Traducere şi adaptare din limba engleză: Nicu Gecse

clockPe malul râului Sheepscot, intrarea casei mătuşii Gertrude era străjuită de un şir de plopi negri. Ca prezenţă fizică, mătuşa mea semăna surprinzător de mult cu unul dintre ei. Avea aspectul unei persoane iremediabil anemice, aspect ce le diferențiază pe acestea clar de cele care au mai mult sânge. Avea un profil grav, era înaltă și extrem de subțire. Veșminte ei păreau agăţate de ea. Sunt sigur că dacă zeii ar fi avut prilejul să-i rezerve o soartă ca a legendarei Daphne, ea şi-ar fi găsit uşor şi firesc loc în şirul lor sumbru, devenind plop melancolic asemenea celorlalţi.

Această rudă ajunsă la o vârstă venerabilă dăinuie în unele dintre cele mai vechi amintiri ale mele. Atât vie, cât şi moartă, ea a avut un rol important în evenimentele pe care sunt pe cale să vi le povestesc, întâmplări despre care eu cred că sunt fără egal în experienţa omenirii.

În timpul vizitelor noastre periodice la mătuşa Gertrude, în statul Maine, de care ne achitam din obligaţie, vărul Harry şi cu mine obişnuiam să facem multe speculaţii cu privire la vârsta ei. Avea şaizeci de ani, ori dublu? Nu aveam nicio informaţie exactă; ar fi putut avea la fel de bine oricare dintre cele două vârste.

Bătrâna doamnă era înconjurată de tot felul de lucruri de modă veche. Părea că trăieşte în trecut dimpreună cu ele. În scurtele ei jumătăţi de ceas în care devenea comunicativă, atunci când îşi bea a doua ceaşcă de ceai sau când stătea pe veranda din care plopii păreau că trimit umbre zvelte de-a dreptul către răsărit, obişnuia să ne spună întâmplări cu pretinşii ei strămoşi. Spun pretinşi, fiindcă n-am crezut niciodată pe de-a-ntregul că ea ar fi avut vreodată strămoşi.

Genealogia este ceva prostesc. Iat-o pe cea a mătuşii Gertrude, redusă la forma cea mai simplă: stră-stră-străbunica ei (1599-1642) era o femeie din Olanda, care s-a măritat cu un refugiat puritan şi a navigat de la Leiden la Plymouth, la bordul navei Ann, în anul 1632 de la naşterea Domnului. Această mamă pelerină a avut o fiică, stră-străbunica mătuşii Gertrude (1640-1718). În prima parte a secolului trecut, ea a ajuns în partea estică a districtului Massachusetts şi a fost alungată de acolo de indieni, în vremea războaielor cu triburile Penobscot. Fiica ei (1680-1776) a apucat să vadă acele colonii libere şi independente, contribuind la popularea viitoarei republici cu nu mai puţin de nouăsprezece fii viguroşi şi fiice frumuşele. Una dintre cele din urmă (1735-1802) s-a măritat cu un căpitan de vas din Wiscasset, angajat în comerţul cu Indiile de Vest, alături de care a navigat. A naufragiat de două ori pe mare, o dată în preajma insulei numite acum Seguin şi altă dată în apropiere de San Salvador. Mătuşa Gertrude s-a născut chiar la San Salvador.

Ajunsesem să fim foarte obosiţi să tot ascultăm această istorie a familiei. Poate că tocmai constanta repetare şi persistenţa nemiloasă cu care datele de mai sus ne erau împinse în urechile tinere ne făcuseră sceptici. După cum am mai spus, nu prea dam crezare existenţei strămoşilor mătuşii Gertrude. Păreau în mare măsură neverosimili. După părerea noastră, stră-străbunicile, bunicile şi toţi ceilalţi erau de-a dreptul personaje mitice, iar mătuşa Gertrude însăşi era personajul principal al tuturor aventurilor ce le erau atribuite lor, ale ei, care a dăinuit secol de secol, în vreme ce generaţii de contemporani au plecat pe drumul fără de întoarcere, ca toţi muritorii.

Pe primul palier al scării pătrate a conacului era un ceas olandez cu picior înalt. Cutia acea mai mult de opt picioare înălţime, era făcută din lemn vişiniu, dar nu din mahon, şi era încrustată cu argint într-un mod aparte. Nu era o piesă de mobilier obişnuită. Cu vreo sută de ani în urmă, în oraşul Brunswick prospera un ceasornicar pe nume Cary, un muncitor harnic şi priceput. Din puţine case înstărite din acea regiune de coastă lipsea un ceasornic făcut de Cary. Numai că ceasul mătuşii Gertrude măsurase orele şi minutele cu două secole mai înainte ca artizanul din Brunswick să se fi născut. Funcţiona deja pe vremea când William Taciturnul construia digurile pentru a degaja oraşul Leiden. Jan Lipperdam, numele făuritorului, şi 1572, data, erau încă uşor de citit, fiind scrise cu litere şi cifre mari şi late, aproape pe întreaga orizontală a cadranului.

