Ilustrație de Viorel Pîrligras

În spatele grădinii englezești se lățea conacul. Pe două caturi, cu peron cât să încapă patru trăsuri boierești, impunea respect și umilință multora dintre oaspeți. Iar celorlalți poate doar o ușoară admirație față de cât de repede se ajunsese boiernașul.

Deja se credea despre el că e un scriitor mare. Cronicar al vremurilor trecute şi prezente, unul cum nu s-a mai pomenit. Doar că…

Pe moșie trăia o familie de țigani, robiți pământului de când se știau ei. Odată, demult, tinerii din familie, căutând speranța din vest, odată cu revolta lui Napoleon împotriva estului Europei, învățaseră să scrie și să citească. Iar stăpânul aflase de asta, spre jalea lor. Căci de atunci venea cu biciul să-și ia tainul de pagini împestrițate, în fiecare zi.

Și când, răpus de osteneală și de boală, țiganul nu mai fu în stare, fu rândul pirandei să ia condeiul în mână. Deși frumoasă, nu o căuta stăpânul decât pentru paginile scrise. Și singura ei răzbunare fu ca, într-o buna zi, să strecoare printre rândurile pe care nu i le mai corecta nimeni, într-atât de bine scrise, un pasaj despre drepturile și libertățile omului. Un pasaj care încheia perfect argumentația presărată în ultima carte.

Cei care au citit s-au revoltat împotriva așa-zisului revoluționar, ajuns curând la carceră, azvârlit în minele de sare domnești. Iar preotul, care veni și se instală în conac fără hârtii și împotriva oricărei legi, păstră familia de țigani și începu să-i crească inima când o văzu pe pirandă de-aproape.

 

* * *

 

Meşterul clefăia cu poftă din tocană. Mai rupse o bucată de pâine coaptă pe vatră, cumpărată de la turcul din colţ. Mirosea cumplit a drojdie împuțită, dar era un miros cald, plăcut pentru nările lui nea Vasile. Se opri o clipă, privind în jur. Localiză paharul gol. Îl văzu şi pe dom’ profesor, care venise în gazdă pentru câteva săptămâni. Cam palid. Şi fără chef de mâncare. Ridică sticla cu un gest expert şi turnă în pahare.

– Profesore, să ne trăieşti, că trăim şi noi dacă mata eşti sănătos. Dar mai ia, acolo, din tocană. E bună, făcută alaltăieri de femeie. Şi hai să ciocnim!

Vlad, cum se recomandase, ridică paharul plin de zeama gălbuie şi tulbure. Îl apropie de nări, ca să-i prindă aroma. Meşterul deja îi prinsese gustul şi-l dăduse peste cap. Se ștergea cu mâneca peste gură, cu un gest teatral, cum văzuse demult, în filmele cu colhoznici ruşi.

– Şantier, dacă-ţi spui! exclamă nea Vasile. Ieri am făcut o stradă întreagă cu asta. Toţi se clătina’. Să-mi zici mie cuţu, dacă-i dat pe apă.

Nea Vasile se lăuda cu zeama lui de boască, clătită a două oară, de parcă nici apă nu-i pusese nici zahăr nu avea. Şi, clefăind în continuare:

– A dat ţoaicili alea la zeamă!… se minuna retoric meşterul.

Profesorul, care părea a fi un stagiar scăpătat, dedat de vreo săptămână la zoaiele lui nea Vasile, bău din acritura tulbure, plină de drojdie, pe care proprietarul o scursese din butoi după ce-l mai spălase o dată cu apă şi zahăr. Iar mâncarea, bună de dat la porci, doar ce le ţinea de foame.

Asistase cu o zi în urmă la veselia bahică a străduţei din Ferentari. Într-adevăr, cam toţi de pe stradă se aleseseră cu dureri de cap după chef. Dar erau obişnuiţi și preferau să se țină de cap, decât să-l folosească la chestii mai intelectuale.

Era vacanţă, deci nu prea mare lucru de făcut, iar a doua zi, sâmbătă. Zi de târg, bună ocazie să mai vândă din vechituri şi să cumpere altele. Unii făceau bani buni din asta, umbla zvonul. Dar şi din loto tot la fel. Doar unii.

Banii. Problemă urgentă. Doar ce fusese dat afară pentru opiniile lui despre Vatican şi religii şi pentru legătura prea strânsă cu comunismul. Acum recunoştea, ca Galileo dus spre rug, dar era prea târziu. Şi dacă avea dreptate, nu era cazul s-o spună cu voce tare. Răzbunători, românii ăştia. Nu aveau viziunea lui despre realitate și, ca tot ce le era străin, depășea capacitatea lor de înțelegere. Măcar el, deși născut tot între Carpați, prinsese ceva învățăminte de la taică-su – Vlad.

