soldati

Pe şoseaua Cotrocenilor, soldaţi zdrenţuiţi, gărzi gătite frumos, corvoade de oameni năduşiţi, pe jos sau în furgoane trase de catâri nostalgici, se-ncrucişează cu călăreţi, cu faetoane de lăptari, cu trăsuri de comandamente conduse cu stângăcie, cu automobile ruinate ce trec în goana mare. Nori uriaşi de praf întunecă văzduhul, se înalâă, se întind, se spulberă în zare ca cenuşa unui vulcan în erupţiune. Pe trotuare, la umbra gardurilor, recruţi cu capelele pe ceafă tăinuiesc cu cei veniţi de acasă; bărbaţii încălţaţi pe piciorul gol fumează cu gândul la nevoile ce au lăsat în urmă, femeile, arse de soare, cu tulpanul slobod, cu tălpile crăpate de drumuri lungi,se uită la ei cu dragoste şi pun dinainte câte-o găină friptă, ouă răscoapte ce s-au spart în traistă şi bucăţi de azimă pământie.

Un fluier strident vesteşte sosirea unui comandant superior. Comenzi, strigăte, înjurături pornesc din toate părţile. Cărăuşii, cuprinşi de panică, trezesc cu lovituri sălbatice boii ce călcau măsurat, rumegând liniştit cu fire de bale ce atârnau de botul lor, argintii, subţiri, ca de păianjen.

Santinela de la poartă dă onorul, cornistul sună prelung, şi trăsura dispare huruind peste puntea şanţului, în umbra aleii. La scară a ieşit întru întâmpinarea comandantului ofiţerul de zi, dar comandantul bătrân şi chel retează cu un gest raportul şi, lăsând ofiţerul pe sală, intră în cancelarie, însoţit de un sergent bine hrănit, ce ţinea o nuia întinsă de-a lungul pantalonilor.

– Bine, Văcarule, măgarul acela nu s-a ţinut de vorbă.

– Văd şi eu că nu s-a ţinut de vorbă…

– A terminat butoaiele?

– Nu le-a terminat!

– Cum, mă, nu le-a terminat?…

– Nu le-a terminat, să trăiţi.

– Ce spui, mă, se poate să nu le fi terminat?!… Era vorba să le termine de sâmbătă…

– Le termina, dacă era şi ălalalt, da’ a rămas dogarul singur… ălalalt a dizertat

– Se pricepea?

– Nu se pricepea tocmai bine, că era tinichigiu…

– Şi când are de gând să le termine?

– Cred că le termină curând.

– Vezi, Văcarule, ai grijă… Săptămâna viitoare culeg via… eu cu tine vorbesc!

– Înţeleg, să trăiţi.

– Ai trimes oameni la vie?

– Au plecat ieri.

– La păsări pe cine ai dat?

– Pe Turlan.

– Se pricepe?

– Eu cred că se pricepe… are patru clase…

– O şti să umble cu ele?

– Cum dracu să nu ştie?!

– Să nu ţi le fure, mă, ori să moară de sete, că tu răspunzi! Eu pe tine te apuc, să ştii!

– Alea-s în sama mea.

– Treaba ta, nu m-amestec. De-or pieri, să nu mai dai ochi cu nevasta.

– Ştiu. Am vorbit ieri cu năşica.

– Porcu’ ce face?

– Face bine.

– Are mâncare?

– Ce rămâne de la cazan.

– Are de ajuns?

– Rămâne destul.

– Dar de ce rămâne? Nu e mâncarea bună?

– Ba e bună, da’ nu le place oamenilor.

– Altceva?…

– Faceţi dumneavoastră un raport să ne mai dea oameni. N-avem cu cine schimba garda.

– Da’ unde sunt oamenii?

– Nu ştiţi? Patru la vie, doi la dumneavoastră acasă, unu…

– Mai fă economie, Văcarule. Ia-l pe ăl de la porc şi dă-i în primire să pască odată cu curcile…

– Nu, lăsaţi-l pe acela, că stă bine el acolo. Să piară porcul şi să dau eu de ruşine…

– Ai şi tu dreptate. La urma urmei, să rămână şi neschimbată. Dacă nu ne dă oameni, nu noi suntem de vină…

– Ne-a cerut şi la brigadă…

– Tţ, tţ, tţ… Ei, cum se poate asta, dom’le?… Extraodinar!… Nu se gândesc deloc… Tu ce vrei, băiete?

– Trăiţi, don colonel, zice cu vorbe îndelung chibzuite, înecându-se de emoţiune, un soldat mălăieţ, intrat fără veste, stând în poziţie, cu bocancii ferfeniţă. Eu, soldatul Gurgui Năstasă, am ieşit la raportul dumneavoastră să-mi daţi drumul şi mie-n conced, că n-am mai fost tomite de la Crăciun, şi am un tată bătrân, şi mama văduvă, şi alţi fraţi nu mai am, că-s mici, şi-s numai eu singur…

– Taci, mă!… Şi garda cine s-o facă, mitropolitul?… Ieşi afară!