Capodoperele lui Cary erau grosolane şi recente în comparaţie cu acest vechi aristocrat. Voioasa lună olandeză, făcută să-şi expună fazele deasupra unui peisaj cu mori de vânt şi poldere, era viclean pictată. O mână iscusită gravase ornamentul sumbru din partea de sus, un cap de mort străpuns de o sabie cu două tăișuri. Ca toate ceasornicele din secolul al XVI-lea, nu avea pendulă. Un simplu regulator Van Wyck controla coborârea greutăților spre partea inferioară a cutiei înalte.

Doar că acele greutăţi n-au fost mişcate niciodată. An după an, când Harry şi cu mine reveneam în Maine, găseam limbile vechiului ceasornic arătând ora trei şi un sfert, aşa cum o făcuseră şi prima oară când le-am văzut. Luna durdulie sta aninată perpetuu la al treilea pătrar, la fel de nemişcată ca tigva de deasupră-i. În privinţa mişcării încremenite şi a limbilor de ceas paralizate persista misterul. Mătuşa Gertrude ne-a spus că mecanismele nu-şi mai îndepliniseră funcţiile de când un trăsnet a lovit ceasornicul şi ne-a arătat o gaură neagră în lateralul cutiei, aproape de vârf, cu o crăpătură căscată ce se extindea în jos de-a lungul câtorva picioare. Această explicaţie n-a reuşit să ne mulţumească, fiindcă nu justifica asprimea refuzului ei, cu care ne-a respins atunci când i-am propus să îl ducem la meşterul ceasornicar din sat, şi nici agitaţia ei neobişnuită, care a cuprins-o atunci când l-a găsit pe Harry pe palier, cu o cheie împrumutată într-o mână, pe punctul de a verifica el însuşi vitalitatea suprimată a ceasornicului.

Într-o noapte de august, după ce trecusem de copilărie, am fost trezit de un zgomot care venea dinspre hol. L-am zgâlțâit pe vărul meu.

– Umblă cineva prin casă, i-am şoptit.

Ne-am strecurat afară din camera noastră şi pe scări. De jos venea o lumină difuză. Ne-am ţinut respiraţia şi am coborât fără zgomot până la al doilea palier. Harry m-a prins de braţ. Mi-a arătat ceva jos, pe deasupra balustradelor, şi în acelaşi timp m-a tras înapoi, în întuneric.

Am văzut un lucru ciudat.

În faţa ceasornicului vechi, mătuşa Gertrude stătea în picioare pe un scaun, la fel de străvezie în cămaşa ei albă de noapte şi cu scufia albă pe cap, ca unul din plopii aceia când erau acoperiţi de zăpadă. S-a întâmplat ca podeaua să scârţâie uşor sub picioarele noastre. Ea s-a întors cu o mişcare bruscă, scrutând înadins întunericul şi întinzând o lumânare în direcţia noastră, astfel încât lumina îi acoperea în întregime faţa palidă. Părea cu mulţi ani mai în vârstă decât atunci când, în aceeași seară, îi urasem noapte bună. Vreme de câteva minute a rămas nemişcată, cu excepţia braţului tremurător în care ţinea ridicată lumânarea. Apoi, în mod evident convinsă că n-a fost nimic, a pus lumânarea pe un raft şi s-a întors din nou spre ceasornic.

Atunci am văzut-o pe bătrâna doamnă luând o cheie din spatele cadranului şi începând să întoarcă mecanismul cu greutăţi. Îi puteam auzi răsuflarea, rapidă şi scurtă. A sprijinit o panglică de ambele laturi ale cutiei şi şi-a ţinut faţa în apropierea cadranului, de parcă l-ar fi supus unei examinări minuţioase şi neliniştite. Şi-a păstrat această atitudine timp îndelungat. Am auzit-o scoţând un oftat de uşurare şi, preţ de o clipă, s-a întors puţin spre noi. N-am să uit niciodată expresia de bucurie nebună care i-a schimbat atunci trăsăturile.

Limbile ceasornicului se mişcau; însă se mişcau înapoi.

Mătuşa Gertrude şi-a pus ambele braţe în jurul ceasornicului şi şi-a apăsat obrazul ofilit pe el. L-a sărutat de mai multe ori. L-a mângâiat în sute de feluri, ca şi cum el ar fi fost ceva viu şi adorat. L-a mângâiat şi i-a vorbit, folosind cuvinte pe care le puteam auzi, dar nu le puteam înţelege. Limbile ceasornicului continuau să se mişte înapoi.

