Imediat ce trecu de Zürich, ale cărui acoperişuri rămaseră într-o vale, pe dreapta, autostrada deveni insuportabil de aglomerată. Fusese prevenită: vezi că după Zürich o să-ţi iasă înainte toţi nemţii ăia care se coboară în sud, spre Italia, în weekend, şi o să se circule bară la bară. După Zürich, sau după Basel? Ce mai contează acum, primise telefonul cu vreo oră înainte, deci mai are trei ore de mers, după calculele lui Marcel.

– Pe unde mai eşti, şefa? Abia acum ai intrat în Elveţia? Înseamnă că ajungi la Geneva abia peste patru ore. Am timp să dau o fugă la supermarket, să cumpăr un jambon şi nişte legume. Vezi pe unde intri în Geneva, ţi-am spus că e festival şi că tot centrul e blocat.

Ștergătoarele de parbriz munceau într-una de dimineață, de când plecase din motelul din Linz. Șofatul pe ploaie nu e o idee fericită, mai ales pe drumurile astea aglomerate și pline de serpentine, dar când e vorba de somn, zgomotul ploii e cel mai odihnitor lucru cu putință. Și, da, pentru o gravidă în luna a șaptea, care are ambiția să facă totul ca la carte, ploaia care i-a cântat în surdină toată noaptea a fost un cadou surpriză din partea Mamei Natură. Ca de la mamă la mamă, se gândi amuzată Adela, mângâindu-și pântecul proeminent, delicat înconjurat de breteaua centurii de siguranță. Tot drumul a căutat cu privirea crestele alpine acoperite de zăpadă, pe care le știa din fotografii, dar ceața aceea lăptoasă sau norii care coborâseră foarte jos nu lăsau vederii decât păduri, pajiști și case. Bine și numai atât. Case, multe case, cu acoperișuri toate la fel: când roșii, când maro, când negre. Ar vrea ca una să fie a ei. Buzz, dacă ai vedea ce văd eu acum, ai tropăi și mai tare din piciorușe. Te fac elvețian, băiete!

Incredibil ce lungă poate fi Elveția. Pe hartă e doar atâtica, un chiștoc de țară, dar ca s-o traversezi de la est la vest, ce plictiseală! Măcar de-ar fi fost senin, să mai vadă și ea un peisaj. Cei treizeci de giga de muzică de pe stick-ul USB s-au dovedit totuși îndestulători – nu a auzit aceeași melodie de mai mult de două ori în ultimele trei zile.

– Șefa, ce muzică se aude de la tine din mașină? Știu că-ți place metalul, dar las-o și tu mai moale, nu e sănătos pentru inimă. Pune ceva clasic. Uite, am auzit că Mozart e cel mai indicat. Caut și-ți trimit ceva chiar acum. Conectează-te pe stream.

Marcel, la fel de îndatoritor și grijuliu ca întotdeauna, de când îl cunoscuse. Dacă n-ar fi fost așa, nici n-ar fi conceput să intre în discuții cu el.

– Șefa, la loc comanda, nu-ți mai trimit. Radiațiile sunt și mai rele decât rockul. Ai grijă cum mergi, da? Pe unde ești? Plouă? Și aici. De o săptămână. Dar au zis la meteo că mâine iese soarele. Ți-am spus că de la mine de pe balcon se vede Mont Blancul? O minunăție. Hai că închid. Pa!

Coloana de mașini înaintează ca melcul. Nu e cazul să intre în panică: rezervorul de benzină este plin și, la orice oră ar ajunge, știe că Marcel o așteaptă cu masa pregătită. Ba chiar și cu o baie caldă, cu spumă din belșug și lumânări parfumate. Un singur lucru regretă: a visat întotdeauna să-și facă măcar o dată Crăciunul undeva în Austria, nu neapărat la Innsbruck, dar să fie, acolo, munți, brazi, zăpadă cât cuprinde, decorațiuni și luminițe. Și turtă dulce. Pentru asta, special s-a îngrijit ca sorocul nașterii să pice în perioada sărbătorilor de iarnă. Ei bine, a traversat toată Austria și toată Elveția, dar n-a văzut nici măcar un nenorocit de fulg de zăpadă. Dar nu-i nimic, n-au intrat zilele în sac, și va sta încă cel puțin patru sau cinci luni în Elveția. Pe cheltuiala lor.

De cum vede minivanul făcând colțul pe Chemin d’Arche, Marcel, cu o umbrelă în mână, ciuciulete, îi face semn de pe trotuar.

