I

Inginerul Nicolae Popete avea 86 de ani şi tocmai descoperise maşina timpului. Pentru a breveta invenţia avea nevoie de un subiect care să facă prima „lansare” şi să se şi întoarcă de acolo, nu atât pentru a povesti (ştiinţa nu este interesată de istorii), cât pentru a demonstra reversibilitatea procesului. În scopul găsirii unui cobai Nicolae Popete nu s-a adresat Academiei (în care nu avea încredere, şi oricum în opinia sa demult trebuia dizolvată), ci a preferat un anunţ într-un ziar cu tiraj mic pentru a păstra, pe cât posibil, „caracterul secret al informaţiei”.

 

Teofil Barbălată era la un moment dat un poet şi un romancier contemporan mediocru. Ştia asta şi era împăcat. Prea încerca să le facă pe toate, prea se credea important şi nu excela în nimic. Cu gândul acesta se obişnuise deja după lungi ani de dramatism şi lingoare, după ce, la rugăminţile lui, i-o demonstraseră chiar majestăţile criticii (contemporane, bineînţeles). Dar nici criticii nu mai erau ce au fost. Nu-i erau străine nici micile atacuri de panică sau puseurile conştiinţei de normalizare a egoului, încercări organice, la el chiar mecanice, de reintrare în realitate, dar nici să se oprească din scris nu putea. „Dobitocii ăia”. Ceva, cineva parcă îi dicta încontinuu un text nesfârşit, inegal şi eteroclit despre lume, dar mai ales despre el şi despre ideea sa de literatură. Idei, la drept vorbind, mai ales despre literatură, nu prea avea, în cazul său fiind mult mai important scrisul acela monoton, fără sfârşit care trebuia în final să aibă un sens. „Nimeni nu scrie aiurea, tot scrisul înseamnă ceva”.

Un caz clasic de grafomanie, am spune noi, dar nu era doar atât, pe Teofil Barbălată îl măcina un gând mai puţin obişnuit. Pe scurt, abandonase viziunea, dar nu şi speranţa. Credea Teofil Barbălată că într-o altă vreme, scrisul său ar fi putut conta, ar fi fost important, singurul motiv pentru care acum, în vremea în care el trăia, era invizibil, se datora unui gust pervertit, prea dedat unor cutume prea repede schimbătoare pe care niciodată nu le putea prinde la timp (deîndată ce le-a observat au şi dispărut). Şi atunci cum, el, T. Barbălată să fie viu şi inovator, cu toată arta scrisului său? Dar… într-un alt timp, într-o altă vreme, dinainte, el, cu arta scrisului său, ar fi ştiut exact ce urmează şi ar fi putut să o ia înaintea tuturor. Ar fi putut să fie măcar ca Macedonski, dacă nu ca Eminescu, ba chiar ca Urmuz. Dacă el, Teofil Barbălată, ar fi fost măcar ca Urmuz? Şi la o adică de ce nu? Talent avea, secolul îi lipsea.

Îşi bău cafeaua în acelaşi fotoliu vechi în care şi-o bea în fiecare dimineaţă (moştenire la care nu a renunţat de la bunica primei şi ultimei sale soţii, baroneasă de Târgu-Jiu). Nu se gândea la nimic când îşi bea cafeaua, avea timp să se gândească la el şi la idealurile lui tot restul zilei. Acum stătea şi privea obiectele din casă cu un dezgust impersonal: un şifonier de lac, păstrat de la proprietar, o măsuţă rotundă de cafea cumpărată în primul an de căsătorie, acoperită cu un linţoliu roşu, imens, strâns ghem la picioarele ei, cu motive animaliere (amintire din facultate când l-a cumpărat de la un magazin de boarfe pentru că i se părea interesant), canapeaua extensibilă Rembrandt (luată recent pentru numele ei), lanseta Hemingway de 4 metri, făcută în China (obiect de decor cumpărat din aceleaşi considerente onomastice), rafturile de tablă ruginită ticsite de cărţi „din toate epocile”, raftul special, din lemn de brad nefinisat, cu volume cu dedicaţii (autorii valoroşi de acolo trebuiau căutaţi bine), covorul persan, dar de la mătuşa lui din partea tatălui. Împăturită pe jos, plapuma de la mama sa. Îi trecu prin minte că pe aceasta o folosea cel mai des.

