Traducere şi adaptare: Nicu Gecse

În acea zi cumplită, în care 300.000 de soldaţi şi artileria lor se învolburară ca un puhoi împotriva măruntei companii engleze, în linia noastră de luptă apăruse un sector mai primejduit decât toate celelalte, care pentru o vreme a fost primejduit grozav, fiind la un pas nu doar de înfrângere, ci de o cumplită anihilare totală. Cu permisiunea Cenzurii şi a unui expert militar, aş spune că sectorul ar fi putut fi descris, cel mai probabil, drept unul avansat, iar dacă pintenul lui ar fi fost sfărâmat şi distrus, atunci întreaga armată engleză ar fi fost spulberată, flancul stâng al aliaţilor ar fi fost dat peste cap şi, inevitabil, ar fi urmat un nou Sedan.

Toată dimineaţa, tunurile germane au bubuit şi au vuit împotriva acestui avanpost şi împotriva celor circa o mie de ostaşi care îl apărau. Oamenii făceau glume pe seama obuzelor, le dădeau porecle caraghioase şi făceau pariuri pe seama lor, întâmpinându-le cu crâmpeie din cântece de varieteu. Dar obuzele veneau şi explodau, sfârtecându-le membrele bunilor englezi, răpind frate de lângă frate şi, în pe măsură ce căldura zilei creştea, sporea şi furia acelei îngrozitoare canonade. Păreau rămaşi fără ajutor. Artileria engleză era bună, dar din ea nu mai rămăsese îndeajuns, fiind constant redusă la rămăşiţe de fier sfârtecat.

Într-o furtună pe mare apare un moment în care oamenii îşi spun unii altora „e groaznic, nu poate fi mai rău de atât“, dar după aceea vine o rafală de vânt de zece ori mai puternică decât oricare din cele de dinaintea ei. Cam aşa stăteau lucrurile şi în acele tranşee britanice.

În toată lumea nu erau inimi mai viteze decât inimile soldaţilor acelora, dar chiar şi ei erau îngroziţi când iadul de şapte ori încălzit al canonadei germane cădea peste ei, îi copleşea şi-i distrugea. Iar în acel moment văzură din tranşeele lor că o mulţime extraordinară se pusese în mişcare spre poziţiile lor. Din mia de oameni mai rămăseseră vreo cinci sute şi, din câte puteau vedea, infanteria germană deplasa spre ei, coloană după coloană, o masă cenuşie de soldaţi, ca la vreo zece mii, cum avea să se dovedească după aceea.

Nu mai aveau nicio speranţă. Câţiva dintre ei îşi strânseră mâinile între ei. Un bărbat improviză o variantă nouă a cântecului de luptă, începând cu „Rămas bun, rămas bun, Tipperary“ şi încheind cu „fiindcă nu mai ajungem acolo“. Şi, cu toţii, începură să tragă constant.

Ofiţerul sublinie că s-ar putea ca ei să nu se mai întâlnească niciodată cu o asemenea ocazie de vânătoare aristocratică, iar glumeţul cu Tipperary îl întrebă „Puneţi pariu? Cam cât să facă strada Sidney?“

Şi cele câteva mitraliere îşi făcură cât mai bine datoria. Cu toţii ştiau însă că era inutil. Corpurile morţilor gri zăceau ordonate pe companii şi batalioane, în vreme ce alţii veneau continuu, mişunau şi se agitau, înaintând mereu din urmă.

– O lume fără sfârşit. Amin, spuse unul din soldaţii britanici, aparent fără noimă, în timp ce ochi şi trase. Apoi şi-a amintit – declară acum că nu ştie de ce şi pentru ce – de un restaurant ciudat din Londra, unde a fost o dată sau de două ori şi mâncat nişte feluri de mâncare exotice, cu chiftele făcute din linte şi din nuci care treceau drept friptură. Pe toate farfuriile din acel restaurant era imprimată o imagine în albastru a Sfântului Gheorghe, cu deviza „Adsit Anglis Sanctus Georgius“ – fie ca Sfântul Gheorghe să-i ajute pe englezi. Întâmplarea făcea ca soldatul acela să ştie latina şi o seamă de alte lucruri inutile, iar acum, în timp ce trăgea în omul ales din masa cenuşie ce avansa – la vreo trei sute de yarzi distanţă – murmură deviza religioasă din restaurantul vegetarian. Continuă să tragă până sfârşi gloanţele, şi atunci Bill, din dreapta lui, se văzu nevoit să îi tragă glumeţ o palmă peste cap ca să-l oprească, justificând că a făcut asta pentru că muniţia regelui costă bani şi nu se cuvenea s-o irosească perforând găuri după modele amuzante în nemţii ucişi.

