traducere şi adaptare din limba italiană: Nicu Gecse

ciaulaÎn seara aceea, minerii târnăcopari voiau să înceteze lucrul fără a mai scoate toate vagonetele cu sulf, de care era nevoie a doua zi pentru încărcarea cuptorului de calcinat. Cacciagallina[1], supraveghetorul, se năpusti printre ei cu revolverul în mână şi se propti dinaintea ieşirii din mină pentru a-i împiedica să iasă.

– Grijania cui v-a făcut… înapoi cu toţii, jos, iarăşi în galerii! Să scuipaţi sânge până se crapă de ziuă, sau trag!

– Bum! făcu unul din fundul minei.

– Bum! i se alăturară alţii; şi cu ocări, râsete şi urlete în bătaie de joc, îl împinseră, ba dându-i câte un cot, ba izbindu-l cu umărul, şi trecură cu toţii de el, afară de unul.

Cine? Nea Scarda, fireşte, acel sărman chior de un ochi faţă de care Cacciagallina se putea da mare. Isuse, ce spaimă! Cu o furie mai grozavă decât a unui leu se năpusti spre el, îl înşfăcă de piept şi, ca şi cum i-ar fi cuprins în pumn şi pe toţi ceilalţi, îi urlă în faţă, scuturându-l cu furie:

– Înapoi cu toţii, vă spun, canaliilor! Jos în galerii cu toţii, ori fac măcel!

Nea Scarda se lăsă scuturat fără să opună rezistenţă. Acel biet domn trebuia să se descarce şi el pe cineva şi era firesc să se răzbune pe dânsul, care, bătrân cum era, putea să-l lase să-şi verse năduful fără vreo împotrivire. În plus, la rândul lui, chiar şi el avea în subordine pe cineva, o fiinţă mai slabă pe care avea să-şi verse năduful mai târziu: pe Ciàula, ajutorul lui.

Ceilalţi… uite-i colo… se îndepărtau pe străduţa ce cobora spre Comitini; râdeau şi strigau:

– Aşa da! Ţine-l bine pe ăla, găinarule[2]! Are să-ţi umple el cuptorul de calcinat pentru mâine!

– Tinereţe fără minte! suspină cu un zâmbet trist, plin de îngăduinţă, nea Scarda privind spre Cacciagallina.

Şi, în vreme ce acesta încă îl ţinea de piept, bătrânul îşi lăsă capul într-o parte, îşi coborî în partea opusă buza inferioară şi rămase aşa o vreme, de parcă aştepta ceva.

Era oare o strâmbătură la adresa lui Cacciagallina? Sau îşi bătea joc de tinereţea însoţitorilor lui?

Într-adevăr, aspectul acelor locuri contrasta cu veselia lor şi cu veleitara lor îndrăzneală tinerească. Fețele lor aspre, aproape stinse de bezna crudă a galeriilor subterane, trupurile lor ostenite de truda de zi cu zi şi hainele lor rupte păstrau paloarea lividă a acelor pământuri lipsite de vreun fir de iarbă, ciuruite de minele de sulf ca de tot atâtea mușuroaie uriașe.

Dar nu; nea Scarda, încremenit în atitudinea lui ciudată, nu îşi râdea de ei şi nici nu se strâmba la Cacciagallina. Era doar grimasa lui obișnuită, cu care, nu fără greutate, îşi strecura încet, încetişor în gură lacrima mare care îi picura din când în când din celălalt ochi, cel bun.

Prinsese gust de acea boabă de sare şi nu mai lăsa să-i scape nici măcar una.

Puţin; câte o picătură din când în când; dar, de dimineaţă şi până seara, închis acolo jos, la mai bine de două sute de metri sub pământ, trudind cu târnăcopul, care cu fiecare lovitură îi smulgea un icnet de furie din piept, nea Scarda avea întotdeauna gura arsă; aşa că pentru gura lui picătura era cam ce ar fi însemnat o priză de tabac pentru nasul lui.

O plăcere şi un răgaz.

Când îşi simţea ochiul plin, lăsa pentru un moment târnăcopul şi, privind flăcăruia roşie şi fumegândă a lămpaşului agăţat de stânci, care în tenebrele grotei infernale făcea să lucească ici şi colo câte un grăunte de sulf, ori oţelul vârfului sau al tăişului târnăcopului, îşi lăsa capul într-o parte, îşi cobora buza inferioară şi aştepta ca lacrima să i se scurgă jos, înceată, pe dâra săpată de cele de dinainte.