Apoi ea s-a tras înapoi, cu un strigăt subit. Ceasornicul s-a oprit. O clipă i-am văzut trupul înalt clătinându-se pe scaun. Şi-a întins braţele într-un gest spasmodic de groază şi disperare,  a răsucit minutarul la locul lui, la ora trei şi un sfert, după care s-a prăbuşit greoi pe podea.

II

Testamentul mătuşii Gertrude mi-a lăsat mie depozitele bancare, stocurile de gaze, averea imobiliară, obligaţiunile de la calea ferată şi obligaţiunile municipale cu 7% dobândă, iar lui Harry, ceasornicul. La vremea aceea, am crezut că a fost o împărţeală foarte nedreaptă, cu atât mai surprinzătoare cu cât vărul meu păruse întotdeauna că este favoritul ei. Mai mult în glumă, am făcut o examinare minuţioasă a vechiului ceasornic, ciocănindu-i cutia de lemn în căutarea de sertare secrete şi chiar cercetând mecanismul simplu cu o andrea de croşetat pentru a fi siguri că ruda noastră capricioasă nu a ascuns pe acolo vreun codicil sau vreun alt document care să schimbe cu totul aspectul lucrurilor. N-am descoperit nimic.

Exista o prevedere testamentară ce privea continuarea studiilor noastre la Universitatea din Leiden. Am părăsit amândoi şcoala militară, în care învăţasem câte ceva despre teoria războiului şi mai mult despre arta de a sta cu nasurile deasupra călcâielor, şi ne-am îmbarcat fără întârziere. Ceasornicul a plecat cu noi. Timp de mai multe luni, şi-a găsit locul în colţul unei camere din Breestraat.

Astfel redat mediului său de provenienţă, rodul iscusinţei lui Jan Lipperdam a continuat să arate, cu aceeaşi veche fidelitate, ora trei şi un sfert. Făurarul ceasornicului odihnea sub brazda cu iarbă de aproape trei sute de ani. La Leiden, iscusinţa combinată a succesorilor lui în meşteşug n-a reuşit să-l facă să meargă nici înainte, nici înapoi.

Prinsesem cu ușurinţă suficient de multe cunoştinţe de olandeză pentru a ne face înțeleşi de locuitorii orașului, de profesori şi de cei vreo opt sute și ceva de colegi studenți cu care intram în contact. Această limbă, care apare atât de dificilă la început, este doar un fel de engleză polarizată. Zăboveşti puțin timp asupra ei și îţi apare în înțelegere ca una din acele criptograme simple obţinute prin punerea laolaltă a tuturor cuvintelor unei propoziții și prin reaşezarea lor ulterioară în locuri greșite.

Odată acomodaţi cu limbajul dobândit și cu noutatea înconjurătoare, ne-am ales preocupări acceptabile şi regulate. Harry s-a dedicat cu o oarecare asiduitate studiului sociologiei, cu referire specială la fetele cumsecade şi cu feţe rotunde din Leiden. Eu am optat pentru metafizica superioară.

În afara studiilor noastre, aveam un domeniu de interes comun şi statornic. Spre mirarea noastră, am constatat că nici măcar unul din douăzeci dintre cunoscuţii de la facultate sau dintre studenții cunoscuţi nu ştia nimic despre istoria glorioasă a orașului şi nici nu dădea un şfanţ pe ea, dar nici despre circumstanțele în care universitatea însăşi a fost fondată de prințul de Orania. În contrast marcant cu indiferența generală era entuziasmul profesorului Van Stopp, ghidul pe care mi-l alesesem pentru nebulozitatea filosofiei speculative.

Acest distins hegelian era un bătrân mărunţel, uscat ca tutunul, cu un cap care la exterior îmi amintea în mod ciudat de cel al mătușii Gertrude. Dacă ar fi fost propriul ei frate, şi asemănarea facială n-ar fi putut fi mai mare. I-am spus lucrul acesta odată, când eram împreună în Stadthuis[1] şi priveam portretul eroului asediului – primarul Van der Werff. Profesorul a râs. „Am să-ţi arăt o coincidență şi mai grozavă“, mi-a spus el și, conducându-mă de-a curmezişul holului către marele tablou al asediului, pictat de Warmers, mi-a indicat chipul unui orăşean care participa la apărare. Era adevărat. Van Stopp ar fi putut fi fiul acelui orăşean; orăşeanul ar fi putut fi tatăl mătuşii Gertrude.