Vlad Ţeapă, supranumit Profu’, puse capul pe masă, între pahar şi farfuria pe care o împinse la o parte din cale abia în ultimul moment. Începu apoi a sforăi uşor, delicat, sub bolta de viţă pe care strugurii noi abia începeau să prindă culoare. Muştele i se aşezară imediat în barbă, gâdilându-l uneori pe buzele cam palide.

Nea Vasile, dezamăgit de abandonul sugerat de auditoriu, îşi mai puse un pahar, pe care îl uscă în mare viteză şi, apoi, trase o ultimă duşcă din sticlă.

– Acu’, s-a terminat şi asta.

Aruncă sticla în cazanul de lângă stâlpul care ținea bolta sus, apoi se ridică, îndreptându-se spre casă cu un mers împletit ușor spre dreapta. Părea un velier înclinat de furtună, navigând prin valurile uriașe ce-i spălau duneta. Își trecea mâna peste ochi ca să-și limpezească privirea, deși ceața persistentă era oarecum în spatele retinei.

Reuși să nimerească ușa, aruncându-se balistic pe patul amplasat preventiv în cerdac, pentru orice s-ar întâmpla.

– ’Utu-i neamul, mai apucă meșterul să pronunțe… şi trecu în lumea viselor.

 

* * *

 

Moşul ridică o clipă ochii spre soarele de sfârșit de săptămână. Era dimineaţa devreme şi doar de câteva zile bruma încetase să se mai aştearnă. Se simţi recunoscător pentru puţina căldură pe care o primi, drept mângâiere pentru strădania lui săptămânală de a-şi aduce vechiturile în târg. Câteva tacâmuri argintate, medalii vechi şi un tablou în ulei, scos din ramă, cu vopseaua crăpată de la împăturiri neglijente. Cam atât îi mai rămăsese după luni întregi de rugă şi stăruinţă. Soarele se ridica, statornic, atingând portretul bărbatului blond, cu joben şi monoclu. Printr-un capriciu, o rază de soare strecurată prin crengi desfrunzite lumină şi monoclul păru a sclipi auriu în lumina crudă a dimineţii, oferind iluzia unei vieţi încremenite sub lacul de vernisaj.

Dar nimeni nu observă misterioasa întâmplare, afară poate de un liliac, pesemne chiorât de soare, care se repezi orbeşte în pânza întinsă pe pământ. O clipă mai târziu, un bărbat blond cu haine învechite se răsturna peste moşul surprins. Un joben se rostogoli printre celelalte vechituri și fu repede strivit în picioare, nebăgat în seamă.

Blondul se ridică, își scoase monoclul de la ochi și ridică în grabă tabloul în care era zugrăvit un liliac, chiar pe fundal.

– Hoţul, prindeţi-l! Mi-a furat tabloul! strigă moşul.

Era în zadar – nimeni nu băga în seamă un amărât ca el.

– Hoţul… mai strigă bătrânul o dată, privind în urma tânărului blond care fugea, ducând cu el cea mai preţioasă relicvă pe care o avusese.

Scutură din cap, nereuşind să-şi dea seama cum de putuse cineva să se apropie de el atât de repede, încât să nu-l observe. Apoi luă jobenul din praf şi începu să-l aranjeze, ca pentru vânzare. Poate, cine ştie, scotea aceiaşi bani pe el.

 

* * *

 

Am fost în vizită la conac. Năpădit de iederă și transformat în parc, cu sală de mese și bune bucate în restaurantul ținut de nea Barbu, lăutar pe vremuri, după cum se zvonea. Mai multe războaie, revolte și revoluții șterseseră trecutul clădirii. Doar taximetriștii vorbeau. La ei se aduna istoria recentă, din frânturi și exagerări, lesne corectate de un fum de țigară ceva mai logic, în timpul scurtelor răgazuri când trăgeau la marginea drumului sau se distrau în noapte prin stație.

Aveam de gând să-i întreb pe ei, căci cine altcineva putea să-mi confirme povestea abia închegată. Am coborât încet treptele peronului altădată invidiat, dar mâncat de vreme și de multe ori depășit de clădirile moderne ițite după ultima revoluție, oprindu-mă suspendat între pași, ca să-mi aprind țigara. Taxiurile erau acolo, în poartă, galbene, flămânde. Șoferii așteptau clientul, sursa de informații și de bani, modul lor de a se păcăli că fac o treabă.

– Ia zi, meștere, mergi până la gară? – l-am întrebat pe om, după ce m-am așezat cu grijă pe scaunul din față.

