140605_joseon_movie_1De cinci primăveri triste, cireșii din grădinile palatului n-au mai înflorit. De atunci soarele s-a ivit arareori peste întunericul din văi, iar atunci când a apărut grăbit de după norii pâcloşi, parcă nu mai era la fel de blajin ca înainte.

De atâta amar de vreme, glasurile vesele n-au mai răsunat pe holurile lungi și întortocheate ale palatului, acum pustiu şi sumbru ca un cimitir năpădit de ciulini uscaţi. În jurul lui, casele cenușii se înșiruie mohorâte şi neîngrijite, părăginite de trecerea timpului și locuite doar ici şi colo de câțiva bătrâni cocârjați de boli şi amărăciune. Aceştia îşi duc traiul într-o sărăcie lucie, hrănindu-se doar cu ierburi şi rădăcini, fiindcă pământul sterp refuză să mai dăruie viaţă seminţelor sădite în el cu zgârcenie şi deznădejde. Când şi când, bătrânii ies în ogrăzile pustii şi privesc în zare, cu ochii înecaţi în lacrimi de regret, umbra fantomatică a palatului regal.

Drumul care coboară dinspre nord e prăfuit și străjuit de buruieni firave, neumblat decât de vântul ce parcă aminteşte cu nostalgie de tropotul nărăvaș al cailor soldaţilor din garda palatului de odinioară.

Călăreţul înaintează tăcut, urmat la distanţă scurtă de slujitorul care merge în pas domol, cumpătat, parcă speriat de o fantasmă cumplită care ar urma să i se arate.

Înălţimea ta, azi se împlinesc 5 ani… De ce mai porți mantia de doliu?

Întrebarea bătrânului Song Hae nu păru să-l surprindă pe călăreţul înveșmântat într-o robă chinezească roșie, pe deasupra căreia purta o armură de piele neagră ca tăciunele, în contrast cu mantia albă, zdrențuroasă de atâta purtat, de pe umeri. Pe chip purta o mască de lemn lăcuit. Dar nu îi răspunse. Totul era învăluit de o tăcere grea, apăsătoare. Doar tropotul stins al copitelor calului său alb amintea că mai era ceva viu în preajma pedestraşului.

Mmmm… Song Hae, ai adus tot ce trebuie..? întrebă deodată cu vocea stinsă călărețul.

Bătrânul, înveșmântat într-o robă ponosită de la curtea imperială, căra pe umeri o desagă plină ochi, ce îi încovoia spatele.

Da, stăpâne… Am luat tot…

Străbătură drumul până la intrarea în cătunul pustiit, în care mai rămăseseră doar câteva suflete blestemate să îndure cumplita pedeapsă a trecutului. Ochii bătrânului priveau nedumeriți casele posomorâte ce parcă spuneau fiecare o aceeaşi poveste dureroasă şi amară.

Stăpâne, sigur acesta e drumul? întrebă brusc Song Hae.

Călărețul tăcu iarăşi, cu capul uşor aplecat sub glugă. În drumul spre palat, vântul ce-i flutura nervos mantia rămase singurul care vorbea.

* * *

Călătorii erau urmăriţi de câteva perechi de ochi uimiţi, care cătau mai cu seamă către călărețul cu mantie şi glugă albe. Mai mulţi bătrâni cu chipuri triste stăteau înșiraţi pe marginea drumului, încercând să descopere taina călărețului care-și ascundea fața mascată. Din spatele lor, cu braţele ridicate spre cer, ieşi un zdrahon strigând cu disperare:

Aşaaa… După atât amar de timp… Iar aţi venit, ticăloșilor! Doar că Kim Taemin, comandantul batalionul de fier, e încă aici şi are s-o apere pe prințesa Hyun…!

Omul, înalt ca un munte, masiv, rumen la față, avea o barbă gri, deasă, şi părea că se împleticeşte în picioare, probabil din pricină că băuse mai mult soju din sticla arămie pe care o ţinea în mâna stângă. Zdrahonul înaintă până în mijlocul drumului, se proţăpi la vreo zece paşi dinaintea călărețului şi vorbi sfidător, strigând în continuare, de parcă era un pic surd.

Măi, măi… Ia te uită! Au venit iarăși soldații lui Wu Di? Ha… ha… Ce? Vi se pare că n-ați luat destul şi mai vreţi? Poftiţi, dacă vă încumetaţi… Ha… ha…

Kim Taemin gesticula cu mâinile, schimonosind cuvintele şi prelungind vocalele, parcă anume ca să priceapă şi străinii ce le spune. Aroganţa lui nu trecu neobservată de Song Hae.

