traducere şi adaptare: Nicu Gecse

roomghostCarnacki îşi scutură pumnul prieteneşte spre mine, în vreme ce intram, întârziat. Apoi, deschise uşa de la sufragerie şi ne invită pe toţi patru – Jessop, Arkright, Taylor şi cu mine – la cină.

Ca de obicei, mâncarea fu delicioasă şi, tot ca de obicei, Carnacki se arătă destul de tăcut în timpul mesei. Când terminarăm de mâncat, ne luarăm vinul şi trabucurile şi merserăm la locurile noastre obişnuite, iar Carnacki, care se instalase confortabil în fotoliul său cel mare, începu fără nicio altă introducere:

 – Tocmai m-am întors din Irlanda, din nou – spuse el – şi m-am gândit, prieteni, că veţi fi interesaţi să ascultaţi ultimele mele păţanii. Pe lângă aceasta, îmi închipui că şi eu însumi voi înţelege lucrurile mai clar, după ce vă voi relata totul cu voce tare. Trebuie să vă povestesc cele ce urmează, cu toate că, de la bun început şi până în momentul de faţă, am fost pus serios în încurcătură şi în mod neplăcut. Am dat peste unul dintre cele mai aparte cazuri de bântuire – sau demonizarea, ce-o fi – din câte am întâlnit eu. Acum ascultaţi-mă.

Mi-am petrecut ultimele câteva săptămâni la castelul Iastrae, cam la douăzeci de mile spre nord-est faţă de Galway. În urmă cu vreo lună, primisem o scrisoare de la un oarecare domn Sid K. Tassoc, care părea că achiziţionase recent locuinţa şi s-a mutat acolo, pentru ca, la scurt timp, să constate că de fapt cumpărase o proprietate foarte ciudată.

Când am ajuns acolo, m-a aşteptat la gară, conducând o trăsură cu două roţi, cu care m-a însoţit până la castel, pe care, că tot veni vorba, îl numea „casa-cocioabă“. Am aflat că locuia acolo împreună cu fratele lui mai mic şi cu un alt american, care părea să fie jumătate servitor, jumătate însoţitor. Se pare că toţi servitorii părăsiseră locul cu toţii deodată, cum s-ar zice, iar de atunci se descurcau singuri cu gospodăria, ajutaţi doar de unele persoane care veneau să-i ajute doar în timpul zilei.

Cei trei îşi pregătiseră un dejun cu cereale şi Tassoc mi-a povestit despre problema lor cât timp ne aflam la masă. Este vorba despre ceva cu adevărat extraordinar şi foarte diferit de toate cazurile cu care am mai avut de-a face, chiar dacă şi cazul cu bâzâitul a fost şi el destul de bizar.

Tassoc şi-a început relatarea chiar de la jumătatea ei. „Ne-am luat o cameră în cocioaba asta“, mi-a spus el, „care are în ea un fluierat infernal, ce parcă o bântuie. Poate începe oricând, nu ştii niciodată când, şi continuă până îţi vâră frica-n oase. După cum bine ştiţi, toţi servitorii au plecat. Nu e un fluierat obişnuit şi nici nu e vântul. Aşteptaţi până-l veţi putea auzi.

„Noi toţi purtăm pistoale cu noi“, l-a completat băiatul, atingându-şi buzunarul hainei.

„Atât de grav este?“, l-am întrebat eu, iar fratele mai mare a dat din cap aprobator.

„Pare să fie o bagatelă, dar aşteptaţi să-l auziţi!“ mi-a replicat el. „Uneori cred că este cel mai infernal lucru şi, în clipa următoare, sunt convins că nu-i decât o farsă pe care mi-o face cineva.“

„De ce?“ m-am interesat. „Ce-ar fi de câştigat?“

„Vreţi să spuneţi“, a zis el, „că, în general, oamenii au motive serioase ca să facă farse atât de migăloase ca aceasta. Ei bine, am să vă mărturisesc. Există o domnişoară care locuieşte prin aceste locuri, pe nume Donnehue, care de astăzi în două luni urmează să-mi devină soţie. Este mai frumoasă decât se spune pe aici şi, din câte îmi pot da eu seama, tocmai mi-am vârât capul într-un cuib de viespi irlandeze. În ultimii doi ani, să tot fie vreo douăzeci de flăcăi irlandezi care au tot curtat-o, iar acum, că vin eu şi le-o iau de sub nas, ei îmi poartă ranchiună. Începeţi să sesizaţi care sunt posibilităţile?“