Toate aceste treceri în revistă nu îi trezeau nici amintiri, nici sentimente. Când bea cafeaua T. Barbălată mintea sa era goală, bine că asta dura doar câteva minute. Neobişnuind să fumeze (să bea cu atât mai puţin), T. Barbălată era extrem de parcimonios şi totodată de rapid cu viciile, defectele şi dependenţele sale.

Termină cafeaua, se ridică, vizită toaleta, îşi schimbă treningul de noapte cu un impecabil costum kaki pe care se obişnuise să şi-l îngrijească singur după divorţ, îşi umplu geanta de umăr cu reviste şi cărţi cu totul nefolositoare (pentru prestigiu) şi părăsi garsoniera din strada Bistriţei, numărul 9, în mai puţin de 10 minute.

Era deja ora 8 şi un sfert. Luă tramvaiul 36, ignoră cu importanţă şi desăvârşire cearta bătrânilor din picioare cu tinerii de pe scaune şi coborî peste exact 23 de minute la staţia Pictor Vuţescu. Acolo îl aştepta de opt minute inginerul  Nicolae Popete.

 

Peste exact 21 de ore de la citirea anunţului, Teofil Barbălată intra în apartamentul lui Nicolae Popete cu aerul că ştie exact ce are de făcut.

Cu precauţie, pentru orice eventualitate, pe ultima filă a jurnalului intenţionat lăsat acasă, destinat anchetatorilor enigmatici, îşi notase: „Scriitorul Teofil Barbălată se trezi într-o dimineaţă cu o tendinţă irepresibilă de a se întoarce în timp”.

 

Mi-am amintit: într-o staţie de metrou sute de feţe încrâncenate, ostile, împietrite. Atât.

 

II

 

A trăit odată un Câine de lemn îndrăgostit de o Jumătate de Matrioşcă. Câinele de lemn avea de câteva zile un vis ciudat: se făcea că odată ca niciodată a existat un împărat care, în decursul vieţii, văzuse toată lumea, mai puţin un loc. Dacă avea să ajungă să vadă şi locul acela putea muri, altfel era condamnat la o nedreaptă, chinuitoare şi îngheţată eternitate. Împăratul adună oştile şi toţi cavalerii din regat ordonându-le să plece în lumea largă şi să găsească acel loc pe care piciorul lui nu-l călcase. A promis împăratul o recompensă atât de mare celui care avea să găsească locul ascuns încât toţi locuitorii regatului au pornit în lume, chiar şi femeile cu ţânci de lapte, să găsească locul acela nemainumit şi să câştige recompensa. Astfel, în curând, împăratul rămase singur în împărăţie. Plecaseră şi valeţii şi hamalii şi bucătarii şi hornarii. Era singur singurel, bătrân de abia îi puteai număra anii, şi în curând deveni foarte trist. Anii au tot trecut şi nimeni nu s-a mai întors să îi spună bătrânului împărat dacă au găsit au ba locul cu pricina, de parcă toţi îl abandonaseră sortitei sale chinuitoare şi îngheţate eternităţi.