– Dar cum se face, boierule, că n-ați rămas peste noapte la conac? Au și camere de închiriat.

Șoferul, unul puțin mai întunecat la ten, dar în rest jovial și cu chef de vorbă.

– Treburile. La gară mergem, i-am dat comanda. Frumos conac trebuie să fi fost odinioară…

– Da, cum să nu, au rămas de poveste petrecerile care se făceau aici. Cele mai tari din ținut.

– Am auzit că boierul ar fi fost scriitor…, începui eu să-l descos.

– Ce scriitor jupâne? Ăsta n-o scris un rând la viața lui. Punea țiganii să scrie pentru el. A și fost o poveste cum că țiganca i-a strecurat poezii revoluționare în scriitură și, când s-au tipărit, l-a luat garda drept la ocnă. Și p-ormă a venit un ticălos de popă. Ptiu…

N-am mai ascultat. Am întors capul să privesc pomii înfloriți de pe marginea drumului. Asfințitul îi colora magnific. Sursele se confirmau. Supărarea oamenilor străbătuse veacurile și rămânea în poveștile celor cu timp pentru vorbe.

 

* * *

 

Vlad se plimba agale printre grămezile prea puțin aranjate de vechituri și rămășițe de tot felul. Se uită obiecte de epocă, tablouri, lucruri care să fi avut o istorie. Nu prea găsea așa ceva. Bronzuri învechite artificial. Cărți coapte la foc mic. Bronz aurit. Alpaca argintată. Medalii vechi turnate ieri din cositor. Un joben negru ca noaptea tăvălit și îndesat…

Profesorul se opri în fața unui bătrân care avea doar două-trei chestii mizere înșirate lângă jobenul tăvălit. Se aplecă, îl luă în mână.

– De unde-l ai moșule?

Bătrânul ridică spre el o privire fără vlagă, obosit de vremuri și de griji.

– Mi-a rămas. De la un tablou.

Moșul renunțase demult să mai spună povestea cu bărbatul blond care-i furase tabloul, lăsând în urmă doar jobenul pe care inițial îl cunoscuse doar pictat.

– Ce tablou era? De unde îl aveați?

Moșul dădu a lehamite din mână.

– Eh, un tablou ponosit. Îl găsisem pe stradă, lângă gunoi. Fără ramă. Credeam că scot o sută pe el. Acum ceva vreme mi l-a furat cineva. Și mi-a rămas jobenul.

– Îți dau o sută pe joben, zise tânărul. Spune-mi, te rog, despre hoț.

Privirea bătrânului se învioră.

– Păi era așa tânăr ca mata, doar că oleacă mai înțolit, dar cu un pardesiu de modă veche. Ziceai că venise de la petrecere de halouin, cum o fi și aia. Și fugea… De-aia i-a căzut și jobenul din cap.

– Moșule, ești sigur că jobenul era al lui?

– Dar cum altfel, dragu’ tatii? Crezi că mai face cineva de-astea, de o sută de ani?

Vlad întoarse pălăria și se uită înăuntrul ei. Pe căptușeală era brodat, cu litere de argint  „1880 Vienne”, alături de un nume necunoscut lui. Câteva stele, tot de argint, păreau că sclipesc variabil, ba chiar uneori luminau în interiorul pălăriei.

Era clar că moșul nu știa mai mult despre joben sau despre vremelnicul lui proprietar. Îi dădu banii promiși, apoi plecă din târg. Avea ceva drum până în Rahova, unde meșterul pesemne îl aștepta cu o nouă sticlă și cine știe ce tocătură pe masă. Se învârtea nehotărât în stație, cu jobenul în mâini. Fără scop, doar așa, privind ba jobenul, ba oamenii, ba inspectând zarea în așteptarea autobuzului etern întârziat.

Și încet, încet, o cunoaștere nouă se formă, devenind convingere. Stelele brodate pe căptușeala pălăriei sclipeau într-o anume direcție, de parcă pălăria ar fi vrut într-acolo. Făcu câțiva pași, dar se opri imediat, oprit de claxoanele violente ale mașinilor oprite lângă el. Uitase de șosea.

Traversă și opri un taxi. Începu să dea comenzi, privind ba în față, la drum, ba în pălăria pe care o ținea în poală.

Taximetristul era deja curios.

– Spuneți-mi adresa, că o bag pe GPS-ul meu, se vede că aveți un model mai vechi, da’ n-ar trebui să vă rușinați cu el…

– Eeh, dacă aș ști adresa, v-aș spune, replică Vlad. Nu e GPS, pare a fi mai mult un goniometru…

– Gonado – ce? Aveți vreo boală?

Vlad râse, lovit brusc de incultura celuilalt. Erau deja la ieșirea din București.