Ceilalţi aveau fie viciul fumatului, fie pe cel al băuturii; el îşi avea ca viciu propria lui lacrimă. Acea lacrimă provenea din glanda lacrimală bolnavă, nu din plâns; dar nea Scarda le-a băut şi pe cele izvorâte din plâns în urmă cu patru ani, când unicul lui fiu i-a murit în explozia unei mine, lăsându-i în grijă pe cei şapte orfani şi pe noră. Uneori i se scurgea câte una mai sărată decât celelalte, dar el o recunoştea de îndată; atunci clătina din cap şi murmura un nume:

– Calicchio[3].

Ţinând seama de mortul Calicchio şi de ochiul pierdut în explozia aceleiaşi mine, îl mai ţineau ca să lucreze acolo. Muncea mai mult şi mai bine decât un tânăr; dar în fiecare sâmbătă seara, plata îi era dată şi, ca s-o spunem pe-a dreaptă, el însuşi o primea ca pe o milostenie ce i s-ar fi făcut: aşa că, vârând-o în buzunar, murmura cu glas stins, aproape ruşinându-se:

– Dumnezeu să vă răsplătească!

Pentru că, de regulă, era de presupus că unul de vârsta lui nu mai putea munci bine.

Când, în cele din urmă, Cacciagallina îl lăsă să fugă după ceilalţi ca să convingă cu vorba bună pe vreunul să lucreze peste noapte, nea Scarda îl rugă ca măcar să trimită la dânsul acasă pe unul dintre cei care se întorceau în sat ca să anunţe că el rămăsese la mina de sulf, cât să nu-l aştepte şi să nu-şi facă griji pentru el; apoi se răsuci pe loc ca să-şi cheme ajutorul, care avea mai bine de treizeci de ani (ba, cretin cum era, putea să aibă la fel de bine şapte sau şaptezeci) şi-l chemă cu strigarea cu care sunt atrase ciorile dresate:

– Te’, pa’! Te’, pa’!

Ciàula tocmai se schimba ca să se întoarcă în sat.

Pentru Ciàula, schimbarea de haine însemna mai întâi de toate să-şi scoată cămaşa, ori mai bine zis ceea ce fusese poate cândva o cămaşă: unicul obiect de îmbrăcăminte care, vorbă să fie, îl acoperise în timpul lucrului. Odată cămaşa scoasă, îmbrăca pe bustul gol, pe care i se puteau număra toate coastele – una câte una, o vestă frumoasă, largă şi lungă, primită de pomană, care cândva trebuie că fusese foarte elegantă şi extrafină (acum murdăria formase pe ea o asemenea crustă, încât lăsată jos rămânea în poziţie verticală. Cu mare grijă, Ciàula îşi încheia cei şase nasturi, dintre care trei îi atârnau, şi apoi se admira îmbrăcat cu vesta, trecându-şi mâinile peste ea, fiindcă încă o considera prea bună pentru dânsul – o dichiseală. În timp ce se admira, picioarele goale, slabe şi strâmbe i se zgribuleau, învineţite de frig. Dacă vreunul dintre cei ce erau cu dânsul îi dădea vreun ghiont sau îi trăgea vreun şut, strigându-i „Ce frumos eşti!“, el îşi  deschidea larg, până la urechi, gura ştirbă într-un râs plin de satisfacţie, apoi îşi trăgea ciorapii, care aveau mai multe găuri deschise la pulpe şi la genunchi; se învăluia într-o manta de pânză plină de petice şi, desculţ, imitând minunat, la fiecare pas, croncănitul ciorii cra! cra!  (motiv pentru care îl şi porecliseră Ciàula[4]), o pornea către sat.

– Cra! cra! răspunse şi în acea seară la chemarea stăpânului; şi i se înfăţişă gol complet, având ca unic element de galanterie vesta aceea corect încheiată.

– Du-te, du-te şi te dezbracă iarăşi, îi spuse nea Scarda. Puneţi iar sacoul şi cămaşa. Azi, Dumnezeu nu mai face noapte pentru noi.

Ciàula nu se opuse; rămase să-l privească un moment, cu gura deschisă, cu privirea tâmpă; apoi îşi puse mâinile în şale şi, strâmbând din nas cu amărăciune, se întinse şi zise:

– Gna bonu![5]

Şi merse să-şi dea jos vesta.

Dacă n-ar fi fost oboseala şi nevoia de somn, lucrul în schimbul de noapte n-ar fi însemnat nimic, fiindcă acolo jos era oricum întotdeauna noapte. Aceasta doar pentru nea Scarda.

