Cover-24Vă propun câteva fraze despre literatură, puține vorbe despre aurul convertit în lei de care se agață niște tovarăși (nu-i amintesc, pentru că ne ceartă alți tovarăși de-ai lor) și niciuna despre ardeleni. Adică despre cei din urmă amintesc doar tangent, enunțând adevărul peren: „Granița este pe Carpați. Vama la Predeal și la nord de Vâlcea.“

Prea puțin din cauza localizării graniței, dar foarte mult influențată de gardurile ridicate fizic și metaforic de jur-împrejurul țării, dar și pe lângă, printre și prin oameni, cultura noastră literară suferă de câteva zeci de ani de ezitări, diletantism, căutări perpetue în experimental, refuzând cu precădere influențele exterioare și dovedindu-se în esență paradoxală. Ca să clarific: literatura noastră suferă de acea stare a intelectului neantrenat în momentul unei treziri bruște, când totul pare straniu, nelalocul lui și cam lipsit de logică și coerență.

Recent, o editură a refuzat în bloc vreo 60 de manuscrise. Nu am văzut prea multe comentarii despre acest lucru. Ba chiar aș afirma că am văzut doar unul, care trece complet pe lângă esența problemei, ratând demersul. Problema nu este de a identifica editura. Problema nu rezidă nici în a enumera manuscrisele respective și în a aloca o notă fiecărui autor în încercarea de a opri invazia de cărți proaste care poate va veni. Dar poate nu sunt cărți proaste, ci doar citite în grabă de un ochi mult prea critic. În definitiv, fiecare editor și fiecare editură acceptă cărți după criteriile proprii. Unde nu merge cu talent, merge cu mărinimie. Dar nici acest aspect nu este important.

Importantă este evaluarea critică a celor apărute și propuse publicului. Un public din ce în ce mai dezamăgit de candoarea cu care lăudători profesioniști, mai mari și mai mici, publicând în reviste literare sau nu, s-au interpus în economia incertă a acestei industrii, promovând opere neconvingătoare. Mă voi opri aici cu enunțul problemei, oferind un citat care o rezumă cu mult mai elocvent:

„Ceea ce am auzit în ultimul timp depășește orice fel de imaginație. Sunt oameni care plătesc critici și cronicari literari, își cumpără editarea, își cumpără prefațatorii și apoi își cumpără cronicile literare și cu ele se prezintă la juriu, având într-un fel, validarea unei imposturi. Într-un an de zile, ei recuperează, prin suplimentarea pensiei, ceea ce investiseră în cronici favorabile. Este lucrul cel mai trist.“

Florin Iaru

Aveți vreo soluție? Nu știu să fie vreuna, deși am imaginat mai multe variante, cu neputință de aplicat. Singurul gând sincer pe care vi-l pot oferi este să continuați să citiți și când găsiți o carte bună, dați veste, din vorbă în vorbă, din om în om, ignorând mareea de pixeli morți care inundă internetul cu laudationes nemeritate.

Lectură plăcută în continuare.