– Oprește aici. Spune-mi, te rog, ce e pe hartă în direcția asta, indică el un unghi destul de mare față de șosea.

Taximetristul opri mașina și începură amândoi să caute pe hartă.

 

* * *

 

Din zare se apropia conacul. Lumina crudă a răsăritului îl profila pe orizont cu un joc fantastic de umbre. Pădurea pe care o depășeau făcea ca atmosfera să fie încărcată de presentimente, dar și de speranțe de eliberare. Natura vorbea, impunând emoții puternice asupra spectatorilor.

Taximetristul mergea cât putea de repede pe drumul presărat cu gropi, lăsate de ultimul îngheț, peste cele rămase de anul trecut. Nu prea se îngrijea nimeni de drumurile secundare, în mijlocul câmpului.

Șoferul își zgâlțâi puțin pasagerul ca să-l trezească.

– Domnu’, acu ajungem.

Vlad deschise ochii, dintr-odată lucid și cu mintea trează.

– Așteaptă-mă, orice-ar fi!

– Domnu’, vă aștept. Dumneavoastră sunteți cu banii, nu eu.

Profu’ se repezi afară din taxi, cu jobenul în mâini, privind ba în față, ba în joben. O luă pe scări în sus, dispărând în spatele ușilor grele.

Taximetristul se așeză comod, relaxat, opri motorul și încercă să ațipească.

Vlad, în conac, încerca să ghicească unde-l îndrumă pălăria. O luă pe scările interioare, pe lângă pereții lambrisați, strălucind leneș în lumina candelabrului uriaș ce atârna în mijlocul salonului. Se opri în dreptul unei uși. Interiorul pălăriei strălucea puternic.

Scoase din buzunar un șperaclu, potrivit pentru broaștele de început de secol, și își verifică pixul de argint agățat în buzunarul de la piept. Apoi, din alt buzunar, scoase un tub mic cu WD40, stropind puțin broasca și locurile unde ar fi trebuit să fie ascunse balamalele ușii. Șperaclul își făcu treaba în absolută liniște. Împinse cu grijă ușa care se abținu de la orice comentariu.

Pălăria pâlpâia intens, spre peretele pe care era atârnat un tablou. Cu greu se distingea ceva pe fundalul negru. În dreapta sus, părea a fi conturată o formă.

Coperta ICVlad își scoase pixul din buzunar, ignorând umbra amenințătoare care se ridicase dinspre pat, apropiindu-se de el. Un bărbat masiv, cu mâinile întinse spre el. Paloarea cadaverică era evidentă în lumina mai mult decât suficientă pe care o răspândea pălăria.

Vlad înfipse pixul ascuțit în tablou, în mijlocul siluetei care de aproape părea a fi un liliac. Blondul care era gata să-l sugrume se rostogoli fulgerător peste Vlad și în același timp pe lângă el, părând că-i smulge pălăria din mâini și dispărând fabulos în tablou, odată cu un chițăit sfâșietor de ascuțit, venind de nicăieri. Pixul căzu pe podea. Vlad, ignorând absența bruscă a pălăriei, se aplecă să culeagă țepușa improvizată din argint, înfiptă într-o formă neagră, inertă.

O lumină puternică, revărsată de lampa aprinsă deodată în tavan, umplu încăperea.

– Nu mișca, răcni paznicul de noapte. Te-am văzut pe camere. Poliția te ia de-aici, nenicule.

Vlad se întoarse spre noul venit. Paznicul tresări. Vlad era palid, speriat acum de scena incredibilă chiar și pentru el. Blond, fără pălărie, semăna cu portretul atârnat pe perete.

– E tabloul meu, îi spuse el paznicului, cu voce pierită.

Acesta se uită în cameră. Nu mai era nimeni. Vlad părea a fi singurul ocupant. Nu se vedeau urme de violență. Mirosul dulceag al sprayului WD40 nu deranja. Pe jos însă, sub tablou, zăcea un liliac însângerat, care justifica totul, fără a lămuri nimic.

– Mă scuzați. Iau eu chestia aia s-o duc la crematoriu. Pe-aici mai sunt cazuri de turbare și nu avem nevoie de necazuri.

– Mulțumesc, îi răspunse Vlad, rezemându-se ușor de masă.

După un minut-două, cu sângele curgând din nou prin vine, se urcă în taxi și, ștergându-și pixul de argint cu un șervețel, dispăru în umbra de sub poalele pădurii. În spate, deasupra conacului, cerul se colora puternic în roz și auriu.


Text apărut în volumul „Instabilitate cuantică“, Editura Tritonic, 2015

367 Total Views 1 Views Today