Pentru Ciàula, nu. Ciàula, cu felinarul cu ulei în îndoitura sacului de pe frunte, cu ceafa strivită sub povară, cobora şi urca pe scara alunecoasă din subteran, abruptă, cu trepte roase, iar sus, sus, la fiecare ieşire, vlăguit treptat, cu sufletul la gură, croncănind la fiecare treaptă cu un fel de geamăt înăbuşit, revedea lumina soarelui. Mai întâi era orbit; apoi, cu suflul redobândit odată cu eliberarea de povară, înfăţişarea cunoscută a lucrurilor dimprejur îl întâmpina, gâfâind încă sta în loc să le privească puţin şi, fără să ştie prea bine de ce, se simţea bine.

Lucru ciudat: lui Ciàula nu îi era teamă de tenebrele pline de noroi din galeriile adânci, unde moartea stătea la pândă după fiecare cotitură, nici de umbrele monstruoase pe care fiecare felinar le isca de-a lungul galeriilor, cum nu-i era teamă nici de şerpuitul neaşteptat al unui reflex roşiatic care se ivea ici şi colo într-o baltă sau într-un petic de apă sulfuroasă: ştia întotdeauna unde se află; în căutare de sprijin, atingea cu mâna măruntaiele muntelui şi acolo era orb şi sigur ca în pântecele matern.

În schimb, îi era teamă de întunericul sterp al nopţii.

Pe cel al zilei, de acolo de jos, din mină, îl ştia intercalat cu suspine de lumină, venite din pâlnia scării, prin care ieşea de atâtea ori pe zi, cu cârâitul lui aparte de cioară sugrumată. Însă întunericul nopţii nu-l cunoştea.

În fiecare seară, când se încheia lucrul, se întorcea în sat cu nea Scarda şi acolo, de cum termina de înghiţit resturile de supă, se trântea să doarmă pe sacul cu paie, pe podea, ca un câine; şi în zadar băieţii, cei şapte nepoţi orfani ai stăpânului, îl înghionteau ca să rămână treaz şi ca să râdă de neghiobia lui; cădea pe dată într-un somn de plumb, din care, în fiecare dimineaţă, la ivirea zorilor, obişnuia să-l trezească un picior cunoscut.

Teama pe care o avea de întunericul nopţii i se trăgea de când explozia din mină i-a sfâşiat pântecul şi pieptul fiului lui nea Scarda, iar pe acesta însuşi, care-i era şi atunci şef, l-a chiorât de un ochi.

Jos, în diferitele locuri unde se găsea sulf, erau cu toţii pregătiţi să lase lucrul, căci se înserase, când se auzise bubuitul cumplit al acelei explozii din mină. Toţi târnăcoparii şi ajutoarele lor se grăbiseră la locul exploziei; doar el, Ciàula, îngrozit, fugise la adăpost într-o peşteră numai de el ştiută.

În graba de a se ascunde acolo, şi-a spart de o stâncă opaiţul de teracotă şi, când în cele din urmă, după un timp pe care nu-l putuse calcula, ieşise de acolo în liniştea galeriilor tenebroase şi pustii, reuşise cu greutate să găsească pe bâjbâite galeria care să-l ducă la scară; numai că nu-i fusese teamă. În schimb, teama îl cuprinsese când ieşise din mină în noaptea neagră, pustie.

Începuse să tremure, îngrozit, înfiorându-se la fiecare suflu uşor şi neclar din tăcerea misterioasă care umplea golul nesfârşit în care o roire infinită de stele dese, mărunte, nu izbutea să răspândească nici măcar vreo lumină.

Întunericul, acolo unde ar fi trebuit să fie lumină, singurătatea lucrurilor care rămăseseră acolo, dar cu o înfăţişare schimbată şi aproape de nerecunoscut, atunci când nu le mai vedea nimeni, îi produseră sufletului pierdut o asemenea confuzie, încât Ciàula ţâşnise brusc într-o cursă nebună, ca şi cum ar fi fost urmărit de cineva.

Acum, după ce revenise jos în mină cu nea Scarda, în timp ce sta şi aştepta ca întâia încărcătură să fie gata, el simţea treptat cum creştea spaima faţă de acel întuneric  pe care avea să-l întâlnească la ieşirea din mină. Şi, mai ales din pricina acelui întuneric decât a celui din galerii, cu mare grijă îşi punea ulei în opaiţul de teracotă.

De departe, ajungeau până la ei scârţâiturile şi bufniturile cadenţate ale pompei care nu se oprea niciodată, nici ziua, nici noaptea. Şi în cadenţa acelor scârţâituri şi a acelor bufnituri se intercala mormăitul surd al lui nea Scarda, de parcă forţa acelei maşini îndepărtate îl ajuta pe bătrân să-şi mişte braţele.