Stăpâne, nebunul ăsta… vi se pare cunoscut?

Călărețul continuă să tacă, descălecă şi merse cu pași liniștiți spre Kim Taemin.

Aha… un chinez, se pare… Dar, de ce ești singur? Împăratul Wu Di şi-a pierdut prostul lui obicei de a trimite oșteni roiuri-roiuri, ca lăcustele?

Cel care descălecase continuă să înainteze. Deodată, mâna vânjoasă a bețivului i se înfipse în piept.

Iertare, străine… Spre palat nu se îndreaptă nimeni atâta vreme cât eu mai trăiesc!

Kim Taemin sorbi ultimele picături din sticla de soju şi o izbi de pământ. Atunci începu bătaia între cei doi – o înfruntare vrednică de maeștrii de arte marțiale de la curtea imperială. Loviturile cădeau rapid şi erau parate cu iscusinţă. Comandantul coreean părea că-l dovedise pe noul venit. Se răsucise pe neaşteptate şi îl cuprinsese pe străin cu brațele sale, apoi se prăvălise la pământ peste el.

Ce-i cu masca asta? Ai secrete de ascuns?

Kim Taemin îi dădu masca la o parte. Îl privi uluit. Cu chipul schimonosit de durerea reîntâlnirii cu o fantomă a trecutului, comandantul se ridică în genunchi şi rămase cu privirea aţintită la figura celui care, întors din morți, aducea cu sine durerea cruntă pricinuită odinioară.

Nu… Nu se poate… Cum e cu putință… Prinţul Wu Sai!!? Tocmai tu, ucigaşule?

Prinţul avu doar răgazul să încuviinţeze cu o plecăciune a capului. Kim Taemin se repezi la el şi începu să-l lovească nemilos cu pumnii. Una după alta, fiecare lovitură izbea chipul brăzdat de cicatrice al prinţului. Părea că un urs furios își varsă obida pe vânătorul care i-a ucis puiul.

Kim Taemin mai lovi de câteva ori și apoi izbucni în plâns. Se ridică, întoarse spatele duşmanului său şi se îndepărtă agale, cu paşi împleticiţi, copleșit de amintiri și de neputință.

Vigilent, bătrânul servitor se repezi spre locul unde zăcea stăpânul său.

Înălţimea ta, de ce nu te-ai mai apărat…?

Prințul nu-i răspunse.

Huh… Grozav mai doare. Ajută-mă să mă ridic. Să mergem…

* * *

Într-o margine de drum, sprijinit de un toiag de lemn noduros, stătea un bătrân cu barbă albă, lungă până la piept. Două sprâncene stufoase îi acopereau ochii aproape închişi. La picioarele lui, aşezat o piatră cioplită, sta un copil de vreo zece ani.

Bunicule, beţivul Kim Taemin iar și-a căutat gâlceavă…

Hmm… poate că da, poate că nu… Ţi-am povestit cum a pierit Chosunul într-o singură seară?

Da, ştiu povestea… Prințesa Hyun s-a îndrăgostit de prințul Wu Sai, dar regele nostru nu l-a vrut de ginere. Atunci prinţul l-a ucis pe rege și a adus prăpădul peste poporul nostru… Dar ce legătură are povestea cu Kim Taemin…

Bietul om. El a fost cândva comandantul batalionului de fier, un corp militar format din elita luptătorilor cu spada din întreaga Asie… Datoria lui era să păzească familia regală și palatul… De dragul prinţesei însă, și-a încălcat jurământul și i-a cruțat viața lui Wu Sai. Dar chinezul ticălos le-a răsplătit bunătatea cu ascuțișul sabiei. A invadat palatul cu trupele lui sângeroase şi i-a ucis pe toţi. Pe Kim Taemin l-au dezarmat şi l-au pus în lanţuri. Trei zile și trei nopți a stat încremenit, cu cadavrul prinţesei în braţe. A privegheat-o şi a apărat-o urlând până au venit slujitorii să o îngroape cum se cuvine… De atunci el nu mai e om … nici pe departe… e ca o fiară… un om cu inima rănită… a înnebunit, sărmanul…

Vrei să spui că…

Nu-l judeca pe bietul Kim Taemin. A fost un copil orfan, al nimănui. L-a găsit un oştean regal, într-o vâlcea din marginea satului vechi. L-au crescut la palat. Era ataşat de familia regală. Bietul om, n-a avut pe nimeni în preajmă care să-i spună o vorbă bună. La prințesa Hyun ținea ca la o soră mai mică. În noaptea aceea, a echinocțiului de primăvară, el a pierdut tot. I-a mai rămas doar să păzească mormântul prințesei.