Obișnuitele îmbrățișări, dar ce bine arăți, și tu arăți la fel de bine, hai în casă că ne așteaptă Grace cu masa plină, și pe urmă să stai în pat, că după atâta drum, ce greșeală că n-ai venit cu avionul!

– Ți-am spus că nici nu intră în discuție avionul, nici moartă nu mă sui în avion.

– Cum crezi, dar era bine să te gândești și la el. Băiețelul nostru ce face? Marcel își pune palma pe burta ei, probabil să se asigure că marfa e livrată în bună stare, gândi Adele.

– E ok, abia așteaptă să iasă la lumină. Are o foame de lup.

Pe Grace nu o cunoscuse decât din fotografii. Căldura casei o întâmpină așa cum sperase, cu tandrețe și miros de cozonaci la cuptor. Buzz, ți-ai pregătit o casă frumoasă, ai știut tu ce să-ți alegi.

Se îndreaptă către fereastră și trage draperia la o parte cu un gest scurt. Luminile iahturilor se reflectă în mii de sclipiri pe oglinda lacului Leman, ce zvâcnește întunecat sub biciul stropilor de ploaie, ca un uriaș adormit. E ovulul ei? Niciodată nu a avut curiozitatea să afle, probabil că i-ar fi spus dacă ar fi întrebat-o. Spaima de corp străin, de parazit extraterestru care se zămislește în burta ei, oricum ar fi fost la fel, mai ales la început. Acum, uitându-se la chipul plin de speranță și îndatoritor al lui Grace, își dă seama că toate nopțile alea de coșmar, în care ar fi dat orice ca să-și sfâșie burta și să scoată dușmanul afară, să-l arunce însângerat pe gresia din baie și apoi să spele cu mopul, au fost crize stupide de isterie.

– Mâine va fi o zi frumoasă, ai să vezi. O să ne dăm cu barca pe lac, sper că n-ai nimic împotriva navigației cu pânze, nu? Toată lumea se agită pe forumuri și la televizor pe chestia asta cu El Niño, cu dispariția Gulfstreamului și încălzirea globală, cu gaura din ozon, zici că sunt turbați. Bombă de presă, ca să ia banii de la lume. Agitatori. Marcel râde zgomotos, în timp ce Grace pune pe masă platoul cu prosciuto crudo con melone. Feliile de pepene galben stau întinse una lângă alta, aliniate pe marginea platoului, înfășurate fiecare în mantaua ei străvezie de jambon sângeriu, cu o scobitoare înfiptă în bucățica zemoasă. Adela simte o durere vie în pântec.

*

Milioane de diamante strălucesc în firele de iarbă de un verde robust. Tufe de trandafiri grena, iriși violet, crizanteme, dalii, crini, lalele, gerbera, o horă nebună de culori și parfumuri cât vezi cu ochii, și pinii aceia, oh, Doamne, în viața mea n-am văzut arbori cu trunchiul atât de gros!

– Amazing! A fantastic restplace! What a tranquil city garden!

Grupuri de turiști în bluze cu mânecă scurtă, americani și japonezi, cu aparate de fotografiat care piuie și bâzâie în surdină, se plimbă pe aleile Grădinii Botanice, pe la orele prânzului, când soarele s-a înstăpânit cu hotărâre peste cerul senin.

– Este asta o vreme obișnuită pentru Geneva? Vreau să zic: treizeci de grade la umbră într-o zi de sfârșit de decembrie?

Marcel desface parâmele yahtului și meșterește ceva la vela bermudiană. Lebede albe, sau poate că sunt gâște, și un cormoran negru se apropie de bord privind cu nădejde la mâinile oamenilor. Barca se leagănă clipocind pe luciul negru, ca de smoală, al apei, pe care niciun val nu-l tulbură.

– Nu, este anormal de cald, și toate ploile astea din ultima vreme, clima s-a stricat de tot, nu mai e ca înainte. Au anunțat aseară la știri, e alertă de avalanșe la munte și cod roșu de inundații. Atâta ploaie, domnule! Trebuia acum să avem zăpadă de o juma de metru. Dar tot răul spre bine: ți-am arătat Mont Blancul? Unde te uiți, nu, uite acolo, spre sud, triunghiul acela alb, care se ridică deasupra munților, ai văzut? Rămâne așa alb tot anul, niciodată nu se topește zăpada de pe el.

– Ah, într-adevăr, deci de-aia i se zice Mont Blanc?