Profesorul părea să se fi ataşat de noi. Mergeam adesea în camerele sale dintr-o casă veche din Rapenburg Straat, una dintre puținele case rămase care fuseseră ridicate mai înainte de 1574. Se plimba cu noi prin frumoasele suburbii ale orașului, pe drumurile drepte străjuite de plopi negri, care în mintea noastră ne purtau înapoi pe malul râului Sheepscot. Ne-a dus în vârful turnului roman ruinat, din centrul orașului, și de la aceleași creneluri de la care privirile neliniştite urmăriseră cu trei secole în urmă înaintarea lentă a flotei amiralului Boisot pe deasupra polderelor submerse, ne-a arătat marele dig Landscheiding, care a fost ridicat ca oceanul să permită zeelandezilor lui Boisot să ajute coaliţia şi să-i hrănească pe cei înfometați. Tot el ne-a prezentat cartierul general de la Leiderdorp al spaniolului Valdez și ne-a relatat cum, în prima noapte din octombrie, cerul a trimis un vânt violent dinspre nord-vest, ridicând nivelul apei acolo unde era mică și zdrobind flota dispusă între Zoeterwoude și Zwieten şi până sub zidurile fortului de la Lammen, ultimul bastion al asediatorilor și ultimul obstacol în calea salvării locuitorilor înfometaţi. Apoi ne-a arătat locul în care, chiar în noaptea dinaintea retragerii armatei asediatoare, valonii din Lammen au făcut o mare breşă în zidul oraşului Leiden, în apropiere de Poarta Vacii.

– Ei bine, a strigat Harry, înfierbântat de elocvenţa celor povestite de profesor, acela a fost momentul decisiv al asediului.

Profesorul n-a spus nimic. A rămas în picioare, cu braţele încrucişate şi l-a privit intens în ochi pe vărul meu.

– Pentru că, a continuat Harry, dacă acel punct n-ar fi fost păzit, ori dacă apărarea ar fi cedat odată cu breşa creată de asaltul nocturn al celor din Lammen, oraşul ar fi fost incendiat şi oamenii ar fi fost masacraţi sub privirile amiralului Boisot şi ai flotei venite în ajutor. Cine a apărat breşa?

Van Stopp i-a răspuns pe îndelete, de parcă ar fi cântărit fiecare cuvânt:

– Istoria consemnează explozia unei mine sub zidul oraşului în ultima noapte a asediului; nu ne precizează cum a decurs apărarea şi nici nu ne oferă numele apărătorului. Cu toate acestea, n-a fost om pe lume care să aibă o misiune mai copleşitoare decât sarcina încredinţată acestui erou necunoscut. Oare să fi fost soarta cea care l-a trimis să înfrunte acel pericol neaşteptat? Gândiţi-vă numai ce consecinţe ar fi avut eşecul lui. Căderea oraşului Leiden ar fi distrus ultima speranţă a prinţului de Orania şi a statelor lui libere. Tirania lui Filip ar fi fost restabilită. Naşterea libertăţilor religioase şi autoguvernarea de către popor ar fi fost amânate, cine ştie pentru câte secole? Cine ştie dacă ar mai fi fost o republică a Statelor Unite ale Americii, dacă n-ar fi fost uniunea Ţărilor de Jos? Universitatea noastră, care i-a dat lumii pe Grotius, Scaliger, Arminius şi Descartes a fost fondată datorită faptului că eroul a apărat cu succes breşa creată. Prezenţa noastră aici i-o datorăm lui. Ba nu, voi îi datoraţi însăşi existenţa voastră. Strămoşii voştri erau originari din Leiden; în acea noapte, în faţa măcelarilor de dincolo de ziduri, el a stat pavăză vieţilor lor.

Micul profesor crescu dinaintea noastră, un uriaş de entuziasm şi patriotism. Ochii lui Harry scânteiară şi obrajii i se îmbujorară.

– Mergeţi acasă, băieţi, ne îndemnă Van Stopp, şi mulţumiţi-I Domnului că, în timp ce orăşenii din Leiden îşi îndreptau privirile spre Zoeterwoude şi spre flotă, lângă zidul oraşului, dincolo de Poarta Vacii, s-au aflat o pereche de ochi vigilenţi şi o inimă curajoasă!

III

Într-o seară din toamna celui de-al treilea an de şedere a noastră la Leiden, în vreme ce ploaia de afară ne stropea geamurile, profesorul Van Stopp ne făcu onoarea de a ne vizita în Breestraat. Nu-l mai văzusem niciodată pe bătrânul domn într-o asemenea stare de spirit. Vorbea fără încetare. Bârfe din oraş, ştiri din Europa, ştiinţă, poezie sau filosofie – toate fură abordate pe rând şi tratate cu acelaşi umor fin şi elevat. Am încercat să-l atrag către Hegel, cu al cărui capitol despre complexitatea şi interdependenţa lucrurilor tocmai mă confruntam pe atunci.

– Nu înţelegi întoarcerea Sinelui în Sine prin intermediul altui Sine? m-a întrebat zâmbind. Ei bine, o vei înţelege cândva.

Harry era tăcut şi preocupat. Treptat, tăcerea lui l-a afectat chiar şi pe profesor. Conversaţia a lâncezit şi am stat mai mult timp fără să scoatem vreun cuvânt. Când şi când, afară fulgera, strălucirea fiind urmată din depărtare de câte un tunet.

