Picăturile de ploaie se prelingeau agale de pe frunzele stejarului bătrân. Una dintre crengile lui mari se întindea deasupra locului în care, cu mai bine de două ore în urmă, Vlad, plictisit, îşi parcase ATV-ul.

Ajunsese acolo la insistențele mamei, care se încăpățâna să încerce să-l apropie de fratele lui mai mare şi credea c-ar fi de ajuns ca doi inşi diferiţi ca ei să-şi petreacă mai mult timp împreună. Cum singurul lucru pe care-l avea în comun cu David era ATV-ul închis la culoare și murdar de noroi, s-a văzut iarăşi nevoit să-i servească drept șofer fratelui. Pentru a câta oară? Nu mai ştia, pierduse şi cheful de a mai ţine cont. De obicei, David avea câteva opţiuni pentru a-şi petrece timpul, dar locul lui preferat rămânea acea pădure.

Numai că Vlad ura pădurea. Mereu o găsise umbroasă, umedă şi lipsită de orice atracţie. În schimb, fratele lui se simţea acolo ca acasă. Poate chiar mai bine. Dimpreună cu gaşca lui zgomotoasă şi pestriţă, David se avânta printre copacii bătrâni şi scorburoşi, chiuia, zbiera şi venea acolo la fiecare sfârşit de săptămână, ba chiar, câteodată, şi în timpul orelor de curs. Colegiul de Ştiinţe Sebastian, unde erau înscrişi amândoi – sigur în ani diferiţi – se afla la doar la câţiva kilometri distanţă de Pădurea Balaurului. Acolo era mereu umbră, răcoare, dar şi o atmosferă uşor sufocantă. Cel puţin aşa i se părea lui Vlad.

Locul era mult prea sălbatic şi destul de înfricoşător. Ultima parte n-ar fi recunoscut-o în ruptul capului în fața cuiva… Copacii trosneau zgomotos, prin desişul verde se strecurau tot felul de sunete ciudate, părând să vină din toate direcţiile, şi o senzaţie permanentă de apăsare îţi provoca fiori la fiecare câteva minute.

N-a înţeles niciodată de ce David prefera locul acela. Dar, sincer, nici nu era peste măsură de mirat. Fratele lui era un ciudat, ca toată gaşca lui de răzvrătiţi – băieţi şi fete din ultimul an, colegi cu el, care împărtăşeau aceeaşi pasiune pentru skate-uri, petreceri şi muzică zgomotoasă.

Şi lui Vlad îi plăcea sportul. De când se ştia avusese reflexe nemaipomenite şi se folosise de ele încă de la un an, când a pornit-o pentru prima oară în două picioare. Cel mai mult îi plăcea să se caţăre, să alerge şi să sară peste tot felul de obstacole. Făcea asta chiar dinainte să afle că acest gen de mişcare avea chiar şi un nume: parkour. În oraşul în care crescuse, se împrietenise cu un băieţel micuţ şi sfrijit, Dănuț, cu care cutreierase ani de zile toate străzile, cotloanele ascunse şi acoperişurile blocurilor. Dănuț era însă un dezastru când venea vorba să se mişte. Vlad se gândise de multe ori că prietenul său trebuie să fie cel mai împiedicat om de pe pământ. Dar asta nu îi afectase niciun pic prietenia cu el, pentru că, deşi fără absolut nicio înclinaţie spre parkour, ori sport în general, Dănuț îl însoţise peste tot şi încercase de fiecare dată tot ce îi trecuse lui Vlad prin cap să facă. De cele mai multe ori sfârşea cu un cucui cât toate zilele, cu zgârieturi, odată s-a ales chiar cu o mână ruptă. Atunci, Vlad a privit îngrozit cum doctorii i-au îndreptat oasele rupte lui Dănuţ şi i-au pus braţul în gips. Pacientul însă îl puse să-i coloreze gipsul şi să se semneze pe el imediat ce-a ieşit din spital şi se arătase mai mult decât încântat că avea să îl menajeze toată lumea la şcoală pentru că, evident, nu-şi putea face temele cu mâna stângă.

Amintindu-şi de el, Vlad oftă adânc şi îşi şterse câteva picături de ploaie care, prelingându-se printre frunzele de deasupra capului său, îi căzuseră pe frunte. Amorţise de când stătea aşa, întins pe ATV, cu picioarele ridicate pe coarnele ghidonului şi privind fără chef spre bucăţica minusculă de cer ce se întrezărea printre crengile stejarului.

