TUNELUL MIORITIC AL TIMPULUI

Mă gândesc că nu toată lumea care a citit Cronica fantastică  are clar în minte cum e cu Tâmpitopole, de unde i se trage acest nou nume pe care îl foloseşte Caragiale, de vreme ce capitala o mai ştiam doar ca fiind oraşul lui Bucur, Bucuresci, Bucureştii sau, cel mult, Hilariopolis – urbea unde, în ciuda mizeriei şi a sărăciei, petrecerile, parangheliile şi ospeţele se ţin lanţ.

Explicaţia o găsim tot într-un articol al maestrului, apărut în Ghimpele anului „de graţie“ 1874. Veţi citi şi vă veţi lumina pe deplin, sunt convins.

Atâta doar că lucrurile stau cumva ca într-un tunel al timpului – o altă temă predilectă a scriitorilor de Science Fiction. Şi, mai cu seamă, nu ştim să distingem dacă Nenea Iancu a călătorit în viitor la noi, ori noi ne-am întors înapoi în vremurile domniei sale. Ori dacă, Doamne fereşte – vorba ateistului deschis la dialog, nu cumva nu s-a schimbat nimic în „punctele… esenţiale“.

Ca un argument pentru cea mai dramatică variantă, aceea din urmă, voi lua un fragment dintr-un articol intitulat Manuscrise vechi, I.L. Caragiale (1852-1912), apărut sub semnătura doamnei Apriliana Medianu în ziarul Curentul, II, nr. 359, luni 14 ianuarie 1929, pagina III, Curentul literar şi artistic.

Citiţi, vă rog, cu băgare de seamă şi uimiţi-vă de cum stau lucrurile cu tunelul timpului pe la noi:

„Spre sfârşitul vieţii, bolnav şi amărât, îşi ia familia şi se instalează la Berlin. Plecase plictisit de a vedea mereu «aceleaşi mutre care conduc viaţa publică, otrăvindu-te cu privirile lor stupide şi bănuitoare». Aşa scria de acolo unui prieten: «M-am exilat şi atâta tot. Aerul aici îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit.»“

Sfat: Recitiţi fragmentul citat cu evlavie, apoi purcedeţi la iluminarea ideatică de mai jos.

Al vostru îndatorat,

Nicu Gecse

 

CRONICA SENTIMENTALĂ de Ion Luca Caragiale

 

În una din livezile ‘nverzite ale Africei necunoscute de miazăzi, prin care curge liniştită apa Zanzibarului, se rădică un cătun de bordeie locuit d’o populaţiune barbară cât se poate de ciudată.

Veţi crede că voi să vă serv un capitol de geografie populară, sau să încerc a vă da introducţiunea topografică a unui roman de călătorii şi aventuri.

Nicidecum! Voi să vă fac cunoştinţă pur şi simplu cu o specie de oameni care, mă prind, nu-şi pot găsi semeni în niciunul din cele patru înghiuri ale pământului.

Liniştiţi, pacifici şi muncitori, ei cultivă pământul pe ţărmii Zanzibarului. Nu au făcut nimănui niciun rău, şi cu toate acestea, sunt în o stare… ca vai de capul lor.

south-africa-tribes

Bieţii mei africani, necunoscând până mai anii trecuţi invenţiunea salutară a pălăriilor, şi şezând toată ziua la muncă cu capul gol, expus la razele fierbinţi ale soarelui de miazăzi, şi-au prăjit creierii până ’ntr’atâta, încât toţi călătorii care s’au aventurat prin aceste ţinuturi barbare, văzând pe africanii mei, cu drept cuvânt, i-au numit: tâmpiţii.

Imaginaţi-vă un beduin – ştiţi că vorba beduin, în Africa, este sinonimă cu tâlhar – sălbatic, mâncăcios, nesăţios, cu toate instinctele rele, ingrat, rău, scelerat şi câteodată chiar antropofag, stând pe un tron de nuiele de răchită în mijlocul cătunului, sub un umbrar de frunze de palmier: este capul atotputinte al bieţilor tâmpiţi.

