Traducere şi adaptare din limba spaniolă: Nicu Gecse

– I –

F61F01FB-2E80-ABD3-C25F-F9BC45C23926

Arturo de Miracielos[1] (un tânăr foarte chipeş, dar care, judecând după comportamentul lui, nu avea nici măcar casă) reuşi într-o anume noapte, prin puterea rugăminţilor, să rămână să doarmă în odăile unei prietene, pe măsura lui de frumoasă, numită Matilde Entrambasaguas[2], care făcea asemenea acte de caritate, dar şi altele, fără de ştiinţa soţului ei, demonstrând prin intermediul lor că bietul stăpân al casei era un soi de fiară…

Iată însă că, în amintita noapte, pe la ora unu, se auziră bubuituri puternice în singura uşă care dădea spre odăile Matildei, însoţite de o voce dogită şi înspăimântătoare care striga:

– Deschide, dumneata, cucoană!

– Soţul meu!… îngăimă biata femeie.

– Don José! se bâlbâi Arturo. Păi, nu-mi spuseşi că n-are să vină niciodată până aici?

– Vai! Că vine nu-i lucrul cel mai rău… adăugă frumoasa ospitalieră, ci că e în aşa hal cu capsa pusă, că nu-i chip să-l facem să creadă că te afli aici pe deplin nevinovat.

– Păi, fată dragă, cată de mă salvează! răspunse Arturo. Ăsta-i cel dintâi lucru de făcut.

– Deschide, femeie! continuă să urle don José, pe care portarul îl înştiinţase că în acea noapte stăpâna îi dăduse găzduire unui pelerin.

(Numele de familie al lui Don José nu apare în acte; se ştie doar că nu era chipeş.)

– Vâră-te colo! îl îndemnă Matilde pe Arturo, arătându-i un ceasornic de perete din cele vechi, cu pendulă mare, care păreau nişte sicrie puse să stea drept, în picioare.

– Deschide, porumbiţo! urla între timp soţul, încercând să doboare uşa.

– Doamne, omule!… strigă femeia. Dar zorit mai eşti! Lasă-mă măcar să-mi iau capotul…

Cât durară toate acestea, Arturo se înghesuise în cutia ceasornicului, aşa cum îi dădu Dumnezeu prin cap, adică reducându-se la jumătate din volumul lui normal.

Puteţi ghici deja că acel corp străin, pe care ceasornicarul nu l-a luat în calcul atunci când şi-a făurit opera, a împiedicat funcţionarea greutăţilor şi oscilaţia pendulei, oprind prin urmare maşinăria.

– Nu opri ceasornicul, nenorocitule! strigă Matilde. Dacă-l opreşti, ne dai pierzării pe amândoi: şi pe mine, şi pe tine! Soţul meu nu poate să adoarmă decât la gânguritul ceasornicului ăstuia sau al altuia, întocmai cu acesta, pe care îl are în odaia lui… Ori, văzând că al meu s-a oprit, va încerca să-l întoarcă… şi va da peste tine!

Spunând acestea, ea zvârli cheia în cutia pendulei.

[1] Numele de familie al tânărului însemnă „priveşte ceruri“. (n.t.)

[2] Numele doamnei se poate traduce „între ambele ape“. (n.t.)

– II –

Între timp, pe partea lui, Don José reuşise să forţeze încuietoarea uşii care dădea în hol şi pătrunsese în odaie cu ochii scăpărând foc…

– Unde este? scoase el un urlet de nedescris.

– Ce cauţi, Pepe? îl întrebă femeia cu un calm uimitor. Ai pierdut ceva?

– Mi-am pierdut onoarea! replică soţul, uitându-se sub pat.

– Nefericitule! Şi o cauţi acolo!

Pe vremea aceea, în Sevilla nu apăruseră noptierele. Căci scena se derula în Sevilla.

– Unde este? continua să întrebe Don José. Unde e complicele tău infam?

Cât despre ceasornic…, acesta mergea perfect, ca şi cum n-ar fi fost cineva înăuntrul cutiei lui. Vreau să zic că pendula răsuna de parcă oscila liberă în gol…

– Tic… tac…, tic… tac…, tic… tac…, se auzea dinăuntru.

Aşa că lui Don José nu-i trecu nici măcar prin gând să caute în interiorul ceasornicului.

Şi cum în niciun alt loc nu putu găsi pe cineva, omul nostru căzu în genunchi dinaintea nevesti-sii, la care indignarea, limbariţa şi furia începuseră să prindă aripi, şi-i spuse:

– Iartă-mă, Matilde! Am fost înşelat de nemernicul acela de portar, care mai mult ca sigur era beat. Mâine îl dau afară. Iar pentru ce ţi-am făcut ţie, crede-mă că iubirea mea, iubirea mea reînnoită, îţi va demonstra cât de căit sunt că m-am îndoit de nevinovăţia ta.

Matilde făcu eforturi nemaipomenite ca să nu fie linişte; se văicări de cele întâmplate, protestă, plânse, îl făcu pe Don José în fel şi chip etc. etc.; iar acesta îi răspundea la toate:

– Ai dreptate…, ai dreptate… Sunt o bestie!

Dar, între timp, bărbatul încuie uşa pe care o forţase, păstră cheia şi, luându-şi în primire locul său legitim în patul conjugal, încheie cu o binecuvântare:

– Hai, lasă femeie, culcă-te, nu fi proastă!…

– III –

În zori, Don José se deşteptă deodată şi întrebă şoptit:

– Matilde, dormi?

– Nu, sunt trează.

– Spune-mi, mi se pare mie sau s-a oprit ceasornicul?

Cam în acelaşi timp, din cutie răsună: Tic… tac…, tic… tac…, tic… tac…

– Ţi se năzare ţie… răspunse nevasta. Nu auzi?

– Adevărat! răspunse Don José; dar nu mi se mai năzare când îţi zic că te iubesc mai mult ca niciodată… şi că n-am obosit repetându-ţi asta toată noaptea…

– IV –

La un an după acestea, în casa de nebuni de la Toledo era un tânăr, foarte chipeş, a cărei nebunie se reducea la aceea că-şi închipuia că este ceasornic de perete şi că imita continuu zgomotul pendulei, prin intermediul unei plescăituri în cerul gurii ce făcea să se audă acest sunet:

– Tic… tac…, tic… tac…, tic… tac…

Şi se spune că perfecţiunea cu care ticăia era de-a dreptul admirabilă.

De unde deducem, în chip de morală, că uneori cei chipeşi şi neînsuraţi joacă rolul soţilor urâţi.

(1881)