„Da“, i-am spus. Poate că destul de vag, dar tot nu înţeleg cum poate fi afectată camera?“

„Iată cum“, mi-a explicat el. „De cum am stabilit detaliile cu domnişoara Doonehue, am căutat un loc potrivit şi am cumpărat cocioaba asta. După aceea, într-o seară, la cină, i-am spus ei că m-am decis să mă stabilesc aici. Atunci, ea m-a întrebat dacă nu îmi este frică de camera care fluieră. I-am răspuns că, probabil, este vorba doar de o balivernă nejustificată, de vreme ce eu nu auzisem nimic despre ea. La cină erau prezenţi şi câţiva dintre prietenii ei, aşa că am văzut un zâmbet care trecea de la unul la altul. Aşa am aflat, după ce am pus mai multe întrebări, că mai mulţi oameni cumpăraseră acel loc în ultimii douăzeci de ani – stranie perioadă. Şi, după un timp de probă, casa apărea iarăşi pe piaţă, ca fiind de vânzare.

Ei bine, băieţii începuseră să mă cam ia peste picior şi după cină se arătară dispuşi să facă pariu cu mine că nu voi sta mai mult de şase luni în acest loc.

M-am uitat o dată sau de două ori spre domnişoara Donnehue, ca să mă asigur că înţelegeam poanta acelei farse, dar am înţeles că ea nu o lua nicidecum drept o glumă. Gândeam astfel, pe de o parte, din cauza rânjetelor celor care mă tachinau, pe de altă parte pentru că ea chiar crede că povestea aceasta, cu camera care fluieră, ascunde şi un sâmbure de adevăr.

Oricum, după cină am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să mă revanşez faţă de ceilalţi. Le-am acceptat toate pariurile în scris şi le-am încuiat bine, la loc sigur. Cred că pentru unii dintre ei va fi o lovitură grea, fireşte, dacă nu pierd eu, ceea ce nu intenţionez. Ei bine, iată practic întreaga poveste.“

„Nu tocmai“, i-am replicat. „Tot ceea ce ştiu este că aţi cumpărat un castel cu o cameră în care este ceva ciudat şi că aţi făcut nişte pariuri. Mai ştiu şi că servitorii dumneavoastră s-au înspăimântat şi au fugit. Îmi spuneţi ceva şi despre fluierat?“

„Oh, fluieratul! şi-a amintit Tassoc. „A început din a doua noapte după ce ne-am mutat aici. Ziua aruncasem o privire atentă camerei, fiindcă discuţia de la Arlestrae – unde locuieşte domnişoara Donnehue – m-a făcut un pic curios. Dar încăperea pare asemenea tuturor celorlalte camere din aripa veche, poate doar că e puţin mai ferită. Sau e aşa tocmai pentru că se vorbeşte despre ea, ştiţi dumneavoastră.

După cum spuneam, fluieratul a început pe la ora zece, în cea de-a doua noapte. Mă aflam în bibliotecă, împreună cu Tom, când am auzit un fluierat ciudat şi cumplit, venind dinspre coridorul estic – ştiţi, camera se află în aripa estică.

«Trebuie să fie stafia aia afurisită», i-am spus lui Tom. Am luat lămpile de pe masă şi am mers acolo ca să aruncăm o privire. Vă spun, chiar în timp ce ne cufundam în bezna coridorului, m-a apucat o durere de gât, într-atât era de îngrozitor efectul. Cumva suna ca o melodie, dar mai degrabă părea un diavol sau ceva malefic, care-ţi râde în nas şi apoi se strecoară în spatele tău. Aşa te face să te simţi.

Când am ajuns la uşă, n-am aşteptat, ci ne-am grăbit s-o deschidem… şi pot să vă spun că parcă mi se fluiera direct în faţă. Tom zice că şi el a simţit la fel, fiind buimăcit şi tulburat. Am privit jur-împrejur şi ne-am pierdut repede răbdarea, aşa că am ieşit şi eu am încuiat uşa în urma noastră.

Ne-am întors aici şi am luat fiecare câte o duşcă de whisky. Asta ne-a mai întremat puţin şi am început să ne gândim că fusesem pur şi simplu duşi de nas. Aşa că am luat cu noi nişte bâte şi am ieşit afară, gândindu-ne că trebuie ca nişte afurisiţi de irlandezi să ne fi jucat o festă cu stafii. Dar, nici ţipenie de om prin împrejurimi.