* * *

Treptele palatului îşi păstraseră aerul impunător și evocau prin simpla lor prezenţă vremurile de demult. În mod surprinzător, erau măturate, spălate şi lustruite, de parcă slujnicele palatului tocmai îşi terminaseră treaba.

Cei doi își ieșiră din rol. Tehnicianul care juca rolul bătrânului Song Hae lăsă jos desaga pe care o purtase pe umeri şi îi desfăcu atent nodul cu care era legată. Întinse pânza pe pardoseală şi începu să aleagă de pe ea o câteva carcase negre de material compozit pe care le amplasă în cele patru colţuri ale încăperii, după care le conectă prin intermediul unor cabluri la un desktop cilindric. Alese câteva pârghii telescopice şi începu să le întindă cu atenţie.

Între timp, tehnicianul-prinţ îşi dădu jos mantia albă de pe umeri şi îşi scoase atent armura de piele neagră. Din interiorul platoşei, pe care o deschise ca pe o lădiţă cu scule, alese câteva plăci de circuit şi o şurubelniţă cu cap multifuncţional reglabil. Îşi scoase tricoul negru şi pe pieptul lui din material biosintetic se ivi lentila bombată a unei surse de lumină. Îngenunche lângă o placă de marmură şi împinse în marginea ei. Placa respectivă culisă sub treapta de deasupra, iar prinţul începu să lucreze atent în golul lăsat, la lumina becului care i se aprinse în piept.

Între timp, celălalt îşi suflecă mânecile şi alimentă desktopul cilindric la sursa proprie de la nivelul antebraţului stâng. Apăsă câteva biotaste subdermice şi calculatorul portabil porni brusc, cu un zumzet uşor. Pe spatele prinţului se ilumină imediat un monitor de cuarţit sintetic, pe care datele se succedau cu viteză variabilă.

Suntem pregătiţi pentru reiniţializarea programului, anunţă Wu Sai. Trebuie doar să aşteptăm ca sistemul să îşi alimenteze softul de decrementare a contoarelor interne pentru programele recreative ale parcului de distraţii continental. Fluxul digital e gata. Aștept doar impulsurile de confirmare că putem începe. De data aceasta poate reușim să preluăm controlul și să scoatem din buclă istoria Coreei medievale. De fiecare dată apare ceva imprevizibil și de cinci ani o tot luăm de la capăt, încercând să găsim noi metode de abordare.

Nu înțeleg ce fac și cum ne dejoacă modificările de programare. Dar trebuia să venim neapărat azi. De echinocţiu, odată cu trecerea la ora de vară, avem la dispoziţie intervalul necesar ca să putem actualiza softul cu versiunea 5.3, corectată. Este singura modalitate de a trece de firewallul Taemin fără consecinţe grave pentru protecţia perifericelor și a vizitatorilor parcului de distracții. Ai văzut şi tu ce puternic este, mai ales dacă îi răspunzi agresiv… Cred că mai este ceva care ne scapă din vedere.

* * *

Norii dispăruseră ca prin minune şi soarele strălucea din nou pe cer, ca o imensă picătură rotundă de miere. Cei doi străini ieşiră din palat uşor grăbiţi, dar parcă mai odihniţi şi mai sprinteni decât atunci când veniseră. Cel dintâi era prinţul, care acum avea gluga lăsată pe spate, lăsând să i se vadă chipul brăzdat de cicatrice şi marcat de un ochi stins. În urma lui, bătrânul slujitor căra pe umeri aceeaşi desagă plină, legată cu un nod.

Bunicule, uite… Cireșul bătrân a început să înflorească…! exclamă plin de vioiciune copilul.

Da. La vreme. Ştii că azi e echinocțiul… Ziua ta de naștere…

Cum să nu? Sigur că știam. Bunicule, acum că străinii au plecat, drept cadou, îmi dai voie să mă modific programele sursei recreative? Ştii tu, ca de fiecare dată…