– Ceasornicul vostru nu merge, remarcă brusc profesorul. A funcţionat vreodată?

– Niciodată, din câte ne amintim noi, i-am răspuns eu. Adică, doar o singură dată, dar şi atunci a mers înapoi. Atunci când mătuşa Gertrude…

Harry mi-a aruncat atunci o uitătură prevenitoare. Am râs şi m-am bâlbâit:

– Ceasornicul este vechi şi nu-i bun de nimic. Nu poate fi făcut să meargă.

– Doar invers? se miră profesorul cu calm, nepărând să-mi ia în seamă stinghereala. Ei bine, de ce n-ar merge un ceasornic şi invers? De ce nu s-ar putea ca Timpul însuşi să se întoarcă şi să-şi schimbe cursul?

Părea să aştepte un răspuns. Nu aveam niciunul să-i ofer.

– Te credeam îndeajuns de hegelian, a continuat el, încât să admiţi că orice condiţie include şi propria ei contradicţie. Timpul rămâne o condiţie, nu e ceva esenţial. Văzută din Absolut, secvenţa prin care viitorul îi urmează prezentului şi prezentul îi urmează trecutului este pur arbitrară. Ieri, azi, mâine; nu este niciun motiv în natura lucrurilor ca ordinea să nu fie mâine, azi, ieri.

Un bubuit de tunet neaşteptat i-a întrerupt speculaţiile profesorului.

– Ziua este stabilită prin mişcarea de revoluţie a planetei în jurul axei, de la vest la est. Îmi închipui că puteţi concepe condiţiile în care s-ar putea roti de la est la vest, desfăşurând invers mişcările de revoluţie ale timpurilor trecute. Este oare cu mult mai dificil să ne imaginăm timpul derulându-se invers, timpul în reflux, în loc să curgă, trecutul desfăşurându-se, în vreme ce trecutul se îndepărtează; secolele mergând în direcţie contrară, cursul evenimentelor pornind către Început, iar nu cum o face acum, către Sfârşit?

– Dar, am intervenit eu, din câte ştim noi…

– Ştim, a exclamat Van Stopp, cu indignare crescândă. Inteligenţa ta e lipsită de aripi. Calci pe urmele lui Compte şi ale slugarnicilor lui adepţi, târâtori şi linguşitori. Vorbeşti cu o siguranţă uimitoare despre poziţia ta în univers. Pare că tu crezi că mica ta individualitate jalnică are un punct de sprijin ferm în Absolut. Cu toate acestea, la noapte mergi la culcare şi, visând, aduci la viaţă bărbaţi, femei, copii şi animale din trecut sau din viitor. Cum poţi şti că în acest moment tu însuţi, cu toate vanitatea ta de gândire de secol al XIX-lea, nu eşti altceva decât o plăsmuire a unui vis despre viitor, visat, să spunem, de vreun filosof de secol al XVI-lea? Cum poţi şti că nu eşti nimic altceva decât o plăsmuire a unui vis despre trecut, visat de vreun hegelian din secolul al XXVI-lea? Cum poţi şti, băiete, că n-ai să dispari în secolul al XVI-lea sau în anul 2060 de îndată ce acela care te visează se va trezi?

N-am avut replică la aceasta, fiindcă era metafizică pură. Harry a căscat. M-am ridicat în picioare şi m-am dus la fereastră. Profesorul Van Stopp s-a apropiat de ceasornic.

– A, copiii mei, a reluat el, nu există o succesiune fixă a evenimentelor prin care trece omul. Trecut, prezent şi viitor – toate sunt ţesute dimpreună într-o împletitură de neînţeles. Cine este îndreptăţit să spună că acest ceasornic nu ar trebui să meargă înapoi?

O bubuitură de tunet zgâlţâi casa. Furtuna era deasupra capetelor noastre.

Când strălucirea orbitoare se stinse, profesorul Van Stopp era deja cocoţat pe un scaun dinaintea ceasornicului înalt. Faţa lui semăna mai mult ca niciodată cu cea a mătuşii Gertrude. Stătea în picioare, aşa cum stătuse şi ea în acel ultim sfert de oră în care o văzusem pornind ceasornicul.

Harry şi cu mine furăm surprinşi de acelaşi gând.

– Opriţi-vă, i-am strigat în vreme ce el începea să umble la mecanism. V-ar putea omorî…

Trăsăturile palide ale profesorului radiară de entuziasmul ciudat care i le transformase cândva pe cele ale mătuşii Gertrude.

