Moșierul Chiriac Pascu ieși înainte:

– Bine frate, nimeriși tocmai la spartul târgului. Eu am prânzit demult. Dar să pun să-ți facă îndată ceva.

Prietenul său, Dumitru Stupcan, răspunse, scoborându-se din trăsură:

– Ba să-ți cauți de treabă! De data asta am mâncat.

Și moșierul zise:

– Cum de data asta? Cu alte cuvinte, altădată ai cam rămas flămând la mine?

În vreme ce-și dară mâna, Stupcan îl desluși:

– La tine, nu, niciodată. Răspunsul acesta e în legătură cu o întâmplare a mea din tinerețe, pe care nu o pot uita. Am să ți-o spun. Deocamdată poruncește să-mi vâre calul în grajd, căci astă seară rămân la tine.

Cei doi vechi prieteni intrară în casă. Și după ce musafirul își scoase mantaua de pânză ce-l ferea de colb, trecură amândoi într-o odaie în care obloanele erau închise, ca să nu pătrundă căldura zilei. Vorbiră despre multe, și nu ieșiră din casă, decât după ce băgară de seamă că se înserase, când trecură din dos, în cerdacul ce da înspre pădurice. Și se așezară amândoi în jilțurile de paie, care scârțâiră sub greutatea trupurilor.

În înălțimi câteva stele parcă pâlpăiau și parcă nu. Păduricea sta nemișcată. Deasupra un stol de prigorii nu-și găseau odihna.

Dumitru Stupcan spuse:

– Dragă Chiriac, de când sunt eu n-am văzut o priveliște mai frumoasă ca aceasta de la tine.

Și adăogă oftând:

– Prietene, ce-aș mai da să pot sta cu tine, într-o casă ca asta, pe o moșie ca a ta.

– Nimic n-ai avea de dat: stai la mine toată viața ta, și-ți îndeplinești dorința.

Stupcan întoarse capul și prin umbra serii privi în ochii lui Chiriac.

– Știu că vorbești din inimă, îi zise, dar… Ei, dragul meu, dacă s-ar putea face totdeauna ceea ce vrea omul.

După câteva clipe Chiriac apropie jilțul, întinse brațul, își apucă prietenul de după gât, apoi îi zise:

– Dar parcă era vorba să-mi spui întâmplarea ta din tinerețe.

– Bine, dragul meu, să ți-o spun; ascultă:

– … Știi că după ce mi-am luat licența, pusesem mâna pe niște parale venite dintr-o moștenire neașteptată. Le-am tocat, o știi și asta, prin călătorii. Am văzut multe, n-am ce zice, dar ca să nu rămân pe acolo, a trebuit s-o iau frumușel înapoi spre țară. M-am întors ușurel de tot. În răstimpul acesta de vreme, până ce m-am însurat, noi nu ne-am văzut. În București am început să duc viața de student. Cu zăpăceala mea, nu prea mă încumetam să iau vreo slujbă. Mâncam odată în zi, și dormeam de două ori: adică și înainte și după masă. Eram cel mai fericit om din lume, când mă chema cineva să mănânc la el. Scuteam un franc, și mă săturam totodată. Dar noroacele aceste se întâmplau rar. Odată, cum mă îndreptam spre birt, mă lovesc piept în piept cu Simeon, Simeon Cardu, cu care ai învățat și tu. Nu ne văzusem de ani de zile. El ajunsese bine, se însurase și luase zestre mare. Cum mă zări îmi sări de gât și după îmbrățișări și întrebări, urmă poftirea la masa de seară. Cum eram deprins să mănânc numai odată în zi, am luat numai o cafea neagră, și m-am întors. Îmi păstram foamea pentru masa unde eram chemat, masă ce fără îndoială avea sa fie îndestulătoare. Cum am ajuns acasă m-am culcat. Și am visat numai mâncăruri. Pe semne de asta am dormit ne-ntors pănă seara la opt. La Simeon trebuia să fiu la șapte. Eram nenorocit. M-am îmbrăcat și eu cât am putut mai iute și am luat-o la goană. Când am ajuns se așezaseră la masă. Și mi-a fost rușine. Le-am spus că mă oprise niște afaceri, și că mâncasem. Îți poți închipui! Făcui cunoștință cu toții, și Simeon îmi zise: „Bine dragă, cel puțin să ne faci plăcerea să stai cu noi”. Și mă așeză lângă nevastă-sa. Sunt împrejurări în viață care îți lasă urme neșterse.