Doar că, atunci când umanistul cunoscător de latină şi-a murmurat invocaţia, a simţit ceva ca un tremur sau ca un şoc electric care i-a străbătut corpul. Vuietul bătăliei s-a stins în urechile lui, devenind doar un murmur; în schimb, în locul aceluia, el afirmă că ar fi auzit o voce răsunătoare bubuind mai tare decât tunetul şi poruncind: „Alinierea, strângeţi rândurile, în formaţie!“

0347ef_9c882345b2d9407cab6f9e12aaa65fbeInima i s-a încins ca un cărbune fierbinte şi i-a îngheţat ca un sloi de gheaţă, fiindcă i se părea că un tumult de voci răspundea invocărilor făcute de el. A auzit sau i s-a părut că aude mii de voci strigând: „Sfântul Gheorghe! Sfântul Gheorghe!“

„Aşa! Stăpâne, aşa! Bunule Sfânt, izbăveşte-ne!“

„Sfântul Gheorghe pentru buna Anglie!“

„La pari! Fixaţi parii! Bunule Sfânt Gheorghe, ajută-ne!“

„Aşa! Sfinte Gheorghe! Aşa! Un arc lung şi puternic.“

„Cavaler al Raiului, ajută-ne!“

Şi, în vreme ce soldatul auzea vocile acestea, vedea în faţa lui, dinaintea tranşeului, un şir lung de forme, purtând o strălucire aparte. Păreau oameni care îşi întindeau arcurile şi, când le fu strigată porunca, norul lor de săgeţi zbură cântând şi vâjâind prin văzduh spre oştirea germană.

Între timp, ceilalţi soldaţii din tranşee continuau să tragă. N-aveau nicio nădejde, dar ocheau de parcă trăgeau la concursul de tir de la Bisley.

Brusc, unul dintre ei ridică vocea şi strigă în cea mai neaoşă engleză.

– Doamne-ajută! urlă omul la soldatul de lângă el. Noi chiar facem minuni! Uită-te la domnii aceia în gri, uite! Îi vezi? Nu cad seceraţi cu zecile sau cu sutele, ci cu miile, bag seamă. Uite! Uite! În timp de vorbesc cu tine au pierdut un întreg regiment.

– Ia mai taci, îi răspunse celălalt soldat ochind, ce tot îndrugi?

Dar, în vreme ce vorbea, înghiţi în sec cu uimire pentru că, într-adevăr, oamenii cenuşii cădeau doborâţi cu miile. Englezii puteau auzi strigătele guturale ale ofiţerilor germani, pocnetele revolverelor acestora când îi împuşcau pe cei care ezitau să înainteze şi totuşi, linie după linie se prăbuşeau la pământ.

În tot acest răstimp, soldatul cunoscător de latină auzea strigăte:

„La pari! La pari! Stăpâne, bunule Sfinte Gheorghe, vino iute în ajutorul nostru!“

„Mărite Cavaler, ajută-ne!“

Săgeţile cântătoare zburau atât de  iute şi în număr atât de mare încât întunecaseră cerul, iar hoarda încinsă se topea dinaintea lor.

– Avem mai multe mitraliere! îi strigă Bill lui Tom.

– Nu se aud, îi răspunse Tom strigând.

– Oricum, slavă Domnului, au sfeclit-o!

De fapt, dinaintea acelui avanpost englez se găseau zece mii de soldaţi germani morţi şi, prin urmare, n-a mai avut loc un nou Sedan. În Germania, o ţară condusă pe principii ştiinţifice, marele consiliu al generalilor a concluzionat că vrednicii de dispreţ englezi trebuie că folosiseră proiectile conţinând un gaz necunoscut, cu efect otrăvitor, de vreme ce pe leşurile soldaţilor germani nu putuse fi identificat niciun fel de rană. Dar omul care ştia ce fel de nuci gustase atunci când îi fuseseră prezentate drept friptură, ştia şi că Sfântul Gheorghe şi-a adus arcaşii de la Azincourt în apărarea englezilor.

Notă.

În timpul primului război mondial, Forţa Expediţionară Britanică

179 Total Views 1 Views Today