traducere şi adaptare: Nicu Gecse

(urmare din numărul precedent)

Două săptămâni mai târziu, Carnacki ne-a trimis fiecăruia câte o carte de vizită pe post de invitaţie şi, de această dată, vă imaginaţi că nu am mai întârziat. De cum am ajuns, amfitrionul ne-a condus direct la masă, iar când am încheiat cina şi ne-am aşezat cu toţii confortabil, şi-a reînnodat relatarea din locul în care se oprise:

 – Acum ascultaţi-mă în linişte, fiindcă am să vă spun ceva destul de bizar. M-am întors acolo noaptea tâziu şi am fost nevoit să merg pe jos până la castel, întrucât nu-i prevenisem nicicum de venirea mea. Luna strălucea luminoasă, aşa că parcurgerea drumului a fost o plăcere. Când am ajuns acolo, întreg locul era cufundat în întuneric, aşa că m-am gândit să dau un ocol ca să văd dacă Tassoc sau fratele lui mai stau de pază. Nu i-am găsit însă nicăieri, aşa că am tras concluzia că s-or fi plictisit de respectiva activitate şi că s-au dus la culcare.

În vreme ce mă întorceam de-a lungul aripii vestice, am perceput fluieratul şuierat al camerei coborând straniu prin tăcerea nopţii. Suna cumva aparte, ciudat; îmi amintesc – era stins şi constant, cumva meditativ. Am privit în sus, spre fereastră, strălucitoare în lumina lunii, şi brusc mi-a trecut prin minte gândul să iau o scară din grajd şi să încerc să privesc în cameră prin fereastră.

Odată hotărârea luată, am dat ocol prin spatele castelului, printre acareturi şi am găsit aproape imediat o scară lungă, destul de uşoară, chiar dacă, Dumnezeu mi-e martor, era cam grea ca să fie cărată de o singură persoană! La început am crezut că nu voi putea niciodată să o reazem cum se cuvine. În cele din urmă, am reuşit, punând capetele de sus să se sprijine uşor de zid, cu puţin mai jos de pervazul ferestrei celei mai mari. Apoi, înaintând în linişte, am urcat pe scară. Ajuns cu faţa deasupra pervazului, am privit înăuntru, însoţit doar de lumina lunii.

Desigur, fluieratul ciudat se auzea mai tare acolo, dar păstra încă amprenta aceea aparte care crea impresia stranie că ceva fluiera acolo doar pentru sine însuşi… Mă înţelegeţi? Cu toate acestea, în ciuda tonalităţii scăzute şi meditative, grozăvia şi hidoşenia fluieratului persistau, alcătuind o parodie a umanului, plină de forţă, ca şi cum aş fi stat acolo ascultând fluieratul din buzele unui monstru cu suflet omenesc.

Şi atunci, ei bine, am văzut ceva. Podeaua din mijlocul vastei camere goale era curbată în sus, formând o stranie movilă ce părea moale, despicată la partea superioară de o gaură care-şi schimba mereu mărimea, din care pulsa acel fluierat puternic şi molcom. Uneori, în timp ce priveam, am observat unduirea acelei movile despicate asemenea unei respiraţii, trăgându-se înapoi ca într-o ciudată sugere, o retragere asemănătoare cu o inspiraţie enormă, după care se dilata la loc şi se ţuguia iarăşi, pentru a continua să fluiere melodia aceea incredibilă. Şi brusc, cum stăteam şi mă holbam acolo prostit, mi-a trecut prin cap ideea că lucrul acela era viu. Acolo, în lumina palidă a lunii, priveam două buze enorme, înnegrite, băşicate şi brutale…

Pe negândite, se grupară într-o movilă imensă, ţuguiată de forţă şi de sunet, înţepenite şi umflate, masive şi proeminente în razele de lună. Broboane mari de sudoare stăruiau grele pe buza superioară. În aceeaşi moment clipă, cum stam acolo în afara ferestrei, fluieratul explodă într-un ţipăt nebun, care păru să mă buimăcească de-a binelea. Apoi însă, în clipa următoare,  mă uitam fix, cu privirea în gol, la podeaua camerei – solidă, nemodificată, netedă, din lespezi lustruite, întinzându-se de la un perete la altul; şi era o linişte absolută.