Șaptezeci de kilometri constituie distanța perfectă pentru a admira măreția piramidei imaculate. Când a primit prin poștă plicul acela uriaș din partea casei de avocatură Meryl & Son, conținând 30 de pagini cu oferta de contract între Marcel și Grace Montrésor, domiciliați în 132 Chemin d’Arche, Génève, Suisse, și Adela Măndulescu, aleea Mărțișor nr. 10, Râmnicu Vâlcea, România, a știut că asta va fi alegerea finală. Nici clauzele de asistență socială, nici asigurarea de sănătate și indemnizația pe timpul lăuziei, nici chipurile surâzătoare, alăturate tâmplă lângă tâmplă ale viitorilor părinți, nici măcar suma scrisă pe ultima filă, un număr cu patru zerouri, nu i-au captat privirea mai mult decât vârful ascuțit, tăiat ca din polizor al Mont Blancului. Și Lacul. Lacul Leman era incredibil de frumos, la marginea orașului, înconjurat de grădini și vile superbe, cu lebede albe și vaporașe plutind fericite, și jetul de apă ca un salut de bun venit. Raiul pe pământ. Aici vreau.

– Grace, am vrut să te întreb, dar nu am îndrăznit. Embrionul este al vostru? Adică… știi ce vreau să spun…

Adela dă drumul la întrebare pe nerăsuflate, dar imediat realizează ce gafă monumentală a săvârșit. Chiar dacă nu ar fi fost produsul lor de concepție, cine ar fi recunoscut asta vreodată? Nici în vis Grace n-ar fi putut să mărturisească. Datele medicale sunt strict secrete. Citise parcă în contract niște motivații, ceva legat de o disfuncție uterină, dar erau simple generalități juridice, niciun cuvințel despre natura biologică. Cui îi mai pasă însă de natura biologică în lumea asta, condusă pe relații reci, impersonale, juridice?

Marcel a reușit în sfârșit să așeze vela cum trebuie și acum ambarcațiunea plutește calm undeva spre mijlocul radei, între Quai du Mont-Blanc și cheiul opus. Soarele arzător o face să lăcrimeze, își pune ochelarii cu lentile polaroid și lasă capul pe spate, surprinsă de întunecarea bruscă a cerului.

Chere Adele, am considerat că nu este cazul să deschidem acest subiect prea curând, dar, ai dreptate, sorocul este aproape și nu mai putem da înapoi. Noi, Marcel și cu mine, avem o situație materială excepțională, după cum te-ai convins deja. Apartamentul nostru din centrul Genevei, situat la un nivel superior, cu vedere la Mont Blanc și la Jet d’Eau, este foarte bine cotat, valorează peste un million de franci.

– Iar cutterul acesta, cu două focuri și randa bermudiană, este al meu, preciză Marcel, am dat pe el cinci sute de mii de franci și face fiecare centime din preț. E o navă profesională, aș putea face și înconjurul lumii la bordul ei. Deși nu mi-am pus încă problema să fac asta, adaugă râzând.

– În condițiile astea, chere Adele, când a venit vorba de copilul nostru, noi, eu și cu Marcel, n-am vrut să facem niciun fel de rabat de calitate. Desigur, am fi putut opta pentru o mamă surogat maghrebiană sau asiatică, legea ne permite, dar te-am ales pe tine tocmai datorită vigorii poporului tău și a frumuseții și simplității naturale a zonei din care vii. E mai ieftin, dar cu garanții mai sigure. Am văzut pe internet totul despre Vâlcea. Muntele se înfrățește cu apa, ca și aici, la Geneva.

– Pentru noi, adaugă Marcel, viața în echilibrul natural al elementelor, în concordanță cu fluxurile de energie benefice ale pământului, unite cu cele ale Universului, prin Axul Lumii care se află aici, la Mont-Blanc, este principalul deziderat. De aceea nici nu vrem să părăsim vreodată acest pământ binecuvântat.

Buzz, ferice de tine, ai noroc de părinți vegetarieni și, pe deasupra, și putred de bogați. Adela își mângâie pântecul apoi își puse și pălăria de soare cu boruri largi.

O vibrație nouă umflă pânzele yahtului, sau poate curentul apei și-a schimbat direcția. Marcel trage cu putere de saula înnodată de turnichet și strânge focul mic.

– Bine, cel puțin, că nu mai plouă. În noaptea de Anul Nou vom avea focuri de artificii pe lac, sunt cele mai frumoase din lume, bineînțeles după acelea de la Sidney. M-am sfătuit cu Grace, deși ea e de părere să rămâi la noi încă o perioadă, poate chiar ca bonă, plătită, desigur, eu totuși nu cred că e o idee bună. Nu cred că e bine să încurajăm alte sentimente între tine și copilul nostru, cel mai bine este să rămânem în termenii strict contractuali.

