! Polul Getic, înțelegi?

-Nu.

-Nu-mi pot închipui ce mișcări tectonice ar putea da naștere la așa ceva. Doar dacă nu cumva acest platou e altceva decât ne imaginăm…

-E gata carnea? Victor, adu muștarul…

-Sunt ocupat, pun în pahare – ripostă acesta. George și Arnold, ce tot aveți de discutat? Dați paharele și lăsați bisericuța!

Cei doi întinseră în același timp paharele și așteptară tăcuți să le fie umplute.

-Hai, noroc! Nu veniți la masă?

-E gata? – întrebă George.

-Aproape. Adrian aduce muștarul și ne apucăm de treabă.

-Venim.

Amanda umpluse deja masa cu castroane și tacâmuri de unică folosință.

-Ce altceva? – mormăi nehotărât Arnold, cât să-l audă doar George.

-Pe vremuri mnții erau mai mici iar Transilvania sub ape. Marea Thetis – preciză acesta. Apoi munții s-au ridicat, cu platou cu tot. El exista și mai înainte, dar nu se vedea.

-Și ce-i cu asta?

-Se ridică iar – rosti, sec, bătrânul. Asta înseamnă aberațiile observate prin telescop. Pământul se înclină ușor la margini. Sigur, în mijlocul fenomenului, orizontul rămâne la fel, de aceea măsurătorile făcute în Polul Getic nu prezintă nicio aberație. Ca și când s-ar umfla o bășică gigantică.

Arnold tresări și se scutură înspăimântat.

-Deci… dar nu se poate!

-Ceva încearcă să iasă exact în mijlocul Transilvaniei – insistă George. Ceva se ridică din adâncuri. Până săptămâna trecută, centrul se ridicase deja peste vechile cote cu vreo două sute de metri…

-Enorm! Ești sigur?

-De-asta te-am pus să ceri noi hărți din satelit.

-S-ar fi observat fizic! Râurile își schimbau cursul!

-Nu încă. Diametrul umflăturii e de sute, poate mii de kilometri. Și în București s-au înregistrat abateri ale poziției stelelor. Mai mici, dar există. Zona asta a Europei nu e prea urmărită, ca alte zone. Deh, suntem Europa de Est, adică nu contăm…

-Gata, luați loc! – interveni Amanda. Nu e cazul să stăm toți după voi. Până și Rex a devenit nervos.

-Rex, nervos? – se miră George. Păi, a mâncat destul când am plecat de-acasă.

-Mai intră un pahar? Goliți-le și dați-le-ncoa’! – îi îndemnă Adrian.

-Mai bine mâncăm ceva mai întâi – propuse Arnold.

Se așezară la masă și începură să-și pună în farfurii cartofi și friptură.

-Salata o putem lăsa la mijloc, putem să mâncăm așa toți din ea – propuse Victor.

-Avem linguri? Cred că și zeama legumelor e grozavă…

-Avem și linguri – îi arătă Amanda setul cu linguri de plastic.

Lângă masă, Rex mârâia înfundat.

-Ce are câinele? – se miră Victor.

-Îl servesc imediat – sări fata. Luă o bucată de friptură și i-o puse acestuia sub bot. Animalul mirosi carnea, dar nu se grăbi s-o înfulece.

-Hei, ziceam că-i dăm doar oasele! – se revoltă Adrian.

-Carnea asta n-are oase. Și avem destulă – îl puse Aralda la punct.

-Americanii se gândesc îngrijorați la Yellowstone – vorbi George cu glas scăzut. Ei cred că va veni o zi în care va erupe și va șterge America de pe fața pământului.

-Adică, aici ar putea fi…un… un megavulcan? Transilvania, o caldera? Imposibil! – exclamă Arnold.

-Ce tot spuneți acolo? – se miră Victor.

-George pretinde că Transilvania ar putea să fie, de fapt, craterul unui megavulcan…

-Ha! Asta e cam prea… și pe ce se bazează?

Bătrânul îi privi o clipă, oftă și repetă, succint, ceea ce-i spusese lui Arnold înainte de a se așeza la masă.

-Asta este – încheie el. Probabil a erupt și în alte ere. Ce periodicitate poate să aibă? Zeci de milioane de ani? Sute de milioane? În orice caz, clipa exploziei se apropie cu pași foarte, foarte grăbiți.

Tăcură toți, privindu-se înmărmuriți.