Ne-am întors în casă, renunţând la ideea unei farse, şi ne-am dus iarăşi în cameră. Doar că nu am putut rezista. Am şters-o imediat de acolo, încuind iarăşi uşa. Nu ştiu cum s-o exprim în cuvinte, dar aveam sentimentul că ne aflam în faţa a ceva incredibil de periculos. Ştiţi cum este! De atunci, purtăm mereu pistoalele cu noi.

Desigur, a doua zi am răvășit camera şi toată clădirea, ba chiar am cercetat cu atenţie şi exteriorul, fără a întâlni însă ceva aparte, iar acum nici nu mai ştiu ce să cred; cu excepţia faptului că o parte din mine simte că trebuie să fie la mijloc vreun plan al acestor irlandezi sălbatici, care încearcă să mă scoată din răbdări.“

„De atunci aţi mai încercat să faceţi ceva?“, l-am întrebat.

„Da“, mi-a spus. „Am stat noaptea de pază în faţa uşii acelei camere, am dat târcoale clădirii şi am ciocănit pereţii şi podeaua camerei. Am făcut tot ceea ce ne-a trecut prin minte, dar povestea a cam început să ne calce pe nervi, aşa că am trimis după dumneavoastră.“

Între timp, terminasem de mâncat. În timp ce ne ridicam de la masă, Tassoc ne-a atras atenţia: „Sst! Ascultaţi!“

Am tăcut imediat şi ne-am ciulit urechile. Atunci l-am auzit – un şuierat neobişnuit, monstruos şi inuman, venind de departe, prin coridoarele din dreapta mea.

„Dumnezeule!“ a exclamat Tassoc. „Nici nu s-a înserat bine. Luaţi lumânările acelea şi veniţi cu mine, amândoi.“

În câteva clipe, am ieşit tustrei pe uşă şi am gonit în sus, pe scări. Tassoc a cotit-o pe un coridor lung, iar noi l-am urmat, având grijă ca lumânările să nu se stingă în vreme ce alergam. Pe măsură ce avansam, sunetul strident părea să învăluie întreg culoarul acela, până într-atât încât am avut senzaţia că tot aerul pulsa sub puterea unei forţe zgomotoase şi imense, o senzaţie de reală contaminare cu monstruozitate, dacă pot spune aşa, a tot ceea ce se afla în jurul nostru.

Tassoc a descuiat uşa; apoi, împingând-o cu piciorul, a făcut un salt înapoi şi şi-a scos revolverul. În vreme ce uşa se deschidea, sunetul se prăvălea asupra noastră cu un impact imposibil de explicat cuiva care nu l-a auzit – cu o oarecare nuanţă îngrozitoare în el, ca şi cum acolo, în întuneric, v-aţi putea imagina camera clătinându-se şi scârţâind cu încântare bolnavă, mârşavă, la fiecare scrâşnet, fluierat şi şuierat murdar pe care-l scotea. Să staţi acolo şi să ascultaţi însemna să fiţi şocaţi de ce vi se revela. Era ca şi cum cineva v-ar fi arătat gura unei prăpastii şi v-ar fi spus: „Acela este Iadul!“ Şi aţi şti că vă spune adevărul. Înţelegeţi, câtuşi de puţin?

Am făcut un pas în cameră, am ridicat lumânarea deasupra capului şi am privit rapid în jur. Tassoc şi fratele lui mi s-au alăturat, bărbatul fiind ultimul, noi toţi ţinând lumânările sus. Eram asurzit de stridenţa ca de cimpoi a fluieratului, când ceva păru să-mi şoptească distinct în ureche: „Ieşi de-aici – repede! Repede! Repede!“

După cum ştiţi, prieteni, nu neglijez niciodată un asemenea semn. Uneori nu este altceva decât efectul încordării nervoase, dar, după cum vă amintiţi, tocmai un asemenea avertisment m-a salvat în cazul câinelui cenuşiu şi în experimentele degetului galben, dar şi în alte ocazii. Ei bine, m-am răsucit prompt spre ceilalţi, strigându-le: „Afară! Pentru numele lui Dumnezeu, ieşiţi repede!“ Aşa că într-o clipă i-am scos pe coridor.

Fluieratul hidos se transformă într-un ţipăt groaznic, după care, ca într-o străfulgerare de trăsnet, se lăsă o tăcere apăsătoare. Am trântit uşa şi am încuiat-o. Apoi, scoţând cheia din broască, i-am privit pe ceilalţi. Erau destul de palizi şi-mi imaginez că eu trebuie să fi arătat cam tot aşa. Am rămas pentru o clipă pe loc, tăcuţi.