 

Câinele de lemn se trezi lac de sudoare. Transpiraţia îi desenase pe piept o hartă. Stătea şi se holba la ea. Nu se mişca de frică să nu o distrugă. Stătea şi se uita. Nu îi venea să creadă. Încerca să o memoreze. Apoi şi-a amintit: cunoştea harta asta. Era harta parcului din cartierul lui. Parcul în care se plimba el. Îl ştia pe de rost, aproape. Era în parcul acela un loc în care nu fusese încă. Şi-a şters transpiraţia cu dosul palmei şi s-a ridicat în şezut. Trebuia neapărat să meargă astăzi chiar astăzi în locul acela. Era ceva cu locul acela, ceva care îl atrăgea. Dar când să mai facă şi asta? Nu putea gândi. Nu se putea concentra. S-a dat jos din pat şi acesta a  foşnit electrizat, deranjat de îndepărtarea trupului cald. Iarăşi adormise cu lumina aprinsă. Îl usturau ochii. S-a îndreptat spre întrerupător şi a stins lumina. S-a dus în bucătărie. Era în pielea goală, dar asta nu era o problemă, era singur în casă. Toată lumea ştia, Câinele de lemn a fost mereu singur. A deschis frigiderul şi a scos o coca-cola. A tras jaluzelele. Afară era încă noapte. Noaptea albăstruie şi rece de 14 martie.

 

După prima înghiţitură de Coca-cola parcă gândea mai bine. Lichidul rece şi înţepător, efervescent, care i se prelingea pe trahee îl deranja, dar îl trezea. Tuşi. Nu era suficient. Luă din dulap ibricul, îl umplu pe trei sferturi cu apă şi o puse la fiert. Avea nevoie şi de cafea. Multă cafea, doar trebuia să stea în picioare până a doua zi dimineaţă. Aşteptând să fiarbă apa se prăbuşi în scaunul de lemn din bucătărie şi în curând fu copleşit de imaginile zilei de ieri. Câinele de lemn închise ochii, îşi amintea.

 

Văzu prima dată fluviul şi apele fluviului învolburându-se. Un stol de ciori se grăbea croncănind deasupra. Apele se umflau, dar el, Câinele de lemn era bine, el era închis într-o baracă în Şantier. Nici măcar fluviul nu putea să treacă de Şantier, într-atât era de întins. În Şantier exista un echilibru pe care nici o forţă a naturii nu-l putea distruge. Câinele de lemn se născuse în Şantier şi nu credea că va pleca vreodată de acolo. În mijlocul Şantierului era o pădure de pin, în pădurea de pin curgeau râuri minuscule în care trăiau peşti minusculi. Şi mai adânc în pădurea de pin era închisoarea. Nu era bine să te plimbi pe lângă închisoare. Tot ce era pe lângă închisoare aparţinea închisorii, dacă te plimbai pe lângă închisoare şi tu puteai aparţine închisorii. Câinele de lemn a fost o singură dată aproape de închisoare. Suficient de aproape să îi audă pe cei închişi urlând. De fapt nu urlau, scoteau un sunet monoton, subţire, continuu. Două mii de oameni stăteau nemişcaţi în închisoare şi scoteau sunetul acela. Un fel de „ohm”, dar mult mai subţire, şi fără legătură cu meditaţia, mai degrabă cu suferinţa. Se spunea că cei două mii de foşti muncitori de pe Şantier închişi acolo nu dormeau şi nu mâncau, stăteau doar aşa, nemişcaţi şi scoteau sunetul acela. În spatele pădurii de pin erau barăcile muncitorilor liberi, puţin mai liberi, pentru că tot Şantierul era înconjurat cu sârmă ghimpată şi tranşee. Într-una dintre barăcile acelea se născuse şi Câinele de lemn. Mama lui murise la naştere. Tatăl muncea toată ziua, de Câinele de lemn au avut grijă la început femeile din barăcile vecine, apoi chiar Câinele de lemn a avut grijă de el, singur. Singura jucărie a Câinelui de lemn a fost un Câine de lemn, cioplit stângaci, cu cuţitul, de tatăl său. De aici i se trăgea şi porecla. În faţa pădurii de pin erau galeriile. Câinele de lemn avea voie să meargă acolo, dar nu se ducea niciodată. Nu era o imagine prea plăcută: nişte schelete ambulante, printre care şi tatăl său, opintindu-se toată ziua la piatră.

