Îi mulţumesc zeului luminii, al artelor, şi protector al poeziei şi frumosului că la început de toamnă mi-a oferit posibilitatea de a mă sui într-o maşină nepretenţioasă, dar rezistentă. Fortuna îmi dăruise două săptămâni libere – ştiu, acum ar trebui să ne întrebăm ce este libertatea, dar propun să amânăm dezbaterea – pentru a hoinări printre cele trei puncte de pe întreaga cizmă a unei ţări fascinante, numite Italia. Cizma pare a fi o încălţăminte potrivită anotimpului ploios, chiar şi în Toscana. Optimismul meu m-a purtat însă în sandale prin toate minunăţiile unui peisaj ce uitase de vara fierbinte, făcându-mă să parafrazez replica lui Richard al III-lea. Dacă el a fost în stare să ofere un regat pentru un cal, de ce n-aş putea şi eu dărui un bidiviu pentru cizme? Pentru că nu am nici măcar un măgăruş? Da, recunosc, argumentul tău este imbatabil. Vezi? Tocmai de aceea îmi lipseşti atât de mult. Deşi am pornit să fac ocolul Peninsulei Apenine, ţelul îmi era – recunosc –  să ajung pe podul cu lacătele de dragoste şi la casa Julietei din Verona. Am dorit să-mi las şi eu scrisoarea mea către tine, acolo, printre nenumăratele depeşe prinse cu o piuneză sub bolta intrării, înghesuind-o în perete asemeni bileţelelor lăsate în Zidul Plângerii.

julieta

3700 de kilometri parcurşi cu maşina… inimaginabil, aproape în 14 zile.

Citim atât de multe… Auzim atât de multe…

Însă când te apropii de tunelul Gotthard, de tăietura adâncă în stâncile Alpilor care îţi permite să ajungi în scurt timp în Tessin şi să treci prin puţinele graniţe existente încă în Europa noastră – doar în scurte perioade de timp, paşnică – te găseşti deja visând în mijlocul unei naturi monumentale, presărate cu plante exotice. Tu, modest călător, ai sosit aici din centrul continentului.

Escapadele lirice ale gândurilor mele au găsit un cuib ştiinţific în Sasso Marconi, unde am înnoptat. Experimentele lui Guglielmo Marconi, privitoare la telegraful fără fir, care au avut loc în această mică localitate de lângă Bologna, le-am rememorat în timp ce-mi scriam SMS-urile, sperând să ajungă la destinatarul gândurilor mele şi nu la asteroidul numit după pionierul telecomunicaţiilor.

sorrentoDrumul spre Sorrento şerpuieşte pe străzi înguste, întortocheate, muntoase, cu deschideri surprinzătoare spre Golful Napoli. Insula Capri emană, chiar şi în recele vânt al toamnei, o mare putere de atracţie. Vila Jovis în Capri şi vila scriitorului Axel Munthe la Anacapri sunt printre puţinele puncte de reper ale turiştilor aflaţi mereu în căutare, mereu pe drum. Este una din formele de migraţie a timpurilor moderne.

Refugiaţii alcătuiesc un fluviu aparte, tragic… Nimeni nu se poate extrage acestui curent atunci când pluteşte pe el… Dacă îţi alegi însă momentul voiajului atunci când unii rămân în căldura casei, rişti să găseşti închisă intrarea Grotei Azzuro, din cauza valurilor agitate… Marea, întotdeauna de culoarea cerului, schimbătoare asemeni capriolelor vremii, este mărginită de un ţărm dantelat, stâncos. Te afli sub egida unei sorţi capricioase. Din Sorrento priveşti Vezuviul la picioarele căruia se întinde un sanctuar mortuar, Pompei, oraşul distrus de un uriaş flămând, care acum doar dormitează… Până când?

Linia de tren „Circumvesuviana” leagă localităţile Peninsulei Sorrentine cu Neapole şi Pompei. Biletele sunt interesante: 100 de minute costă 1, 90 €.

În mişcare, timpul poate fi foarte ieftin!

Din Sorrento şi până la Marea Tireniană, Coasta Amalfi este stâncoasă, drumurile se strecoară greu pe un ţărm abrupt, sălbatic, căutat de turiştii de pretudindeni. Dacă întâmplarea face ca două vehicule mari să se întâlnească, te gândeşti imediat la fabula lui La Fontaine, cu cele două capre care se trezesc deodată faţă în faţă, pe un podeţ. Exemplul lor nu te ajută prea mult… Soluţia este mult mai complicată. Respiraţia mi s-a oprit văzând cum un camion s-a „urcat” cu două roţi  pe un perete al muntelui. Amalfi… plin şi în octombrie de vizitatori…

Pornind spre sud din Salerno, de-a lungul ţărmului, priveliștea a devenit blândă, aproape plictisitoare în comparaţie cu maiestuozitatea masivului carstic ce m-a delectat până atunci. La dreapta mea se întindea marea, care în ciuda ploii şi a norilor ce o colorează cenuşiu –  transformând-o într-o oglindă opacă, lipsită de farmecul unui azuriu inocent –  şi-a păstrat vraja misterului.

Deşi vântul a răscolit frunzele şi stuful, asemeni sufletului meu obosit de alergări şi pregătit pentru marile primiri, Paestum m-a copleşit. Oraşul lui Poseidon, aşezare grecească construită în jurul anului 500 a.C. are şi în prezent trei temple (Hera, Poseidon, Atena) conservate, cu certitudine, doar prin bunăvoinţa zeilor.

Sprijinită de o coloană antică ţi-am trimis, prin imensitatea spaţiului, fotografia trandafirului singuratic, pierdut în nemărginirea istoriei. Cât de mult mi-am dorit să-i poţi simţi aroma!

Johann Wolfgang Goethe a vizitat Paestum în 1787, deci la 25 de ani după redescoperirea lui. Nefiind matematiciană, nu am să calculez după câţi ani m-au purtat paşii şi pe mine sub umbra lăcaşurilor sfinte.

Ar fi atâtea încă de povestit! Castelul del Monte, Ravena, Modena,Verona…

Istorie… literatură… artă…

Pentru mine călătoria s-a dovedit a fi un pelerinaj al dorului după frumos, după ceea ce va rămâne de-a lungul timpului, după o valoare permanentă oglindită în sufletul nostru, ascunsă poate într-o mică scoică întredeschisă, din care, precum Afrodita, renaştem mereu…