Adela își ține pălăria cu mâna dreaptă, o pală de vânt iscată de nicăieri îi înfioară vârful firelor de păr de pe umeri.

– De altfel, zice Grace, procedura nu încurajează contactul direct dintre părinții copilului și mama surogat. De aceea, inițial nu ni s-a permis să venim și noi la clinică, să asistăm la implantarea embrionului, am primit doar fotografii. Cu toate acestea, din considerente umanitare, nu am vrut să te păgubim de mulțumirea pe care o vei avea, știind că…

Țipătul Adelei pare să fi fost confundat cu al cormoranului, așa că niciunul din cei doi soți Montrésor nu întoarce capul către ea până ce nu o văd stând cu arătătorul mâinii drepte ațintit către orizont, mai precis către acel triunghi alb, strălucitor, acea piramidă energetică, axul lumii, Mont-Blanc. Când, după câteva secunde de derută, urmăresc cu privirea direcția degetului, Marcel și Grace sunt nevoiți să se sprijine de arborele trinchet de la prora cu ambele mâini: într-un halo strălucitor, irizat în toate culorile curcubeului, semețul pisc pare cuprins de o frenezie halucinantă a schimbării la față.

Acum, după aproape cinci minute de la acel spectacol, încă se mai uită în zare fără să reușească să înțeleagă ce s-a întâmplat de fapt. Mont-Blancul nu mai este alb. Nu mai strălucește ca un diamant. Mont-Blancul acum este vânăt, cenușiu, mohorât, sobru și posac, ca un clovn care și-a dat spoiala jos de pe față.

– Zăpada! A căzut zăpada de pe el! Cuvintele vin pe buzele lui Marcel deodată cu groaznicul tunet care reverberează pe suprafața lacului, cuprinsă subit de o fierbere nebună. Stolurile de gâște și lebede se ridică precipitat în zbor, lăsând în urmă fulgi albi care planează lin în jos. Tunetul se răsfrânge în sute de secvențe de tonalități diferite, care se succed și se întretaie într-un tempo alarmant, rostogolit și reflectat pe pantele munților Jura. Clădirile înalte din centru par să fie cuprinse de un dans îndrăcit, navele ancorate în radă se înghesuie unele în altele și par că ar vrea să salte pe uscat, în timp ce mii de sirene de alarmă sfâșie văzduhul. Femeile stau strâns îmbrățișate, cuprinse în strânsoarea brațelor bărbatului.

– Stați liniștite, nu vă agitați, pe vas suntem în siguranță, am avut mare noroc că ne-a prins cutremurul pe apă. Trebuie să se oprească…

Însă nu se oprește. Vasul este antrenat într-o mișcare nouă, rapidă și incontrolabilă, având ca direcție gura fluviului Rhône, clipă în care cei trei văd cu groază cum peisajul se schimbă cu rapiditate pe țărm. Urletul sirenelor de pompieri, poliție și ambulanțe se împletește cu zecile de mii de claxoane care țipă în disperare, și atunci își dau seama de adevărata dimensiune a dezastrului: apele cresc vertiginos și inundă orașul. Stradă după stradă, casă după casă pier înghițite de mareea implacabilă și tăcută, care antrenează pe sus mașini, scânduri, cadavre umane. Din gara feroviară se mai vede acum doar etajul superior. Un minut mai târziu, deja jumătate din centru, până la Avenue Giuseppe Motta, este sub ape, iar partea cea mai ciudată este că vasul pare că se înalță odată cu apa, de fapt chiar asta și face. Sinistra panoramă se deschide acum vast.

Dacă și-ar pune binoclul la ochi, Marcel ar putea vedea cum apa le pătrunde în dormitoare și în living prin fereastra terasei, lăsată larg deschisă. Chemin d’Arche nu mai este acum decât un îngust canion subacvatic, prin care somonii și crapii înoată, explorând noi teritorii. Grace se prăbușește moale în brațele lui Marcel, iar Adela simte cum umezeala îi udă genunchii. Se rup apele și în pântecul ei. Cu mâinile sub burtă se întinde gemând pe puntea de la tribord. Curând, nu se știe cum, orașul, sau ce mai rămăsese din el, dispare după cotul fluviului, care, după joncțiunea cu afluentul l’Arve capătă lățimea Dunării la Galați. Întunericul se lasă deja pe la ora cinci, dar vasul navighează liniștit ocolind înălțimile joase ale munților Jura. Cu puțin noroc vom naufragia poate în vreo albie secundară, sau poate o luăm spre Lac de Bourget, își zice Marcel. Cred că am prin tambuchi o hartă a văii Rhônului, dar e prea întuneric și nu văd nimic.