Se împlinea aproape un an de când se mutaseră în Străjeri, o aşezare atât de mică în comparaţie cu locul în care trăise, că până şi un cartier din fostul oraş îl depăşea şi în dimensiuni şi în număr de locuitori. Oamenii de aici i se păreau ciudaţi. Părinţii lui îi considerau prietenoşi, deschişi şi săritori. El nu-i vedea decât ca pe nişte indiscreţi, dispuşi mai degrabă să se intereseze de viața vecinilor decât să-şi vadă de problemele lor.

Nici la şcoală lucrurile nu stăteau mai bine. David se integrase imediat, de parcă trăise acolo dintotdeauna. Gaşca lui de skateri părea că-l aşteptase special să se mute. Îşi făcuse chiar şi o prietenă cu care împărţea aceeaşi pasiune pentru hărmălaia dezastruoasă pe care ei o numeau muzică, dar şi pentru chiulul de la cursuri. Pe de altă parte, Vlad părea că e invizibil pentru toţi cei din jurul lui. Nu reuşise să-şi facă niciun prieten. Sigur, într-o oarecare măsură, conştientiza că este şi vina lui, fiindcă nu acorda nimănui vreo atenţie şi înainta pe coridoarele şcolii cu capul plecat, ca o nălucă, fără să interacţioneze cu careva.

Un foşnet ciudat îi atrase atenţia. Câţiva paşi repeziţi se auziră printre copaci, mici trosnituri de crenguţe uscate anunţându-l că cineva se apropie dinspre stânga încrengăturilor pădurii.

Vlad sări în picioare şi îşi îndreptă atenţia în direcţia din care venise zgomotul. Încercă să scruteze desişul cu privirea, dar părea că nimic nu se clinteşte. Îşi dădu seama că paşii sau sursa acelor sunete se îndepărtează. Ezită câteva clipe, neştiind ce să facă. În mod normal, s-ar fi prefăcut că n-a auzit nimic şi şi-ar fi văzut în continuare de contemplarea nimicului. Atunci însă simţi o pornire inexplicabilă, o chemare asemenea cântecului unei sirene, iar curiozitatea părea să-l tragă cu mâini invizibile spre desişul pădurii, în direcţia paşilor care abia dacă se mai auzeau. Îşi muşcă buzele uscate, apoi sări cu o mişcare agilă de pe ATV şi se avântă printre copacii noduroşi, cu urechile ciulite şi simţurile acutizate.

Încă nu! Aveţi răbdare!”, se auzi din faţa lui glasul uşor piţigăiat al unei fete.

Vlad se opri o clipă în loc, surprins. Vocea îi păruse cumva cunoscută, dar nu putea să-şi amintească de unde… Îşi dădu capul pe spate şi privi desişul încâlcit format din coroanele copacilor, care nu permitea luminii după-amiezii să pătrundă. Într-un impuls de moment, alergă spre trunchiul gros al unui copac, făcu doi paşi rapizi pe tulpina acestuia, împinse puternic în ambele picioare şi, în final, ajunse pe creanga copacului alăturat. Un zâmbet plin de satisfacţie îi ridică ambii obraji, iar pieptul îi sălta atât de efort, cât şi din cauza entuziasmului. Nu se mai simţise aşa de aproape un an, de când se mutase aici. Poate că în orăşel nu are atâtea clădiri unde să-şi poată exersa tehnica de parkour, dar acum pădurea i se părea chiar mai ofertantă pentru aşa ceva. Exact ca în oraşul de unde venise, putea să exploreze, să caute şi să încerce să-i afle toate secretele. Îşi simţi inima zvâcnind, plină de anticipare, şi cu zâmbetul şi mai larg, se avântă printre crengile copacilor, sărind, învârtindu-se, aruncându-se pe spate ori răsucindu-se în aer, întreaga pădure transformându-se treptat sub ochii lui, într-o arenă de parkour cu obstacole, special amenajată pentru el.

Un ţipăt ascuţit îl făcu să tresară, fiind cât pe-aci să alunece pe lângă creanga copacului pe care ar fi trebuit să se oprească. Mai multe păsări zburară haotic, speriate la rândul lor de tulburarea liniştii stranii a pădurii, scoţând sunete prelungi.

