Titlul original: Second Life

Editura Trei

ISBN 978-606-719-357-2

Untitled

Aş începe notând că romanul ar fi putut avea un titlu în limba română, deşi probabil că, fiind publicat în înţelegere cu agenţia Conville & Walsh, una dintre prevederile acesteia ar fi putut fi tocmai păstrarea titlului original.

După succesul de public înregistat de primul roman al lui Watson (Before I Go to Sleep – 2011), aşteptările cititorilor de la acest nou roman erau suficient de mari. Unii s-au declarat mulţumiţi, alţii nu tocmai. Ambele grupări par să fi avut dreptate într-o oarecare măsură. Am să explic succint.

Second Life este un thriller psihologic, abil construit, în care Julia, personajul principal, este o femeie împărţită între iubirea pentru soţ şi pasiunea pentru un alt bărbat. E conştientă, ştie ce face şi găseşte resursele de a trăi două vieţi. Uneori însă pare neatentă, face greşeli de blondă (ştiu ce zic, şi eu sunt), deziluzionând mai ales cititoarele care se aşteaptă la o super-eroină. Am o veste proastă: chiar nu e!

Julia este pentru unii greu de înţeles, pentru alţii nesuferită de la bun început, vina căzând pe autor, care, bărbat fiind nu înţelege cum ar trebui misterul feminin… Ca mai toţi bărbaţii. Watson face însă o treabă destul de bună şi în această privinţă.

Pornind de la faptul că sora îi este ucisă într-un mod foarte crud, Julia se implică în aflarea motivelor şi încearcă să afle cât mai multe, dă senzaţia că acţionează fără să-şi ia precauţii elementare, riscă să se piardă nu doar pe sine, ci să piardă tot ce are: căsnicie, familie şi viaţă.

Autorul reuşeşte performanţa de a crea un thriller inteligent şi complex, oferind mereu situaţii şi ieşiri imprevizibile. Ori aceste ingrediente au priză la cititor, dovadă că eu am terminat lectura în vreo 5 zile, citind ori de câte ori am avut răgazul s-o fac, pe lângă serviciu, treburi gospodăreşti şi restul activităţilor zilnice.

Interesant este şi faptul că autorul ridică problema încrederii în oamenii cu care intrăm în contact pe internet: pe cine putem să punem bază şi pe cine nu. Şi dacă da, cât de deplină este încrederea, până la ce punct?

Îmi amintesc că, aproape de final, încercam să anticipez ce soluţie va adopta autorul. Şi vedeam destul de puţine opţiuni… Iar pe cea aleasă, chiar dacă s-ar putea să nu fie favorita publicului, am întrezărit-o şi eu ca mai probabilă.

Nu vă ofer mai multe detalii, din dorinţa de a nu vă strica plăcerea lecturii. Sper că nu am reuşit deja. Dimpotrivă, poate am reuşit să vă conving să o procuraţi şi s-o citiţi. Fie şi comentând un articol din numărul 23 al revistei Ficţiuni.

Ca de obicei, nu am să închei fără a scrie câteva cuvinte despre traducătorul Laurenţiu Dulman, care face o transpunere corectă, cu un bun simţ al limbii române şi cu propunerea unor note foarte utile în parcurgerea şi înţelegerea cărţii.

Florentina Anton-Popa

174 Total Views 1 Views Today