Uite, parcă văd sufrageria mare, cu pereții în lemn de stejar; parcă văd candelabrul, trichelurile, și farfuriile cu flori aurite; și parcă simt privirea curtenitoare a slujnicei care aducea mâncărurile. Țin minte chiar o meteahnă a femeii acesteia! Avea un ochiu mai închis și de câte ori trecea pe lângă mine, parcă-mi făcea semn să scot și eu din farfurie. Când ajunsei eu, mâncaseră supa. Chiar atunci se pusese pe masă rasolul de pește, un șalău. Peștele care-mi place mai mult, — și cu drept cuvânt. Ai băgat tu de seamă că e singurul pește care după ce e fiert își păstrează culoarea ceea proaspătă, albă-verzue, pe care o are când e viu? Șalăul e pește de neam, dragă. Și, într-un sos de muștar ca acela, e un lucru rar. Când l-am văzut am simțit un gol în stomac. Mi-am adus aminte de toți șalăii, pe care-i mâncasem în viața mea de rătăcitor, pe bordul vapoarelor mari. Ce-mi făcea chinul și mai mare, era că alături, nevasta lui Simeon, da deslușiri unei prietene, despre cum se gătește sosul cu muștar. În fața mea Simeon înghițea din plin, și printre îmbucături luase din nou firul vorbirii rupt prin venirea mea. Vorbeau despre artă, dragă, despre pictură. Văzându-mă că tac, vroiră să mă facă să-mi dau și eu părerea.

– Tu care ai fost prin atâtea locuri, îmi zise Simeon, poți să-mi sprijini admirația pe care o am pentru Wiertz. Ai fost la Bruxelles, în galeria operilor lui?

– Cum nu, răspunsei eu, și îngânaiu câteva cuvinte.

Prietenul meu înghiți odată și urmă să-mi vorbească :

– Ai văzut „Răsvrătirea Îngerilor”?

– Cum nu. E una dintre cele mai îndrăznețe pânze ce mi-a fost dat să văd vreodată.

Și mai îngânaiu câteva cuvinte. Dar în gândul meu dam dracului și pe Wiertz, și pe toți îngerii lui. Isprăviră de mâncat peștele și sluga trecu iarăși pe lângă mine, și cu ochiul ei pe jumătate închis parcă mă îndemna: „Măcar din mâncarea asta scoate și dumneata”. Și în mijlocul mesei, aburi o gâscă cu varză. Simții că cineva dinăuntrul meu îmi răcnea; „Spune, omule, că ți-e foame, că n-ai mâncat. Uite gâsca sboară din farfurie!” Ce e drept într-o clipă nu rămase decât varza din care se ridica un val de aburi, și mi se păru că tocmai colo, sus, deasupra capului meu, din aburii mirositori se întrupează deodată gâsca albă, cu gâtul și aripele întinse spre zbor, că găgăe spre a-și lua rămas bun de la mine, și că se strecoară prin bagdadie. Și n-am mai văzut nimic.

– Nici vorbă, urmă Simeon, Wiertz e un artist genial. Mă rog, Stupcane, ce zici tu de „Napoleon în Infern”?

– A, da! Ce să zic. De „Napoleon în Infern” vorbești? A! nici vorbă. E o mare operă. Chipurile acelora cari au ce bănui marelui omorâtor de oameni, te zgudue. Nici vorbă.