Urmă un alt ţipăt, mai înfiorător. Ecoul lui se izbi haotic de trunchiurile copacilor, provocându-i băiatului fiori de spaimă. Se auzise din apropiere. Vlad îşi muşcă din nou buzele, luptându-se cu instinctul care-i spunea s-o zbughească în direcţia opusă şi să nu mai privească înapoi. Din nou însă curiozitatea puse stăpânire pe el. Strâmbându-se înciudat pe propria-i persoană, porni printre crengi în direcţia din care venise strigătul, mişcându-se încet şi precaut.

La scurt timp, un mic luminiş se deschise dincolo de copaci, razele orbitoare ale soarelui pătrunzând printre frunze ca nişte săgeţi de lumină. Când în sfârşit ochii i se adaptară, rămase şocat, cocoţat la mai bine de opt metri de sol, privind cu gura deschisă la imaginea de sub el.

În mijlocul poieniţei, căzut pe iarbă cu faţa în jos, cu picioarele şi mâinile răsfirate, zăcea neclintit corpul unei fete. Tricoul de pe ea era ridicat uşor de pe spate, dezvăluind terminaţiile unui tatuaj de un roşu închis. Dar nu asta era ce îl şocase atât de mult. În jurul fetei, plutind parcă rupte dintr-o altă lume, se învârteau două forme translucide, de un roşu sângeriu, ce arătau ca două creaturi fantomatice cu colţi, gheare şi cozi foarte lungi. Se mişcau în jurul fetei în spirale, fiind aproape transparente în lumina ce învăluia poiana.

Deodată, una dintre creaturi se lăsă mai aproape de capul fetei, trecând razant pe lângă ea şi ridicându-i părul lung, de un şaten închis, ce-i era răsfirat pe spate şi într-o parte, acoperindu-i chipul aproape în totalitate. Fată tresări şi se ridică apoi încet, rămânând sprijinită în genunchi şi în palme. Un alt ţipăt îi ieşi pe gură şi Vlad aproape că uită să respire când tricoul fetei se umflă pe spatele ei asemeni unui balon, iar tatuajul roşiatic ce i se întrezărea de sub el, prinse a se desprinde încet, formând în final o nouă nălucă, întocmai cu celelalte două ce pluteau în continuare la mai puţin de un metru deasupra.

Vlad trase cu putere aer în piept şi privi scena cu ochii măriţi şi genunchii tremurându-i periculos.

Nălucile, ce aduceau foarte mult cu fantomele unor dragoni în miniatură, se repeziră pe rând asupra fetei, provocând-o să dea din mâini şi să se ferească cu mişcări grăbite. Fără să mai stea pe gânduri, Vlad sări din capac şi se poziţionă cu spatele la fata încă în genunchi şi faţa spre dragonii fantomatici. Nu ştia ce să facă, neavând asupra lui nicio armă, dar era convins că la sfârşitul acelei zile avea să-şi blesteme alegerile din ultimele minute. Oricum, zarurile fuseseră aruncate. Nu putea sta deoparte sau privi în direcţia opusă, când ştia că aceste… orice or fi fost, aveau s-o atace pe plimbăreaţa din pădure. Chiar dacă ceea ce văzuse părea să aibă mai puţin sens, cu fiecare secundă care trecea şi îşi punea serios întrebarea dacă nu cumva adormise călare pe ATV-ul lui şi toate câte se petreceau nu erau altceva decât un vis anapoda.

Dragonii translucizi se opriră din învârtitul lor spiralat şi rămaseră aliniaţi în aer, cu chipurile lor fioroase întoarse spre el, cu limbi bifurcate ţâşnindu-le din gurile dotate din belşug cu colţi lungi şi ascuţiţi. Ochii le luceau chiar mai puternic decât lumina soarelui ce inunda mica poiană şi ei îl priveau înfometaţi, nescăpându-l din vedere. Cozile lungi le zvâcneau ca nişte bice şfichiuind aerul şi sâsâitul triplu întregea jocul lor hipnotic.

Vlad înghiţi în sec.

„Ştiam eu că ar fi trebuit să rămân azi acasă…”, gândi în timp ce mintea îi căuta furibund o şansă de a scăpa din situaţia în care se aruncase de bunăvoie.

Hei! Ce naiba faci? se auzi vocea subţire a fetei din spatele lui.

Vlad îşi presă buzele iritat. Nu era evident ce făcea?! Oare ea aştepta ca el să se întoarcă şi să-i răspundă, în timp ce creaturile păreau pregătite de atac? Grozavă întrebare…

– Eşti surd? Nu vrei să te dai la o parte?

Simţi o mână care-l apucă de braţ din spate şi-l scutură destul de tare. Fără să se poată abţine, privi peste umăr, nevenindu-i a crede.