În jurul lui, alţi câţiva beduini, armaţi cu câte o lancie ’n mână, un arc şi o tolbă de săgeţi la spinare, şi un cuţit enorm la brâu, purtând câteva pene de struţ înfipte ’n părul lor lung şi creţ, compun curtea şi se numesc favoriţii consiliari.

Aceasta este toată organizaţiunea socială a tâmpiţilor.

Acum, sunteţi curioşi să vă fac un tabel pitoresc de moravurile publice ale acestui trib barbar? Ascultaţi.

Curtea este strânsă în jurul tronului de răchită. Beduinul suprem chiamă pe primul consiliar, îi spune ceva la ureche, şi apoi, cu un semn, concediază pe toţi. Curtea se risipeşte.

Şapte beduini, mai marii celor mari, se răped pe cai, iau cuţitele ’n dinţi, împumnă lăncile şi dau goană cailor prin cătun, sbierând ca nişte posedaţi. Vai de tâmpitul care se va găsi ’n calea lor! Îl trag în lancie ca p’un iepure ’n frigare.

Bieţii tâmpiţi aud de departe sbieretele beduinilor şi dau năvală’n bordeie; cei ce nu au avut pas să intre, se trântesc cu faţa la pământ, ating ţărâna cu fruntea şi, aducând mâinile pe d’asupra capului, fac semnul penitenţii.

Beduinii, în goana lor, dau foc bordeielor, jefuiesc ţarinile şi averile tâmpiţilor, trag în lănci câţiva şi se întorc, tot prin cătun, cu caii obosiţi şi ’nspumaţi la pas.

Toată populaţiunea d’astădată le iese ’nainte cu daruri şi li se ’nchină până la pământ.

Cam în toate zilele se repetă această scenă: – este un remediu beduinesc pentru menţinerea liniştei şi ordinei în spiritele bieţilor mai africani.

Sărmani tâmpiţi! Beduin vă trebuie vouă?

Am călătorit odată prin acel minunat ţinut, şi-l voi pomeni şi morţilor. Am admirat moravurile bizare ale acestor nefericiţi. Am văzut de nenumărate ori repetându-se, din ce în ce mai cu furoare, scena de mai sus. Aproape să mă tâmpesc şi eu de prea multă admiraţiune, am atras într’o zi la o parte pe câţiva tâmpiţi mai de căpetenie.

– Bine, nefericiţilor, le zisei, cum nu vă vine odată ideea să vă sculaţi cu toţii ’n o dimineaţă, să puneţi mâna pe toţi beduinii şi să-i atârnaţi în rând în bătaia vântului de crăcile palmierilor voştri? Ce dracul! Nu mai aveţi nici instinct? Până când o să vă numiţi tâmpiţi?

Căscară toţi gura, deschiseră ochi mari, ridicară din umeri şi începură să cam surâză.

Nu ’nţeleseseră ce le spusesem.

Adevărat tâmpiţi, de trei ori tâmpiţi, zisei în mine, sunteţi demni de admirat!

Mă ’ntorsesem demult din călătoria ce făcusem la tribul tâmpiţilor; vă jur, însă, că nu mai cugetam decât la dânşii. Îmi rămăsese adânc săpată în memorie suvenirea nefericirii şi mizeriei lor. Nu-i puteam uita.

Mai zilele trecute, întâlnesc un amic care necontenit călătoreşte. Se ’ntorcea din Africa. Îl întreb cum a petrecut.

– Am văzut minuni, îmi zise. Ai auzit tu vreodată de tâmpiţi?

– Tâmpiţii? strigai. O! îi cunosc! Am petrecut mult în mijlocul lor, sărmanii! Ei, cum o mai duc dânşii cu beduinii?

– Din ce în ce mai rău!

– Bieţii tâmpiţi sunt de plâns.

– Pre legea mea, îmi zise amicul, tu-i crezi de plâns, permite-mi să-i crez de râs.

– Bieţii tâmpiţi, repetam…

1874, Ghimpele