În ziua aceea, apele Dunării, deşi învolburate, nu au trecut de gardul de sârmă ghimpată, nu au răsturnat turnurile de control, nu au înfundat galeriile, nu au spart uşile închisorii din pădurea de pini, a fost doar o zi ploioasă cu mult vânt, iar Câinele de lemn stătea pe geamul de nailon al barăcii şi se uita la ciorile care survolau Şantierul îndreptându-se spre Mlaştină. Nu închisoarea din pădurea de pin era cel mai de temut loc de pe Şantier, ci Mlaştina, mlaştina în care, când nu mai încăpeau în închisoare, muncitorii erau scufundaţi de vii.

***

IV

 

Era sufocant. Perdeaua fâşâia încetişor mişcată de valurile de aer cald eliberate de aparatul de aer condiţionat. Nu dormea, stătea cu ochii închişi şi o strângea tare în braţe. Mirosul părului ei era reconfortant. Nu era prima oară când nu reuşea să adoarmă şi nu era prima oară când se gândea de ce făcea de fapt asta… Era absurd, morbid, patologic. Ştia, dar nu se putea controla. Odată pe săptămână trebuia, trebuia să vină la Matrioşca lui. Era de fapt o Jumătate de Matrioşcă. Matrioşca lui era moartă, cea din braţele lui era doar un surogat.

 

Fiica Câinelui de lemn s-a născut pe Şantier. La fel ca mama Câinelui de lemn şi mama fiicei Câinelui de lemn a murit la naştere. Pe atunci Câinele de lemn avea 14 ani, iar mama fiicei Câinelui de lemn 12. Pe Şantier totul era posibil.

Fiica Câinelui de lemn a fost crescută de aceleaşi femei care l-au crescut pe Câinele de lemn. I-au spus Matrioşca pentru că prima şi singura jucărie a fiicei Câinelui de lemn a fost o Matrioşcă făcută de Câinele de lemn pentru ea din tărtăcuţe de diferite mărimi.

Una dintre cele mai mari plăceri ale Câinelui de lemn era să se joace cu fiica lui, Matrioşca, în groapa de gunoi a Şantierului. Erau acolo hectare întregi de explorat, de descoperit, iar cu gioarsele mereu se putea încropi ceva de joacă pe lângă baracă. Dar cu adevărat cea mai mare plăcere a Câinelui de lemn era să doarmă noapte cu fiica lui în braţe. O ţinea strâns şi mirosul părului ei îl înnebunea, îl transporta într-o altă lume, cu mult înafara Şantierului, peste norii gri de cânepă şi fum industrial, într-o lume colorată, caldă şi vie, în care mirosul şi umezeala Şantierului nu ajungeau, în lumea curcubeu.

Viziunea acestei lumi izvorâtă din părul fiicei sale l-a convins pe Câinele de lemn să încerce să fugă.

Era o noapte ploioasă, ca toate nopţile de pe Şantier. Câinele de lemn, cu Matrioşca de mână se afundau în pădurea de pin. Mai aveau câţiva kilometri apoi dădeau peste o fâşie de câteva sute de metri din groapa de gunoi, apoi, în fine, de gardul de sârmă ghimpată. Dincolo de gard era libertatea. Acesta era singurul loc prin care aveau o şansă să treacă. Câinele de lemn studiase bine tot Şantierul. Au ieşit din pădure şi au traversat fâşia de groapă de gunoi târându-se pe burtă. Matriosca avea 11 ani, Câinele de lemn 25. Când au ajuns la sârma ghimpată Câinele de lemn a scos patentul şi a început să taie grăbit. Matrioşca tremura de frig, udă lângă el. Când a reuşit să facă o gaură suficient de mare Câinele de lemn a băgat capul să vadă mai bine ce era dincolo. Atunci s-a auzit împuşcătura. Câinele de lemn a trecut prin gard ca ars, zgâriindu-se la ceafă şi la umeri. A băgat mâinile prin gaură să o tragă şi pe Matrioşca, dar era deja prea târziu. Matrioşca zăcea întinsă pe grămada de gunoi într-o poziţie nefirească, cu picioarele răsucite, înspre Şantier, cu mâinile şi cu capul întinse spre gaură, spre Câinele de lemn. Picăturile mari de ploaie i se scurgeau pe faţă şi pe tot corpul scurgând sângele din corpul fetiţei în gunoaiele de zeci de ani ale Şantierului.