Vă puteţi imagina cum arătam acolo, uitându-mă lung la încăperea liniştită şi ştiind ceea ce ştiam. Mă simţeam ca un copil bolnav, înspăimântat, şi nu-mi doream decât să cobor tiptil pe scară şi s-o rup la fugă. Doar că în aceeaşi clipă am auzit cum vocea lui Tassoc mă striga din cameră cerându-mi în mod repetat ajutorul. Dumnezeule! M-a cuprins o senzaţie cumplită de uluială şi în tulburarea mea am avut impresia că irlandezii l-au împins acolo şi că tocmai urmau să îl lase acolo. Numai că strigătul de ajutor se repetă, aşa că am năvălit pe fereastră, sărind înăuntru ca să-l ajut. Aveam ideea neclară că strigătul vine dinspre umbra şemineului mare, aşa că am traversat în fugă camera spre el… dar nu era nimeni acolo.

„Tassoc!“ am strigat şi vocea mea a sunat sec în vasta încăpere; şi atunci, fulgerător, mi-am dat seama că, de fapt, nu Tassoc mă strigase. M-am răsucit spre fereastră, bolnav de frică, şi, în timp ce făceam acest lucru, un înspăimântător ţipăt, şuierat şi triumfător izbucni în cameră. În stânga mea, peretele se umflase spre mine cu o pereche de buze uriaşe, negre şi complet monstruoase, care ajunseseră la mai puţin de un metru de faţa mea. Vreme de o clipă nebună, am bâjbâit după pistol; nu pentru arătare, ci pentru mine, întrucât pericolul era de o mie de ori mai crunt decât moartea. Atunci însă, deodată, ultimul vers necunoscut din ritualul Saaamaaa s-a auzit şoptit cu claritate în încăpere. Instantaneu, totul a decurs aşa cum mi s-a mai întâmplat o dată. M-a cuprins o senzaţie de parcă un praf cădea asupră-mi, continuu şi monoton, şi am ştiut că viaţa mea atârnă nesigură şi suspendată pentru o clipă într-un vârtej ameţitor de lucruri nevăzute. Apoi totul a încetat şi mi-am dat seama că aş putea scăpa cu viaţă. Sufletul şi corpul meu s-au îngemănat iarăşi, iar viaţa şi vigoarea mi-au revenit. M-am năpustit cu furie spre fereastră şi m-am aruncat afară cu capul înainte; căci pot să vă spun că nu-mi mai era frică de moarte. M-am prăbuşit pe scară şi am alunecat de-a lungul ei, agăţându-mă mereu cu mâinile de trepte. Aşa, cum-necum, am ajuns teafăr jos. Acolo m-am aşezat în iarba moale şi umedă, învăluit de lumina lumnii, în vreme ce de deasupra, prin fereastra spartă a camerei, răzbătea un fluierat stins.

Aceasta a fost partea cea mai grea. Nu eram rănit, aşa că am dat ocol până la intrarea din faţă şi am bătut la uşă, ca Tassoc să-mi deschidă. Când m-au lăsat să intru, am stat îndelung să le povestesc totul la câteva păhăruţe de whisky bun, căci mă simţeam foarte zguduit… Şi le-am explicat lucrurile cât de bine am putut. I-am spus lui Tassoc că respectiva încăpere va trebui demolată şi că fiecare fragment din ea va trebui ars într-un cuptor ridicat în interiorul unui pentaclu protector. A încuviinţat din cap. Nu mai era nimic de spus. M-am dus apoi la culcare.

Am pus la lucru o mică armată şi, în doar zece zile, acea încăpere şi ocupantul ei au dispărut în fum, rămânând numai resturi calcinate şi curate.

