Coperta Pragul 3Despre romanul fantasy „ULTIMUL TRIMIS OSERP“ de Doina Roman, editura Tracus Arte, 2016 (Bookfest 1-5 mai 2016)

Dacă vrei să zbori ca „omul pasăre” de pe un pisc al masivului Chomolungma, dacă vrei să explorezi ținutul mistic al Gropii Marianelor, dacă doar vrei să cânți și să dansezi sub o ploaie torențială sau să visezi la lumi structurate în dimensiuni intangibile universului cuantic real, trebuie să citești trilogia „Pragul” al Doinei Roman.

Lumea, jungla umană și caracteriologică a unui timp aruncat dincolo de zeci de milenii în viitor, are un singur, dar definitoriu, punct comun cu timpul nostru: este profund umană, în toate aspectele ei și la superciudatele ființe ale viitorului.

Doina Roman este un poet al imaginației, este născătoare de incredibile imagini, situații și stări, deturnând orice senzație de real propriu, construiește o lume a pragului emoțional dincolo de percepțiile noastre. Efervescența imaginației autoarei este nestăvilită, simți cum te pierzi în hățișul situațiilor adacadabrante create cu o ușurință remarcabilă. Frazele curg firesc, nu au sincope de ritm sau coloristică, au o continuitate izvorâtă, tocmai din ușurința exprimării neechivoce a unei lumi și acțiuni aflate la limita imaginarului.

Ca în cazul oricărei scrieri aparţinând unui autor care se respectă, romanul „ULTIMUL TRIMIS OSERP”, al treilea din trilogia „Pragul”, ne dezmiardă și prin construcții literare cu aromă clasică, explorând metafora și registrul liric:

Poteca era plină de frunze, aşa cum încep să se strângă la sfârşitul verii. Căldura se făcea simțită chiar în răcoarea nopţii. Pământul respira fierbinte prin crăpăturile cât un deget, iar lutul chel arăta cu un bătrân plin de pete maronii, mari şi uscate. Ajunse lângă lac când nici măcar prima rază de soare nu avea de gând să‑şi arate faţa şi lumina nu voia să se desprindă nici de noapte, nici de zi. Da, lacul secase mult, apele se retrăseseră şi puteai să cobori malul abrupt ţinându‑te de rădăcinile ieşite, gheare uscate într‑o rugăminte nerostită.”

Desigur, nu putem să nu remarcăm linia ironico-sarcastică impusă întregului text al romanului, acel ludic jucăuș-șăgalnic care dă acțiunii sarea și piperul hilarului, substanța umorului absolut necesar unei lecturi apetisante:

— Hâc!… în faţa mătăluţă e paporniţa aia isterică de care nu te desparţi, în spate, nişte boi, fiecare cât jumătate de sala tronului, orbi, cosesc iarba asta blestemată cu guri de cale ferată, în stânga, o ceată de femei, cred că sunt femei că le simt după miros, întotdeauna am simţit muierile după cum aruncă ele cu hormoni peste tot, de parcă ar arunca seminţe în brazdă…

sau:

— O … frumoasa mea cu buze moi, ce sâni învolburaţi în stele ai! Mi se cucuie ochii pe fusta ta cu trandafiri…

Desigur, personajele îndrăgite în celelalte volume, prezente și în această carte, își păstrează farmecul și nota de umor contagios:

„…arată către Pisică ‒ n‑are leac, niciodată, şi când o să moară, o să fure cădelniţa popii.”

Dialogurile spumoase, presărate din belșug cu picanteria ironiei, fac deliciul oricărui devorator de literatură. Nimic nu este întâmplător în desfășurarea unei acțiuni, care se rostogolește amețitor, răsturnările de situație aproape că te amețesc, succesiunea lor este debordantă, imaginația o ia razna, firul narativ incită la lectură…efectiv nu poți renunța.

Evident, panseurile grave, existențiale sunt și ele prezente, lectura pare facilă doar datorită fluidității discursului narativ, dar fondul epic este profund, sapă la temelia pământului în care sunt încastrate destinele omenirii:

Să‑ți râvnească pâinea specii cărora nu le‑ai făcut niciun rău, să fii înghițit doar pentru că ești bun, doar pentru că ai un loc sub soare, pentru că ai ochi negri sau pielea roșie, pentru că speri, pentru că vorbești o limbă altfel, pentru că îți crești copiii cum poți, pentru că taci, pentru că n‑ai noroc, de‑aia!

Da, problemele fundamentale ale existenței umane sunt răsfrânte asupra apocalipsei destinului speciei, a oricărei specii, din oricare structură socială și a oricărui timp sau spațiu. Doina Roman nu se sfiiște să dizloce tare umane, să le acorde valențe diferite împrăștiate în specii diferite, dar profund umane, supuse acelorași deficiențe sau acumulări pozitive caracteristice omenirii și timpului prezent. Cartea se vrea un soi de manifest în subsidiarul, subtextul său, cu un mesaj profund îngrijorător pentru alienarea spiritului uman, decadența accentuată a virtuțiilor, alterarea ethosului, un țipăt de avertisment pentru generațiile viitoare.

Despre personajele romanului, ar trebui să scriem un alt roman, sunt atât de diverse și „colorate”, încât doar o imaginație ca a Doinei Roman putea să le creeze. Noroc că la finele cărții, avem un fel de glossar denumit: Dicționar de limbă, cultură și civilizație Gowsca (sic), prin care autoarea încearcă să ne dumirească despre titulaturile personajelor (majoritatea hilare), materiilor mileniului 11, precum și în privinţa unor expresii din gowscă.

Personajele principale, amintesc doar de Lia (de care m-am îndrăgostit, recunosc), Crius, Pisică, Slăninuță, Alk, Kor, Algar, Rose, Lordul Secretar, Păr Roșu, Oz, Volkoff și mulți, mulți alții, umplu cu savoare și umor lumea ultra diversă a Doinei Roman.

Am vrut initial să punctez firul narativ al „Ultimului trimis Oserp”, dar m-am gândit că diluez plăcerea descoperirii de către cititor a frumuseții acțiunii, ori aceasta este spumoasă, nu glumă.

Descrierile situațiilor și a stărilor conflictuale (extrem de multe și sofisticate) sunt făcute cu mare har, simțindu-se un condei sigur și bine condus:

În poligon era linişte, lansatoarele‑balerin dormeau, buncărul ca un urs maro, bine hrănit, părea că hibernează. Lumina cădea în felii, repetând la nesfârşit aceeaşi rază în apa albăstruie. Întinderea fără maluri, din care se vedeau presărate ici‑colo moaţe albe şi sticloase de iarba‑viermelui, era aproape liniştită.

Romanul Doinei Roman, ca de altfel întreaga trilogie, trimite cititorul spre reflecție, în urma lecturării iscându-se întrebări de mare profunzime care deschid perspective sumbre în ceea ce privește spiritul uman, dar lasă portițe de optimism, cu soluții exhaustive de rezolvare implicită.

Poeta imaginației efervescente, Doina Roman, nu finalizează o temă prin trilogia „Pragul”, ci deschide o fantă către viitor, dintr-o perspectivă inedit personală, face din textul de tip fantasy o rampă către introspecția destinului uman, o problematică a entropiei spiritului etern.

Eugen Pohonțu

 

Vă invităm la lansarea ce va avea loc în cadrul târgului de carte Bookfest 2016!

Afis Pragul 3