 

Au trecut ani buni până când Câinele de lemn să dea semne că şi-ar reveni. Nici vorbă să găsească vreodată lumea aceea colorată, caldă şi vie. Nimerise de pe Şantier pe un Şantier şi mai mare. Ieşise dintr-un cerc mic, concentric, într-un cerc mai mare concentric. Atât. Dar preţul, preţul i se părea prea mare. Ar fi putut să încerce să evadeze şi de aici, să scape şi din noul şi mult mai marele Şantier în care nimerise, dar nu mai avea motivaţie. Nu s-a căsătorit, nu a mai făcut copii. Ba chiar se credea că nu s-a culcat niciodată cu o femeie. Mergea în schimb săptămânal la bordel. Acolo era jumătatea lui de Matrioşcă.

O văzuse pe stradă, o fată care semăna izbitor cu Matrioşca, de la distanţă cel puţin. Aşa ar fi trebuit să arate şi Matrioşca lui acum. A urmărit-o mai multe zile şi aşa a aflat că era una dintre fetele de la „Salonul de Masaj Erotic”. A început să o viziteze regulat. Cât de des îi permitea salariul. Stătea cu ea şi 5, 6 ore. Nu făceau nimic. Stăteau întinşi în pat, Jumătatea de Matrioşcă dormea, de cele mai multe ori era foarte obosită, iar Câinele de lemn o ţinea strâns în braţe şi îi mirosea pielea, părul. Asta îl liniştea, de multe ori adormea şi el, iar când se trezea ea era deja plecată. Îi convenea să plece înainte pentru că odată cu deschiderea draperiilor negre, mate, şi pătrunderea luminii în cameră nu era nevoit să îi vadă chipul, să o privească cu atenţie, să îşi amintească că totuşi aceasta nu este fiica lui. Aşa, pleca acasă cu un sentiment bun care îl mai ţinea încă o săptămână.

Dar erau şi dăţi ca aceasta, când nu putea adormi, când era împresurat de griji, de nefirescul actului său. Atunci se chinuia, se zvârcolea. Atunci, de cele mai multe ori, pleca el din cameră înainte să se trezească ea. Tot pentru a nu-i vedea cu atenţie chipul, tot pentru a nu distruge o iluzie care îi permitea să trăiască. Aşa s-a întâmplat şi acum. A mângâiat-o pe păr şi a ieşit în tăcere.

 

La serviciu fusese, la jumătatea lui de Matrioşcă fusese, ba chiar plecase mult mai repede decât prevăzuse, avea deci timp berechet să scape de o altă obsesie, prin urmare se îndreptă spre parc.

În oraş, deşi era martie, nămeţii aveau câţiva zeci de centimetri. Se mergea greu, şi cu maşina, şi pe jos şi cu orice chiar şi noaptea târziu. S-a învârtit în jurul parcului aproape o jumătate de oră. Nu mai găsea intrarea, intrarea bine-cunoscută. Nu mai era acolo, de parcă o mâncaseră nămeţii. A văzut până la urmă o alee. Nu putea să ducă decât în parc aşa că o luă pe ea. Era aproape 3 dimineaţa. După câteva zeci de metri aleea părea să se înfunde. Nu mai înţelegea nimic. Era deja obosit. A găsit o bancă, a curăţat-o de zăpadă şi s-a aşezat. A scos de la piept o sticlă de apă minerală, plină pe jumătate şi a băut puţin. Vroia să îşi tragă sufletul şi să plece acasă. Se gândea să se întoarcă mâine. Şi atunci a apărut.