– Adevărat, ne-a răspuns el, poate aduce moartea, dar poate fi şi… trezirea. Trecut, prezent şi viitor – toate sunt ţesute dimpreună! Suveica face o mişcare de du-te-vino, înainte şi înapoi…

Întorsese ceasul. Limbile lui se învârteau pe cadran, de la dreapta la stânga, cu o rapiditate de neimaginat. În acel vârtej, părea că noi înşine eram transportaţi. Veşniciile păreau să se contracteze în minute, în timp ce duratele de viaţă erau lepădate cu fiecare ticăit. Van Stopp, cu ambele braţe întinse, se clătina pe scaunul lui. Un bubuit năprasnic de tunet şi casa se zgâlţâi iarăşi. În aceeaşi clipă, o minge de foc, lăsând în urmă-i vapori sulfuroşi şi umplând încăperea cu o lumină orbitoare, trecu pe deasupra capetelor noastre şi izbi ceasornicul. Van Stopp fu doborât la podea. Limbile ceasornicului încetaseră să se mai rotească.

IV

Bubuitul tunetului răsunase ca o canonadă de artilerie grea. Vâlvătaia fulgerului părea că este lumina permanentă a unei conflagraţii. Cu mâinile duse la ochi, Harry şi cu mine am alergat în noapte.

Sub un cer sângeriu, oamenii se grăbeau spre Stadthuis. Flăcările din direcţia turnului roman ne semnalau că centrul oraşului e în flăcări. Chipurile celor pe care îi vedeam erau palide şi sfrijite. De pretutindeni auzeam frânturi de vorbe de jale sau disperare.

– Carne de cal la zece şilingi livra, spunea unul, şi pâine la şaişpe şilingi.

– Pâine adevărată! îi răspunse o bătrână. Sunt opt săptămâni de când nu am mai văzut o firimitură.

– Nepoţelul meu, ăla şchiopul, s-a prăpădit azi-noapte.

– Ştii ce-a făcut Gekke Betje, spălătoreasa? Murea de foame. Pruncul i-a murit, iar ea şi bărbat-su…

Un bubuit mai puternic de tun curmă acea destăinuire. Ne-am croit drum spre citadela oraşului, trecând ici şi colo de câţiva soldaţi şi de mulţi orăşeni cu feţe sumbre sub pălăriile lor de fetru, cu boruri largi.

– Acolo unde-i praf de puşcă este şi destulă pâine. Şi graţiere deplină. În dimineaţa asta, Valdez a aruncat iarăşi de-a lungul zidurilor o promisiune de amnistie.

O mulţime tulburată l-a înconjurat pe vorbitor.

– Bine, dar flota? au strigat oamenii.

– Flota se împotmoleşte rapid în polderul Verde. Boisot s-ar putea să-şi îndrepte ochiul pe care-l mai are către mare, în aşteptare de vânt favorabil, până când foametea şi ciuma îi vor secera pe toţi fiii voştri, iar vasele lui nu vor fi nici cu o lungime de funie mai aproape. Moarte prin ciumă, moarte prin înfometare, moarte prin foc şi tir de muschete – iată ce ne oferă primarul la schimb cu glorie pentru el şi cu un regat pentru Orania.

– Ne cere, spuse  un cetăţean robust, să mai rezistăm douăzeci şi patru de ore şi să ne rugăm între timp pentru vânt dinspre ocean.

– A, sigur! mârâi primul vorbitor. Să ne rugăm. Este destulă pâine sub cheie în pivniţa lui Pieter Adriaanszoon van der Werff. Îţi garantez eu că asta îl face să aibă un stomac aşa grozav, încât să-i reziste celui mai catolic dintre regi.

O fată tânără, cu părul bălai împletit, îşi făcu loc prin mulţime şi-l înfruntă pe nemulţumit.

– Oameni buni, nu-l ascultaţi, le spuse fetişcana. E un trădător cu inimă de spaniol. Eu sunt fiica lui Pieter. Nici noi nu avem pâine. Am mâncat turte de malţ şi de rapiţă, ca şi voi, până s-au terminat. După aceea, am cules şi am mâncat frunze de tei şi de sălcii din grădina noastră. Am mâncat chiar şi ciulinii şi buruienile ce creşteau printre pietrele de lângă canal. Laşul minte.

Cu toate acestea, insinuarea n-a rămas fără efecte. Gloata, devenită deja mulţime, se tălăzui în direcţia casei primarului. Un ticălos îşi ridică braţul ca să o lovească pe fata care le stătea în cale. Într-o clipită însă, mojicul ajunse la picioarele camarazilor lui, iar Harry, înflăcărat şi gâfâind, sta în picioare alături de fată, strigând provocator într-o engleză curată în urma mulţimii ce se retrăgea în grabă.

Cu cea mai mare sinceritate, ea şi-a pus braţele în jurul gâtului lui Harry şi l-a sărutat.

– Mulţumesc, i-a spus ea. Eşti un băiat inimos. Numele meu este Gertruyd van der Werff.

Harry scotocea prin vocabularul lui în căutarea celor mai potrivite formulări în olandeză, dar fata n-avea vreme de complimente.