Abia atunci când lucrătorii au înlăturat lambriurile, am aflat care fusese sursa acelei evoluţii blestemate. Deasupra căminului, după ce lambriurile de stejar au fost date jos, am descoperit că în zidărie fusese lăsată o ornamentaţie de piatră care încadra o veche inscripţie, în limba celtă veche, prin care se amintea că în acea cameră fusese ars Dian Tiansay, măscăriciul regelui Alzof, cel care ticluise Cântecul prostiei pe seama regelui Ernore din cel de-al şaptelea castel.

Când am reuşit să fac o traducere corectă, i-am dat-o lui Tassoc. A fost extrem de emoţionat, întrucât cunoştea povestea de odinioară, aşa că m-a dus în bibliotecă şi mi-a arătat un pergament vechi, în care faptele erau relatate în detaliu. După aceea am aflat că incidentul era bine cunoscut în regiune, dar întotdeauna era privit mai mult ca o legendă decât ca un fapt petrecut aievea. Şi se părea că nimănui nu-i trecuse prin minte că vechea aripă estică a castelului Iastrae era o rămăşiţă a celui de-al şaptelea castel.

Din vechiul pergament, am strâns date ce dovedeau că în acele vremuri fusese comisă o faptă mârşavă. Se pare că regele Alzof şi regele Ernore îşi dobândiseră prin naştere dreptul de a fi duşmani, dacă se poate spune aşa, Vreme de mai mulţi ani, între ei nu avusese loc nici un conflict major, cu excepţia câte unei incursiuni de pradă de ambele părţi. Situaţia a durat astfel până când Dian Tiansay a ticluit Cântecul prostiei pe seama regelui Ernore şi l-a cântat în faţa regelui Alzof. Acesta l-a apreciat într-atât de mult, încât i-a dat măscăriciului de soţie pe una din doamnele de la curte.

Prin urmare, toţi oamenii din ţară ajunseră să cunoască bine acel cântec, astfel că, în cele din urmă, cântecul ajunse şi la urechile regelui Ernore, care s-a înfuriat atât de mult încât a pornit pe dată război cu mai vechiul său duşman, l-a biruit şi a dat pradă focului atât castelul, cât şi pe regele lui. Însă pe Dian Tiansay, bufonul, l-a luat cu sine la castelul său, unde a pus să i se smulgă limba din cauza cântecului pe care l-a scornit şi l-a cântat. După aceea, l-a închis în încăperea din aripa estică, unde în mod evident erau duşi cei care aveau să fie supuşi la cazne, iar pe soţia măscăriciului a oprit-o pentru el însuşi, căci fusese vrăjit de frumuseţea ei.

Într-o noapte însă, soţia lui Dian Tiansay a dispărut. Abia a doua zi dimineaţă au găsit-o zăcând moartă în braţele soţului ei, care sta pe duşumea şi fluiera Cântecul prostiei, întrucât nu mai avea cum să îl cânte.

Atunci l-au ars de viu pe Dian Tiansay, în şemineul cel mare, probabil suspendat de beciugul care atârna deasupra, de care v-am mai vorbit. Dar până să moară, Dian Tiansay n-a încetat să fluiere Cântecul prostiei,  pe care nu-l mai putea cânta. După aceea însă, în camera aceea, se putea auzi adesea ceva fluierând. Iar acolo crescu treptat o putere atât de mare, încât nimeni nu mai îndrăznea să doarmă în cameră. Aşa se face că regele s-a dus într-un alt castel, fiindcă fluieratul îl tulbura.

Iată întreaga poveste, Desigur, ce v-am spus este doar varianta prescutată a traducerii acelui pergament, Chiar şi aşa, sună destul de ciudat! Nu credeţi?

– Ba da, i-am răspuns eu în numele tuturor. Însă cum au evoluat lucrurile spre un asemenea mod cumplit de manifestare?