În sfârşit, încărcătura fu gata şi nea Scarda îl ajută pe Ciàula s-o aşeze şi s-o ridice în sacul ce-i atârna în spate.

Pe măsură ce nea Scarda încărca, Ciàula simţea că picioarele i se îndoaie. La un moment dat, începu să tremure atât de tare, încât, temându-se că nu va putea să facă faţă greutăţii din cauza acelui tremur puternic, Ciàula strigă:

– Ajunge! Ajunge!

– Ce ajunge, ticălosule! îi răspunse nea Scarda.

Şi continuă să-l încarce.

Teama de întunericul nopţii fu umbrită pentru o clipă de exasperarea că, astfel încărcat şi cu oboseala pe care o simţea, nu avea să mai ajungă să urce până sus. Muncise cu încrâncenare întreaga zi. Ciàula nu se mai gândise niciodată că cineva ar fi putut avea milă de corpul lui şi nici acum nu-i trecea prin gând; dar simţea că, efectiv, nu mai putea.

O porni cu povara aceea enormă, care-i impunea şi un efort pentru a-şi păstra echilibrul. Da, ia te uită, da, putea să se mişte, cel puţin atât cât mergea pe un drum drept. Dar cum avea să ridice atâta greutate când va începe urcuşul?

Din fericire însă, când începu urcuşul, Ciàula fu cuprins iarăşi de groaza întunericului nopţii, cu care avea să se întâlnească în curând.

În noaptea aceea, străbătând galeriile, nu mai scosese obişnuitul său cârâit de cioară, ci un geamăt şuierat, prelung. Acum, ajuns pe scară, până şi acest geamăt i se atenuă, oprit de disperarea din faţa tăcerii negre pe care avea să o întâlnească în golul impalpabil de afară.

Scara era atât de abruptă, încât Ciàula, cu capul întins şi apăsat de povară, ajuns chiar la ultima cotitură, oricât şi-ar fi chinuit ochii ca să privească sus, nu putea vedea gura minei care i se deschidea deasupra.

Cocârjat, aproape atingând cu fruntea treapta de mai sus, pe a cărei suprafaţă lunecoasă opaiţul tremurător abia dacă arunca o slabă luminiţă sângerie, el se ridica sus, sus, sus, din măruntaiele muntelui, fără vreo mulţumire, ba chiar temător de apropiata lui eliberare. Şi nu vedea nici măcar gura minei, care se deschidea acolo sus ca un ochi limpede, cu o plăcută claritate argintie.

O zări abia atunci când ajunse la ultimele trepte. Mai întâi, deşi i se părea ciudat, se gândi că erau cele din urmă licăriri ale zilei. Numai că lumina argintie creştea, creştea tot mai mult, de parcă soarele, pe care el îl văzuse totuşi apunând, ar fi răsărit iarăşi.

Să fi fost cu putinţă?

De cum ieşi afară, rămase uluit. Povara îi căzu de pe umeri. Îşi ridică puţin braţele; îşi desfăcu palmele negre în acea lumină argintie.

Mare, liniştită, plutind parcă pe un ocean răcoros şi luminos de linişte, luna se afla dinaintea lui.

Da, el ştia, ştia ce era luna; dar atât de multe de lucruri se ştiu, fără a le fi dat vreodată importanţă. Şi, de ce i-ar fi păsat lui Ciàula că pe cer există luna?

Acum, acum însă, noapte, ieşind astfel din măruntaiele pământului, o descoperea.

Fermecat, se aşeză pe sacul de povară, în faţa intrării în mină. Iat-o, iat-o acolo, uite, luna… Era luna! Luna!

Şi Ciàula începu să plângă fără să-şi dea seama, fără să vrea, de marea bucurie, de prea marea duioşie pe care o simţea pentru că o descoperise, acolo, în timp ce ea, luna, urca pe cer, cu vălul ei imens de lumină, nepăsătoare de munţii, de câmpiile, de văile pe care le lumina, neştiindu-l nici pe el, care datorită ei nu se  mai temea, nici nu se mai simţea obosit în noaptea plină de-acum de uimirea lui.

___________________________________

[1] Nume de familie care pare mai degrabă o poreclă, întrucât îmbină verbul cacciare (a vâna, a fugări, a alerga, a alunga) cu substantivul gallina (găină, puică, bleandă).

[2] Aluzie la porecla supraveghetorului (n.t.)

[3] Diminutiv al numelui Calogero (n.t.)

[4] Cioară (în dialect sicilian)

[5] Bine! (traducere din dialectul sicilian)