– Nu vor decât să-i facă rău tatălui meu.

 Apoi ea ne-a zorit s-o urmăm pe mai multe străzi extrem de înguste, până am ajuns într-o piaţă cu trei colţuri, dominată de o biserică străjuită de două turle.

– Iată-l, exclamă ea, pe treptele de la Sf. Pancras.

În piaţă era un mare tumult. Înverşunarea conflagraţiei ce răsuna în spatele bisericii şi bubuiturile tunurilor spaniole şi valone de dincolo de ziduri erau mai puţin mânioase decât vuietul acelei mulţimi de oameni disperaţi, înghesuiţi pentru pâinea pe care le-ar fi adus-o un singur cuvânt rostit de buzele conducătorului lor.

– Predaţi-vă regelui, strigau ei, sau vă vom trimite cadavrul la Lammen, ca dovadă de supunere a oraşului Leiden.

Un bărbat înalt, cu aproape un cap mai înalt decât oricare din orăşenii care-i stăteau împotrivă,  şi atât de întunecat la ten încât ne-am mirat cum ar putea fi el tatăl Gertruydei, ascultă tăcut ameninţarea. Iar când primarul vorbi, mulţimea îl ascultă parcă făcându-şi sieşi în ciudă.

– Ce îmi cereţi, prieteni? Să ne călcăm legământul şi să ne predăm spaniolilor? Să ne alegem o soartă cu mult mai cumplită decât înfometarea? Eu trebuie să-mi ţin legământul! Omorâţi-mă, dacă aşa vă este vrerea. Pot muri o singură dată, de mâna voastră, de mâna duşmanului sau de mâna Domnului. Să murim de foame, dacă e nevoie, primind moartea prin înfometare pentru că este mai presus decât dezonoarea. Ameninţările voastre nu mă mişcă; viaţa mea vă stă la dispoziţie. Iată, luaţi-mi sabia, străpungeţi-mi cu ea pieptul şi apoi împărţiţi-mi carnea între voi, pentru a vă astâmpăra foamea. Dar cât timp rămân în viaţă, nu vă aşteptaţi să capitulăm.

Se lăsă din nou liniştea, iar mulţimea şovăi. Apoi, în jurul nostru începură murmurele. Deasupra lor răsună vocea clară a fetei, a cărei mână încă era ţinută de Harry, cam inutil, după părerea mea.

– Nu simţiţi vântul care bate din larg? În sfârşit, e aici. Să mergem la turn! Şi primul om care va ajunge acolo va vedea la lumina lunii pânzele întinse ale corăbiilor prinţului.

Vreme de câteva ceasuri am cutreierat străzile oraşului, căutându-i în zadar pe vărul meu şi pe însoţitoarea lui; neaşteptata mişcare a mulţimii către turnul roman ne separase. Pretutindeni vedeam dovezi ale cumplitei osânde care-i adusese pe acei oameni cu suflete tari în pragul disperării. Un bărbat cu ochii înfometaţi fugărea un şobolan de-a lungul malului canalului. O tânără mamă, cu doi prunci morţi în braţe, şedea în pragul unei uşii spre care erau purtate trupurile moarte ale soţului şi tatălui ei, recent ucişi la zidurile de apărare. Pe la mijlocul unei străzi părăsite, am trecut de multe cadavre neîngropate, un morman care era de două ori mai înalt decât mine. Şi ciuma era prezentă, mai cumsecade decât spaniolii, fiindcă nu făcea promisiuni mincinoase în timp ce lovea pe neaşteptate.

Spre dimineaţă vântul crescu în intensitate şi deveni puternic. Nimeni nu dormea în Leiden, nu se mai vorbea despre capitulare, niciun gând şi nicio grijă nu mai erau îndreptate spre apărare. Aceste cuvinte erau pe buzele tuturor celor pe care-i întâlneam: „Zorii zilei vor aduce flota!“

Oare zorii zilei au adus flota? Istoria consemnează că nu, dar eu nu le-am mai fost martor. Ştiu doar că, înainte de a se lumina de ziuă, vântul puternic a culminat cu o furtună violentă şi că, în acelaşi timp, o explozie înăbuşită, mai puternică decât un tunet, a cutremurat oraşul. Mă aflam în mulţimea care, de pe movila romană, urmărea să desluşească primele semne ale apropierii  forţelor de despresurare. Detunătura alungă speranţa de pe toate chipurile.

– Au ajuns cu o mină explozivă la zidul de apărare!

Dar unde? Am înaintat prin înghesuială până l-am găsit pe primar, care stătea printre ceilalţi.

– Repede! i-am şoptit. Este dincolo de Poarta Vacii şi de partea aceasta a Turnului Burgundiei.

M-a scrutat cu privirea şi apoi s-a îndepărtat, fără a face vreo încercare de a linişti panica generală. L-am urmat îndeaproape.