-Am ști… ar fi fenomene care… – îngână speriat Victor.

-Sunt deja fenomene – rosti, plat, Arnold. E greu să te obișnuiești cu ideea, dar…

-Dacă e adevărat, suntem pierduți! – exclamă Adrian. Dar nu văd cum… probabil, e o greșeală…

-Dacă e adevărat, toată planeta ar fi pierdută – concluzionă Amanda. Un crater de asemenea dimensiuni ar ucide aproape tot ce e viu. Ar urma o iarnă pe lângă care iarna atomică ar fi un fleac. Mii de ani de frig și de întuneric…

-Mă gândesc – rosti încet bătrânul – la extincția de la sfârșitul Pemianului. Cea mai mare extincție. Au pierit peste 96 la sută dintre speciile marine și șaptezeci la sută din speciile de pe uscat. Asta poate să însemne că megavulcanul a fost submarin și a infestat mai ales apa oceanelor. Pe atunci, Europa era fund de mare. Mulți savanți consideră, dată fiind rapiditatea cu care s-a petrecut extincția, că a fost vorba de o singură erupție. Una cu adevărat devastatoare.

-Poate a fost un asteroid – interveni Adrian.

-Nu s-a găsit niciun crater din acea perioadă.

-Dar nu s-a găsit nici vreun vulcan, așa e?

-Eu cred că tocmai l-am găsit – oftă bătrânul. Și el ne-a găsit. Arnold, or fi sosit hărțile pe care le-ai cerut?

-Mă duc să văd.

Cât lipsi, nu spuse nimeni nimic. Se întoarse ținând laptopul deschis la distanță, de parcă ar fi dus în mâini un șarpe veninos.

-Trei sute patruzeci de metri. Cu atât s-a înălțat centrul Transilvaniei față de cotele vechi!

-Adică, peste o sută de metri în ultima săptămână – punctă George. Pământul nu crapă, faliile nu se clintesc, râurile au abateri minore doar pentru că umflătura are un diametru imens. Dar vor veni și astea. Sau poate nu vor apuca să mai vină.

-Deci, când se va întâmpa?

Rex urlă deodată prelung și o luă la goană dispărând în întuneric. Liniștea nopții fu străbătută de un freamăt ciudat, ca și când mii de vietăți mărunte se puseseră deodată în mișcare. Simțiră pământul vibrând ușor, ca un clopot.

-Oricând – rosti bătrânul. Hai să mai bem un pahar. N-are rost să fugim, din așa ceva nu se scapă.

-Dacă e adevărat – se îndoi Victor.

-Eu cred că e adevărat.

Pădurea foșnea amenințător. George privi în jur.

”Nu vor apuca să vadă prea mult” gândi în timp ce golea cu înghițituri prelungi paharul. ”Dar eu știu ce urmează să se petreacă”.

-Ce e Pământul? – întrebă cu voce tare. Doar leagănul umanității? Sau motivele existenței lui sunt de nebănuit?

Solul începu să tremure surd; masa pe care stăteau așezate tacâmurile se răsturnă.

-Acum? – strigă Adrian? De ce tocmai acum? Vrei să spui că asta se va întmpla chiar acum?

Bătrânul privi spre cer și surprinse stelele mișcându-se. Zarea se lumină de flăcări vinete iar pădurea începu să se ridice spre cer.

Țipară.

Văzură orizontul azvârlindu-se către negura înălțimilor și un val uriaș de lavă țâșnind din toate părțile, crăpând solul în bucăți din ce în ce mai străvezii și incendiind tot. Văzură Transilvania decojindu-se, munții ridicându-se către stratosferă și de acolo mai departe, învăluiți în fumul iluminat de incendiul ce mistuia vintrele planetei și-și căuta loc să verse rezultatul unei răbdări aproape de neconceput. Văzură stânci, câmpii și orașe amestecându-se și repezindu-se parcă asupra lor.

…Dar nu mai apucară să zărească ghearele uriașe care se sprijiniră de marginea craterului și capul dragonului răsărind din lavă, fericit că reușise să sfărâme coaja oului cosmic în care eclozase tihnit de-a lungul nenumăraților eoni. Și nici velele aripilor ce se întinseră, parcă filmate cu încetinitorul, peste rămășițele lipsite de importanță ale lumii…

Aripi în care soarele lovi deodată, acoperindu-le cu lumină.