Matrioşca s-a apropiat de el încet, zâmbind. Era neschimbată. Purta chiar aceleaşi haine din urmă cu unsprezece ani ani. Câinele de lemn a izbucnit în plâns, dar apoi a zâmbit la rândul lui:

Vino, şezi!

Matrioşca s-a apropiat, l-a luat de mână. Apoi au apărut tatăl Câinelui de lemn şi mama lui şi mama Matrioştei. Vanda, mama Matrioştei avea cam aceeaşi vârstă cu Matrioşca şi semănau leit. Stăteau toţi şi îl priveau. Parcă lor nu le venea să creadă.

Haideţi, haideţi. Bine aţi venit. Ştiu, arăt ca naiba. Voi m-aţi aşteptat şi eu, era nici să nu vă mai găsesc vreodată. Dar de ce mă priviţi aşa straniu? Vai, dar ce curios… Voi nu eraţi morţi? Parcă muriserăţi. Tu, Matrioşca mea iubită, nu ai murit pe când evadam? Nu te-au împuşcat? Şi tu, mamă, nu ai murit la naşterea mea? Şi tu, Vanda, nu ai murit când ai născut-o pe Matrioşca? Cum? Doar te-am văzut eu. Şi tu, tată, tu nu ai murit sub pietre, cu faţa plină de cărbuni? Cum?, şi pe tine te-am văzut. La toţi v-am văzut trupurile reci şi uscate, mai puţin al tău, mamă. Dar nu staţi în picioare, şedeţi, mai sunt bănci şi acolo. Nu, tată, nu, lasă sticla asta, e doar apă. Nu-i sticlă cu rachiu. Tot nu te-ai lăsat de vechiul nărav. Mult ţi-a mai plăcut rachiul. Pe tine te-am îngropat chiar eu în pădurea de pini. Vroiau să-ţi arunce corpul în mlaştină. Nu i-am lăsat. Şi ce mult ai mai băut…Ştiţi?, se zice că moartea nu-i aşa o chestie extraordinară. Moartea vine la toţi până la urmă…Lasă, tată, sticla aia! Dar eu, stând mai mult pe aici, după ce aţi plecat voi, am văzut că nici viaţa nu-i cine ştie ce… şi asta e pentru toată lumea… Oh, Matrioşca mea iubită, ce frumos ai zâmbit acum. Parcă nici când trăiai nu zâmbeai aşa frumos. Nu-i aşa Vanda? A, da stai că tu nu ai de unde să ştii. Ce semănaţi! Nu-i aşa, tată? Mai ţii minte, tată, cum am îngropat-o noi doi pe Vanda în pădurea de pini, lângă mama? Ei, acolo te-am îngropat şi eu pe tine. Sunteţi la un loc, de nu or fi răscolit ăia mormintele. Dar lasă, măi tată sticla aia odată! Staţi să-mi termin vorba. Deci, treaba cu moartea şi viaţa e că sunt pentru toată lumea, adică nu-i nimic extraordinar în asta. Dar staţi, unde plecaţi, staţi să vă spun. Staţi că e interesant… ascultaţi…nu mă lăsaţi aici, destul m-aţi lăsat. Moartea şi viaţa, dar mai ales moartea…

Câinele de lemn urmări fantomele familiei sale care trecură prin gardul viu acoperit de nămeţi. Câinele de lemn se opinti în gard. Era ora patru dimineaţa, 15 martie, şi Câinele de lemn trecu dincolo.

 

Dormi, dormi,n-am putut niciodată să mă obişnuiesc cu lumea, cu pielea umană, cu tot ce poate fi explicat. Dormi, dormi, în fiecare zi gândesc totul cu exactitate: Acum mă oblig. Cu electrizări epidermice mângâi uşor adevărul. Dormi, dormi, un timp negru, fără amintiri e afară, insecta tenace îmi ronţăie creierul. În Cosmos e bine şi cald.