A urmat o cursă strânsă, de aproape o jumătate de milă, până la meterezele în cauză. Când am ajuns la Poarta Vacii, iată ce am văzut:

Acolo unde fusese zidul de apărare, se căsca un mare gol, cu deschidere spre câmpurile mlăștinoase de dincolo: în șanț, în afară și mai jos, o învălmăşeală de chipuri care priveau în sus, aparținând unor oameni care se zbăteau nişte demoni pentru a ajunge la breşă, care acum câștigau câţiva paşi, acum erau împinşi înapoi; pe parapetul spulberat, o mână de soldați și de orăşeni formase un perete viu acolo unde zidăria cedase; cam de două ori pe atâtea femei și fete le dădeau la îndemână apărătorilor pietre şi apă fiartă în găleți, dar şi smoală, ulei și var nestins, iar unele dintre ele aruncau cercuri de butoi gudronate și aprinse peste gâturile spaniolilor din șanț; vărul meu Harry îi conducea şi-i îndemna pe bărbaţi; Gertruyd, fiica primarului le încuraja și le însufleţea pe femei.

Dar ceea ce mi-a atras atenţia mai mult decât orice era activitatea febrilă a unei făpturi scunde, îmbrăcate în negru, care, cu un polonic uriaş, împrăştia plumb topit deasupra capetelor asediatorilor. În timp ce se întoarse spre focul de tabără şi spre cazanul care îi asigura muniţia, trăsăturile lui apărură pe de-a-ntregul în lumină. Am scos un strigăt de uimire: turnătorul de plumb topit era profesorul Van Stopp.

Exclamaţia mea neaşteptată îl făcu pe primarul Van der Werff să se întoarcă spre mine.

– Cine este omul acela de la cazan? l-am întrebat.

– Acela, mi-a răspuns Van der Werff, este fratele soţiei mele, ceasornicarul Jan Lipperdam.

Lupta de la breşă se încheie mai înainte de a avea răgazul să cântărim situaţia. Spaniolii, care doborâseră un zid de cărămizi şi pietre, s-au izbit de un zid viu de netrecut. N-au putut nici măcar să-şi păstreze poziţia din şanţ; au fost alungaţi în întuneric.

Apoi am simţit o durere ascuţită în braţul meu drept. Vreun proiectil rătăcit trebuie să mă fi atins în timp ce priveam lupta.

– Cine a făcut toate acestea? a întrebat primarul. Cine este cel care a vegheat asupra zilei de azi, în vreme ce noi toţi ne încordam prosteşte ochii spre cea de mâine?

Gertruyd van der Werff înaintă mândră, aducându-l după ea pe vărul meu.

– Tată, i-a zis fata, el mi-a salvat viaţa.

– Acest lucru înseamnă mult pentru mine, recunoscu primarul, dar mai e ceva. El a salvat oraşul Leiden şi a salvat Olanda.

Eram tot mai ameţit. Feţele din jurul meu păreau ireale. De ce ne aflam alături de oamenii aceia? De ce n-au încetat tunetul şi fulgerul în tot acest timp? De ce Jan Lipperdam, ceasornicarul, mă privea mereu cu chipul profesorului Van Stopp?

– Harry! am mai apucat să spun, întoarce-te în camerele noastre.

Şi, deşi mi-a strâns mâna cu căldură, cealaltă mână a lui încă o mai ţinea strâns pe cea a fetei, iar el nu s-a urnit din loc. Apoi starea de rău m-a biruit. M-a cuprins ameţeala, iar breşa din zid şi apărătorii ei mi-au dispărut treptat din vedere.

V

Trei zile mai târziu, cu un braţ bandajat, stăteam pe locul meu obişnuit din sala de curs a lui Van Stopp. Locul de lângă mine era gol.

– Auzim multe, spunea profesorul hegelian, citind dintr-un caiet de însemnări cu obişnuita lui intonaţie uscată şi grăbită, despre influenţa pe care secolul al XVI-lea o are asupra secolului al XIX-lea. Din câte cunosc eu, niciun filosof n-a studiat influenţa pe care secolul al XIX-lea o are asupra secolului al XVI-lea. De vreme ce cauza produce un efect, oare efectul nu induce niciodată o cauză? Oare legea eredităţii, spre deosebire de celelalte legi ale acestui univers al minţii şi al materiei, operează doar într-o singură direcţie? Dacă descendentul îi datorează totul strămoşului, atunci strămoşul nu-i datorează nimic urmaşului? Oare destinul, care poate pune stăpânire asupra existenţei noastre şi pentru propriile lui scopuri ne poartă departe în viitor, nu ne poartă niciodată înapoi, în trecut?

M-am întors în camerele mele din Breestraat, unde singurul meu companion era ceasornicul tăcut.

(1881)

[1] Clădirea primăriei