Plimbăreaţa îi era cunoscută. O văzuse la școală și… pe strada lui. Fata locuia la câteva case de a lor și în puținele dăți în care o observase, i se păruse destul de ciudată. Acum stătea în picioare, indignată, cu mâinile proptite în şolduri, cu capul înclinat ușor într-o parte, pironindu-l locului cu ochii ei ciocolatii.

Pentru câteva momente, Vlad uită cu desăvârşire de creaturile plutitoare de lângă el şi rămase privind ca trăsnit la fată. Ochii ei migdalați îl fixau mijiți și, deși era cu aproape un cap mai mică decât el, din postura ei sfidătoare, părea că-l privește cumva de sus. Sofia… Numele ei îi veni deodată și total neașteptat în minte, probabil auzit întâmplător pe coridoarele școlii, ori în cartier.

Deci nu eşti doar surd, eşti şi mut pe deasupra! continuă ea înţepată cu tirada jignirilor, ridicând din sprâncene.

Trezit brusc ca din somn de cuvintele ei, Vlad se încruntă şi-şi presă buzele, încercând să nu-i dea o replică usturătoare.

Unul dintre cei trei dragoni-fantomă zbură fulgerător pe lângă urechea lui, făcându-l să se arunce la pământ, speriat. Dragonul se opri lângă fată, îşi încolăci coada ca un colan în jurul gâtului ei, trecându-și-o apoi prin şuviţele de păr castaniu închis care-i cădeau pe umeri.

Sofia îl privea acum de sus, fără pic de teamă şi chicotind amuzată de poziţia în care Vlad aterizase la picioarele ei.

Uuuu… Te-a speriat Alastor? Hai, poţi să te ridici. N-o să-ţi facă nimic, zise ea chicotind, după ce dragonul din jurul gâtului îi aruncă fetei o privire ce lui Vlad i se păru încărcată de reproş.

Ce sunt… ce sunt astea? reuşi el să pronunţe întrebarea ce i se plimbase prin creier încă de când dăduse cu ochii de acele creaturi.

Astea sunt spiritele unor dragoni, răspunse fata strâmbându-se dezaprobator faţă de lipsa de respect cu care pusese întrebarea.

El este Alastor, continuă ea arătând cu un deget către creatura încolăcită de gâtul ei. Iar ceilalţi sunt Rei şi Tien, încheie indicând nălucile rămase plutind la câţiva metri de locul unde se aruncase el pe iarbă și care continuau să se holbeze la el.

Vlad deschise gura să mai întrebe ceva, însă o închise la loc după doar câteva clipe. Era prea şocat ca să mai poată articula ceva. Acum era chiar mai sigur decât înainte că totul e doar un vis, iar ce vedea în faţa lui nu avea cum să fie real.

Sofia privi într-o parte la capul dragonului ce plutea lângă ea şi o privea mustrător. Un fel de comunicare tacită părea să aibă loc între ea și creatură. Oftă şi îşi lăsă umerii să-i cadă, resemnată cu decizia pe care tocmai o luase.

Ok, ok. Doar că m-a luat prin surprindere…, zise ea şi Vlad se gândi că ori vorbeşte cu o persoană pe care el nu putea s-o audă, ori că e nebună şi vorbește singură. Ambele variante păreau la fel de posibile în acel moment. Se pregăti să se ridice de pe iarbă, dar nu apucă. Fata se lăsă în şezut lângă el, îşi încolăci picioarele, privi câteva momente în gol strâmbând uşor din nas într-un mod ce, fără să vrea, i se păru adorabil, apoi parcă hotărându-se în sfârşit să vorbească, trase adânc aer în piept şi-şi mută toată atenţia asupra lui.

Bun… de unde să încep? Aha…, zise fata cu ochii ca două perle de ciocolată şi Vlad avu sentimentul de necontestat că viaţa lui nu avea să mai fie niciodată la fel, că toate urmau să se schimbe – tot ce ştia, toate lucrurile pe care le învăţase până acum despre lume. Dar, pentru prima dată în viaţa lui, apatia şi nepăsarea dispăruseră cu desăvârşire din inima lui, lăsând loc unui entuziasm fără margini, unei nerăbdări copilăreşti. Avea senzaţia că o întreagă lume i se deschide la picioare, plină de promisiuni, de aventuri şi de provocări. Şi, exact ca într-o arenă de parkour, el avea s-o exploreze, să o descopere şi să o facă parte din el.

387 Total Views 1 Views Today