Eram zăpăcit; lihnit de foame. Mi se încleiase limba. Nu știu ce voi mai fi îndrugat, și câtă vreme trecuse, când deodată îmi gâdili nările mirosul unei fripturi. Întorc la dreapta capul, și văd mânușițele albe ale gazdei împărțind un purcel fript. Tu nu știi gustul purcelului fript. Degeaba, nu-l știi! Poate știi pe a purcelului din care ai mâncat, asta-i altă ceva, dar pe a purcelului din care nu ți-a fost dat să mănânci, nu-l știi, n-ai avut fericirea să-l știi.

Privind la ceilalți îmi adusei aminte ca prin farmec de chinurile ce le mai simțisem odată, într-un internat, după ce citisem descrierile din Odisea, a meselor cu viței și berbeci fripți, a ospățurilor cu vinurile groase de pe coastele Greciei fericite, din acele vremuri. Mă rugam în gând lui Dumnezeu, să dea purcelul mai repede gata, să se sfârșească odată cu suferința mea. Aș! Își vârâse coada Wiertz. Vorbind despre dânsul se înghițea mai rar. Firește, vrând-nevrând, trebuia să-mi dau părerea asupra operilor lui. În sfârșit, sosi prăjitura. Deodată, fără să mă aștept, nevasta lui Simeon, taie o felie, dar știi o felie mare din prăjitură, și mi-o întinde: „Oricât ai fi de sătul, îmi zise, prăjitura se poate mânca, și n-ai să mi-o înapoiezi.”

Cred și eu! Cum de nu-i trecuse prin minte să facă astfel și cu purcelul! Eu mă așternui pe mâncat. Să crezi, nu simțeam gustul prăjiturii; știu atâta că era ceva bun și că în sfârșit mâncam și eu. Dar Simeon nu mă lăsa în pace:

– Stupcane, în fund deasupra ușii e un tablou, care…

– Nu e nici un tablou în fund, răspunsei eu, desnădăjduit că nu pot mânca în liniște.

– Cum nu, este unul: „Grecii”, „Grecii”… Atunci cu coada ochiului am zărit cum nevastă-sa îi făcu semn să mă lase în pace. Femeile pătrund mai repede unele taine, ca noi. Din înfățișarea mea nevastă-sa ghicise, ce sufeream. Tăcură cu toții, iar eu primii trei felii, una după alta. Nu mai vorbi nimeni, nici un cuvânt, pănă la sfârșit. Fără îndoială, mă priveau. Dar ce-mi păsa mie? Mâncam, acesta era lucrul de căpetenie. N-o să uit niciodată întâmplarea asta!”

Chiriac râse toată vremea cât povestise prietenul său.

Noaptea se apropia repede. În vreme ce jos întunericul îneca totul, cerul se lumina în sclipirea miilor de stele. Prigoriile se liniștiră în frunzișul păduricei.

O slujnică deschise ușa și spuse:

– Poftim la masă.

– Tocmai acum mă gândeam că întârziasem cu masa, zise Chiriac. Povestirea ta, Dumitre, mi-a făcut o foame de lup. Haidem să mâncăm.

Cei doi prieteni se sculară și porniră ținându-se de mijloc. La ușa sufrageriei Stupcan se opri și spuse:

– Pentru că mergem la masă, dă-mi voie să-ți fac o întrebare:

– Dragul meu, știi care e cel mai prost pictor din lume?

– Wiertz, răspunse Chiriac râzând.

– Așa. Vrasăzică suntem de aceeași părere. E Wiertz. Să nu mai fie vorbă pe urmă. Putem mânca liniștiți.

Apoi adăugă supărat:

– N-o să-i iert cât voi trăi, ticălosului, că a făcut două pânze proaste: „Răsvrătirea Îngerilor” și „Napoleon în Infern”.

Prietenii râseră și intrară în sufragerie.

 

Din volumul „Cea dintâi durere“,

ediția princeps, Editura Minerva, 1907

 

141 Total Views 2 Views Today