 

V

 

T. Barbălată se trezi ud până la oase într-o pădure de mesteceni. Era noapte. Mirosea a săpun. În jurul lui fojgăiau animalele. După spaima primelor clipe, după ce se scutură ca un motan zbârlit şi se mai obişnui cu frigul ce-l cuprinsese, încercă febril să-şi dea seama unde se află. Nu avea nici un indiciu. Îşi dădu jos sacoul şi cămaşa îmbibate de apă, le stoarse şi rămase doar în maieu. Acum parcă era mai bine. Părea că plouase de curând, ţiuiau greierii, îi atrăgeau atenţia sclipirile licuricilor, auzea o sumedenie de alte foşnete nedesluşite şi clar, în lumina unei luni pline, vedea mestecenii aceia albicioşi, înalţi de câţiva metri, care îl înconjurau de pretutindeni. Încercă să îşi dea seama ce căuta acolo şi de ce nu îl trezise ploaia care îl udase din plin, când o durere ascuţită de cap îl făcu să se încovoaie. Prima dată i se făcu frică de pneumonie, apoi îşi aminti ca prin vis de întâlnirea cu inginerul Popete şi o frică şi mai mare îl cuprinse deodată. Fără să se poată stăpâni o luă la fugă. „Ce se întâmplase?, cum ajunsese acolo?, era Popete un nebun pervers care îl drogase şi îşi bătuse joc de el sau ajunsese într-adevăr în trecut?, dar dacă îl drogase cum îl drogase, doar nu a consumat nimic?, şi dacă ajunsese în trecut unde ajunsese?, dacă ajunsese în preistorie?, inginerul nu-i explicase nimic despre calculele lui, a fost tâmpit că a acceptat aşa ceva, şi dacă totuşi ajunsese unde trebuia ce îi garanta că se va întoarce?, şi totuşi de ce era în pădure?, şi chiar dacă era în pădure şi ajunsese unde trebuia, cum se va descurca?”. Toate aceste gânduri îi trecură în câteva secunde prin minte lui Teofil Barbălată în timp ce fugea ca un apucat împiedicându-se de ierburi şi tufe, ferind mestecenii voluminoşi şi alunecând pe vreascurile ude de pe jos. Uitase de durerea de cap, îi era tot mai clar că o să moară, apoi îşi aminti de bijuteriile lui Popete. Se opri gâfâind şi căută în buzunarul sacoului pe care deja îl târa prin frunziş. Bijuteriile erau tot acolo. „Dar dacă erau false?, doar nu le verificase nimeni…”. Oftă şi se aşeză descumpănit la poalele unui mesteacăn să-şi tragă răsuflarea. Sportul din tinereţe nu-l mai ajuta. „El era totuşi un biet scriitor muncit de vremi. La ce-i trebuise lui aşa ceva?” Îi venea să plângă, ba chiar vărsă câteva lacrimi înainte să-şi mai vină în fire. Apoi, privind în jur observă că era pe un mic deluşor, iar în depărtare luceau câteva lumini pâlpâitoare şi slabe. Se ridică şi privi cu atenţie. În lumina lunii desluşi forma concavă a unui orăşel la doar câţiva kilometri. Nu-i venea să-şi creadă ochilor… semăna leit cu Târgul Bucurescilor pe care îl ştia din ilustrate. Deci ajunsese unde trebuia, sau oricum, pe acolo, îşi aminti că inginerul Popete locuia în Berceni, iar pe atunci Berceniul nu putea fi decât pădure, deci era bine, dar groaza nu îl părăsi, ba din contră, puse şi mai tare stăpânire pe el. El, scriitorul Teofil Barbălată, ajunsese în trecut, dar acum trebuia să se descurce. Ceea ce părea un plan ficţional şi măreţ se îndeplinise, dar acum nu mai avea aşi prozodici în mânecă, de fapt nici nu avea mâneci, era în maieu, leoarcă, în pragul pneumoniei, fără nicio cunoştinţă într-o lume pe care o ştia doar din literatură, într-o lume fără metrou, autobus, dicarbocalm, ampicilină, fără apartament, vacanţe la mare, fără sfârşit. Era singur într-o lume în care se trăia cum el nu ştia să trăiască, dar se scria o literatură… Aproape câteva bufniţe buhuiau de zor. Nu mai avea ce face, asta era, zece ani era sortit să trăiască aici. Îşi dădu jos pantofii de lac, îşi scoase ciorapii uzi, îi stoarse şi pe ei şi îi băgă în buzunarul pantalonilor. Încălţă pantofii la loc şi cu o determinare demnă de un Gavroche o luă grăbit spre Bucuresci.