„Să coborâm şi să bem un whisky“ propuse într-un târziu Tassoc, cu o voce pe care se străduia s-o facă să sune cât mai normal, şi porni înainte. Eu eram cel rămas la urmă şi ştiu că noi toţi ne-am tot uitat peste umăr. Când am ajuns jos, Tassoc ne dădu sticla s-o trecem de la unul la altul şi să ne umplem singuri paharul. Bău şi el, apoi îşi trânti paharul pe masă. După aceea se aşeză cu o bufnitură.

„Să tot ai aşa ceva în casă, nu-i aşa?“ întrebă el. Apoi izbucni imediat: „Ce-ţi veni, Carnacki, să ne pui aşa pe fugă, ca apucaţii?“

„Ceva părea să-mi spună să ies de acolo cât mai repede“ i-am răspuns. „Pare un pic prostesc şi superstiţios, ştiu, dar atunci când te învârţi printre lucruri din acestea trebuie să ţii cont de orice închipuiri ciudate, chiar şi cu riscul că se va râde de tine.“

Atunci i-am povestit despre afacerea câinelui cenuşiu şi, în vreme ce-i povesteam, a tot încuviințat din cap.

„Desigur,“ i-am spus, „s-ar putea să nu fie vorba de altceva decât de o farsă pe care rivalii dumitale ţi-au pus-o la cale, numai că, eu personal, chiar dacă voi rămâne deschis oricărei variante, simt că este ceva blestemat şi periculos în afacerea aceasta.“

Am mai discutat o vreme, după care Tassoc a sugerat o partidă de biliard, pe care am jucat-o toţi cu strângere de inimă, trăgând permanent cu urechea spre uşă, după cum vă daţi seama, fiind atenţi la zgomote; dar nu s-a mai auzit nimic, iar mai târziu, după cafea, ne-a sugerat să mergem mai devreme la culcare, urmând să facem o examinare atentă a camerei a doua zi, de dimineaţă.

Dormitorul meu se afla în partea cea nouă a castelului, iar uşa dădea spre galeria de pictură. În capătul de est al galeriei se afla intrarea spre coridorul din aripa răsăriteană, despărţită de galerie prin intermediul a două uşi masive de stejar, care păreau mai degrabă ciudate şi stranii faţă de uşile ceva mai moderne ale celorlalte camere.

Când am ajuns la mine în cameră, nu m-am dus direct la culcare, ci am început  să-mi despachetez cufărul cu instrumente, a cărui cheie fusese permanent la mine. Intenţionam ca în cercetarea neobişnuitului fluierat să parcurg primii doi paşi preliminari deodată.

Aşa că, imediat ce castelul s-a cufundat în linişte, m-am strecurat afară din camera mea şi am trecut de intrarea ce dădea spre coridorul cel mare. Am deschis una dintre uşile joase şi îndesate şi am îndreptat conul de lumină al lanternei de buzunar de-a lungul culoarului. Era gol, aşa că am trecut mai departe, închizând uşa de stejar în urma mea. Apoi am pornit-o pe culoar, luminând când în faţă, când în spate, ţinându-mi revolverul la îndemână.

În jurul gâtului purtam un şirag protector de usturoi, iar mirosul lui părea să inunde coridorul şi să mă încurajeze, căci, după cum ştiţi, el oferă protecţie împotriva celor mai frecvente forme Aeiirii de semi-materializare, adică acelea care, în acel moment al investigaţiei mele, presupuneam că ar putea produce fluieratul. eram însă destul de pregătit să accept şi o cauză pur şi simplu naturală; fiindcă numărul cazurilor care se dovedesc a nu avea nimic de-a face cu paranormalul este enorm.

Pe lângă purtarea acelui şirag, chiar şi în urechi îmi vârâsem uşor nişte usturoi, şi speram să fiu în siguranţă, de vreme ce nu intenţionam să stau mai mult de câteva minute în cameră.

Când am ajuns la uşă şi mi-am băgat mâna în buzunar după cheie, am avut deodată sentimentul că mă cuprinde o frică groaznică. Dar nu aveam de gând să dau înapoi, cel puţin atâta vreme cât puteam face faţă. Am descuiat uşa şi am răsucit mânerul. Apoi, brusc, am împins uşa cu piciorul, aşa cum făcuse şi Tassoc, şi mi-am scos revolverul, deşi, sincer, nu mă aşteptam să fac uz de el.

Am luminat cu lanterna întreaga cameră, apoi am păşit înăuntru, cu sentimentul aparte, oribil, că merg direct către un pericol ce stă la pândă.

 

(continuarea în numărul viitor)

 

172 Total Views 1 Views Today