– Este vorba despre unul dintre acele cazuri în care continuitatea gândului produce o acţiune pozitivă asupra mediului material imediat, mi-a explicat Carnacki. Evoluţia trebuie să se fi produs de-a lungul secolelor, de vreme ce a condus la o asemenea monstruozitate. Am avut de-a face cu o adevărată manifestare de tip Saiitii, pe care o pot descrie cel mai bine asemănând-o cu o ciupercă spirituală vie, care implică însăşi structura fibrei eterice şi, facând astfel, dobândeşte un control esnţial asupra materialului-substanţă cuprin în ea. Îmi este imposibil să o prezint mai clar în doar câteva cuvinte.

– Ce a rupt al şaptelea fir de păr? s-a interesat Taylor.

Dar Carnacki nu ştia. Credea că, probabil, ruperea nu avusese altă cauză decât faptul că firul fusese prea întins. Ne-a mai explicat şi că descoperiseră că bărbaţii care dăduseră târcoale castelului şi fugiseră apoi nu aveau de gând să facă rău, ci veniseră în secret ca să audă şi ei înşişi fluieratul, care, într-adevăr, devenise brusc subiectul despre care se vorbea în întreg ţinutul.

– Ar mai fi un lucru, a intervenit Arkright. Ai cumva idee ce declanşează folosirea ultimului vers necunoscut din ritualul Saaamaaa Ritual? Fireşte, ştiu că a fost folosit de preoţii non-umai în Incantaţia Raaee; dar cine a folosit-o în numele tău şi ce l-a determinat s-o facă?

– Ar fi fost bine dacă ai fi citit monografia lui Harzam şi addenda scrisă de mine la ea cu privire la Coordonarea şi interferenţa astrală şi astarrală, i-a replicat Carnacki. Este un subiect nemaipomenit şi nu vreau să-l dezvolt acum. Pot spune numai că vibraţia umană nu poate fi izolată de astarral (aşa cum am crezut mereu că ar sta lucrurile în interferenţele cu non-umanul), fără ca Forţele care guvernează rotirea cercului exterior să nu ia măsuri imediate. Cu alte cuvinte, fapt dovedit în repetate rânduri, există o nevăzută forţă protectoare care intervine constant între sufletul omenesc (nu şi între corpul fizic, vă atrag atenţia) şi monstruozităţile exterioare. M-am făcut înţeles?

– Da, de bună seamă, i-am răspuns. Şi crezi că încăperea a devenit o expresie materială a fostului măscărici, că sufletul acestuia, putrezit de ură, a dat naştere unuui monstru? l-am întrebat.

– Da, a încuviinţat Carnacki, dând din cap aprobator. Cred că mi-ai pus gândurile într-o formă mai limpede. Este o coincidenţă curioasă că domnişoara Donnehue se presupune a fi o descendentă (cel puţin aşa am tot auzit de atunci) a regelui Ernore. Ne poate stârni gânduri curioase, nu-i aşa? Căsătoria este deja fixată, iar camera renovată s-a trezit la rându-i la o viaţă nouă. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă mireasa era fi intrat vreodată în camera aceea? Era aşteptată de multă vreme. Ar fi putut plăti pentru greşelile strămoşului. Da, m-am gândit la acest lucru. Se vor căsători săptămâna viitoare, iar eu am să le fiu cavaler de onoare, lucru care cred că-mi displace. Iar el a câştigat pariurile, corect! Gândiţi-vă totuşi… dacă ea ar fi intrat în camera aceea… Destul de groaznic, nu?

A clătinat din cap, încruntat, iar noi patru i-am răspuns tot dând din cap aprobator. Apoi s-a ridicat şi ne-a condus pe toţi până la uşă, după care ne-a încredinţat prieteneşte drumului care duce spre dig şi aerului proaspăt al nopţii.

– Noapte bună! i-am strigat cu toţii şi ne-am îndreptat spre casele noastre.

„Dacă ea ar fi intrat, hm? Dacă ar fi intrat…?“

Numai întrebări ca acestea îmi răsunau în minte.

– Sfârşit –

314 Total Views 1 Views Today