– Fetelor, e momentul să vă întreb serios dacă voi credeți… Adela, ce Dumnezeu s-a întâmplat? Un scâncet slab se aude din ghemul zbârcit de carne și piele roz de la pieptul Adelei. Marcel se apleacă neîncrezător, pipăind prin beznă:

– Când ți-a venit?

Ridicată într-un cot, Grace privește neîncrezătoare la minunea care își revendică un loc pe lista pasagerilor.

– Marcel, ce ne facem, cum creștem copilul? Nu mai avem nimic! Totul s-a dus. Adela, dă-ne banii înapoi, cei douăzeci de mii în avans. Nu ne mai putem permite copilul. Oricum, nu știu dacă ne va mai da banca restul de bani ca să-ți plătim.

– Care bancă, Grace, pe ce lume trăiești? Fericiți cei cu credite, căci Băncile nu mai există. Și ce crezi tu că mai poți să faci acum cu banii? Marcel reușește să extragă din tambuchi harta fluvială a Franței. Scapără un chibrit și, cu degetul, urmărește linia albastră care izvorăște din lacul Geneva și se varsă printr-un estuar în Mediterană. Copii, și tu, Buzz, mâine în zori vom putea să luăm o hotărâre pentru viitorul nostru. Acum suntem în voia sorții. Adela, mai ai banii? E o prostie să te mai întreb, am văzut că ai venit cu o mașină nouă. Din păcate. Nu o mai ai.

Niciun zgomot nu tulbură liniștea de sfârșit de lume. O spaimă de moarte s-a întins de la un orizont la celălalt. De fapt, moartea însăși planează cu aripi membranoase peste câmpiile golite de orice suflare de viață.

Când zorii se ivesc, fluviul are o mișcare deja atât de lentă încât pare că stă pe loc. La stânga și la dreapta, la o distanță de circa zece kilometri una de alta, se văd două insule înalte, garnisite cu clădiri viu colorate, ale căror locatari se pregătesc să înfrunte surpriza vieții lor, odată cu ivirea zorilor.

— Deșteptarea, în caz că dormea cineva! Îmi place că îmi mențin moralul ridicat, date fiind circumstanțele. Trebuie să luăm o decizie rapidă și irevocabilă, înainte să fim târâți în Mediterana, unde nu avem altă opțiune decât coasta Africii. Aici este însă Franța! Suntem în Lyon. Acostăm, sau mergem mai departe la tuaregi?

Marcel nu așteaptă niciun răspuns. De altfel, nici nu a venit vreunul. Cutterul se apropie lent de insula din partea dreaptă, în mijlocul căreia turlele unei catedrale străpung apele. Străzile aflate deasupra apei sunt înțesate până la refuz de oameni tăcuți. Peste tot, pe acoperișuri, în case, la ferestre, în copaci. Oriunde este un centimetru liber de teren, este un om. La vederea velierului, o sută de bărbați se aruncă în apă și se avântă înot către ei. Marcel întoarce rapid cârma și îndepărtează barca de țărm.

– Și înainte este un viitor. Șefa, cum se comportă șeful cel nou? Uitați care este planul meu: peste trei zile suntem în estuar. Odată ieșiți în Mediterana, curentul paralel cu țărmul ne trimite ori în dreapta, către Spania, și atunci acostăm pe coastele înalte ale Pirineilor, fie în stânga, și avem de ales între Marsilia și Monte Carlo. Eu personal aș alege Monte Carlo, e mai şic. Dar mă supun alegerii doamnelor. Iar dacă nici acolo nu găsim loc, mergem mai departe. Sunt atâtea locuri bune, stâncoase, de acostat. Sardinia, Corsica, Sicilia, Calabria. Lume puțină, țărmuri înalte. Și dacă nici acolo, Africa ne așteaptă. Avem provizii pentru cel puțin patru zeci de zile. Și, odată ce găsim un locușor, înfigem steagul în pământ și începem să construim o colibă din trunchiuri de palmier. Facem un grătar la stradă, punem firmă și așteptăm clienți. Și, ah, să nu uit, firma noastră se va numi Chemin d’Arche.

Marcel turuie într-una, de parcă i-ar fi teamă de liniștea aceea deplină care s-a instaurat peste ape. Căci nu mai există țărmuri și nici curgere la vale. Din cerul acoperit cu nori stratus uniformi, de joasă înălțime, ploaia se scurge monoton. Cu pixul, Marcel trage pe marginea hărții prima linie. Ziua întâi.