Când intră în oraş era aproape zi. Hainele i se mai zvântaseră şi le îmbrăcase deja precaut în ciuda disconfortului. Nu vedea pe nimeni, doar mâzga care se adunase în urma ploii pe străzile pietruite şi pe trotuarele pavate cu lemn. Felinarele electrice luminau intermitent. Ceva-ceva tot recunoştea şi o luă spre Lipscani. La un colţ, aproape de o scurgere ghici resturile unui ziar. Îl ridică. „Răcnetul Carpaţilor”. Data, 16 Gustar, 1908. T. Barbălată înjură. Calculele tâmpite ale inginerului Popete… Dacă trebuia să stea zece ani în condiţiile astea avea să prindă Primul Război Mondial, şi nu prea avea chef, dar la drept vorbind ce putea face? Situaţia era cu atât mai ciudată cu cât T. Barbălată ştia că el părăsise apartamentul iniginerului Popete pe 28 august, însă îşi aminti repede că în 1908 România încă nu adoptase calendarul Iulian, deşi el funcţiona deja în tot restul Europei. Ce ţi-e şi cu istoria asta. Îşi strânse mai tare sacoul pe lângă el şi privi în jur. Deja pe străzi era lume, câţiva îl priveau din mers cu interes, dar majoritatea nu se sinchiseau de asemenea arătare. Vizavi cineva dechise un grilaj şi atârnă o firmă. Scria cu tuş tipografic: Frizerie. T. Barbălată se mai scutură odată şi în ciuda oricăror inconvenienţe îşi făcu curaj şi intră să se încălzească. Înainte de a deschide uşa încercă să îşi amintească ce limbă se vorbea pe atunci. El o ştia doar pe cea „poetică”. Din cauza frigului nu stărui prea mult la gândul acesta,  îşi impuse doar să nu vorbească cu un accent prea „modern”. În cel mai rău caz spunea că e un scriitor austriac exilat din Paris (costumaţia o putea dovedi). Trebuia să mai vadă cu bijuteriile alea. Uşa se închise în urma sa cu un clinchet de clopoţel.

La câteva străzi distanţă, exact acolo unde T. Barbălată avea să-şi găsească o gazdă în câteva ore la recomandarea frizerului, cartierul a fost zguduit de un fenomen remarcabil: la primele ore ale dimineţii locuitorii de pe strada Smârdan au fost treziţi de o bufnitură teribilă. Scoţându-şi capetele pe geamuri au putut constata că un felinar electric se îndoise de-a dreptul în timp ce deasupra lui trona un uriaş vultur african.

 

Trebuia să rămâi între locurile cunoscute şi prietenoase, aici, la orice pas eşti pândit de palida nebunie şi ordinea din minte nu foloseşte la nimic. Trebuia să rămâi între cartierele cunoscute şi prietenoase, aici, totul este fantastic de periculos şi totul te poate ucide-ntr-o clipă. Trebuia să rămâi, să te bucuri de lumea ta mijlocie, aici nimic nu e mijlociu şi nimic nu-ţi va folosi, numai moartea.


Teofil și Câinele de lemn de Cosmin Perța
Editura Herg Benet, 2012

807 Total Views 2 Views Today