Școala Centrală de fete, clasa a VII-a, București, 1935 Sursa foto: imagoromaniae.ro

… În clasă e o tăcere ca-n biserică. La tablă stau smirna patru fetițe, între unsprezece și doisprezece ani, palide, îngrijate, cu ochii țintă la examinator. Acesta răsfoiește-o carte, o închide, se uită la tablă, apoi iar deschide cartea. E o căldură năbușitoare. Minutele trec greu, încărcate parcă de așteptarea și de neliniștea atâtor suflete. Pe rândul de scaune de sub ferestre flutură, ca mișcate de-un singur resort, un șir de evantalii. Bietele mame, sunt așa de emoționate! În ochii lor e o nespusă milă, și ceva din frica unei operații.

În sfârșit, examinatorul a clipit. O lumină a scăpărat pe fața lui aspră și posomorâtă. Niciun evantaliu nu se mai mișcă. Întrebarea, mult așteptata întrebare, a fost rostită. Prima elevă răspunde. Răspunsul e limpede, sigur și de o admirabilă cântăreală de vorbe. Lăcrimi de mulțumire umezesc ochii fericiților părinți. Respirăm. Dar greutatea ridicată de pe sufletele noastre s-așază, pasămite, toată pe sufletul sumbrului examinator, care, fără să dea cel mai mic semn de aprobare, se adresează răstit la eleva de-alături:

– Spune, dumneata!

Aceasta, nedumerită, privește un moment în juru-i, ca și cum ar căuta un sprijin, o explicare la ceea ce mintea ei dreaptă și cinstită nu poate să/și explice, și, cu multă sfială, îngăimează: „A spus bine…“

– Dumneata!

Tăcere. Ne-ntrebăm toți: Ce-o mai fi și asta!

– Dumneata!

A patra elevă încearcă să-mbrace cu alte vorbe ceea ce așa de bine și de frumos spusese cea dintâi, singura care sta liniștită în vremea asta, știind că răspunsul bun și adevărat e cel pe care l-a dat ea, și altul nu poate fi.

Întrebările următoare, deși vădit căutau să fie – nu știu de ce – cât mai iabrașe și mai încâlcite, au găsit aproape la toate elevele aceleași cunoștinți sigure, aceeași serioasă pregătire, aceeași deplină stăpânire a materiei. În trei ceasuri de… tortură, interesantul, gravul examinator n-a reușit decât o singură dată „să încurce“. Și-atunci – o, minune! – atunci l-am văzut și noi surâzând.  Un surâs, în care parcă i s-a deschis deodată tot sufletul, – un surâs prețios, și ca raritate, și ca semnificare…

*

*          *

A doua zi, într-o altă clasă. Elevele sunt mai măricele. În aer e mai puțină solemnitate. Domnul care întreabă e tipul examinatorului ironic. Dintre cele patru eleve scoase la tablă, numai pe una a reușit să o facă să plângă. Domnul e triumfător. Surâde, își răsucește mustața, și, din felul cum întreabă, se vede cât de acolo ce urmărește. Suma de cunoștinți, gradul de pregătire, disciplina mintală a elevelor, metodul de predare al profesorului, toate acestea îi sunt aproape indiferente. Pe el altele îl preocupă. El vrea să se afirme ca om de spirit, el vrea să dea reprezentație pentru publicul care e de față, și, Doamne iartă-mă – poate că mai vrea, cu această ocazie oficială, să dovedească elevelor, și mai ales directoarei, că o podoabă de dascăl așa cum e dânsul ar fi o minunată „achiziție“ pentru institut, – în orice caz, o prudentă poliță de asigurare pentru… anii viitori.

Din când în când, după ce pune întrebarea, se întoarce rânjind către profesorul clasei și-i adresează tare, ca s-auzim și noi, aceleași vorbe, care i se par, pesemne, foarte afurisite:

– Ori poate… n-ați făcut asta în cursul anului?

– Ba da, îi răspunde acesta liniștit, făcându-se că nu bagă de seamă.

*

*          *

Trec în altă clasă. E un obiect asupra căruia profesorul – un excelent pedagog, după cât se vede – a ținut să dezvolte mai mult puterea de gândire și judecata personală a elevelor, deschizându-le vederi largi în lumea pe care era chemat să le-o arate și lăsând chestiile de memorie pe planul al doilea. Examinatorul, din nenorocire, e un tipicar imperturbabil. De câte ori o elevă încearcă să iasă din strâmtoarea tipicului și să arate ce știe, ce-a învățat, în afară și mai presus de tocătura amețitoare a rutinei și de pleava de vorbe ce se vântură prin manuale, examinatorul, cu o strâmbătură de dispreț, care-l face și mai urât decât e ele de-acasă, o recheamă la sfânta lui bucoavnă:

– Mie asta să-mi răspunzi. Ce spui dumneata e altceva… nu mă interesează, nu te-am întrebat…

Și bietul profesor, în vremea asta de sâcâială, își frânge mâinile de disperare, ca un general care-și vede ostașii măcelăriți – bunii, vitejii lui ostași, închiși într-o strâmtoare neprevăzută, unde nu se pot apăra, unde nu se pot lupta.

Dar și așa, strivite între scoarțele cărții, elevele au știut să se distingă. Opera profesorului era prea mare pentru ca să n-o vadă chiar și acel ce parcă n-ar fi vrut s-o vadă. O clipă se proiectase pe ea umbra examinatorului, – o pată de-ntuneric ce-a lunecat, și-atât tot.

*

*          *

O clasă din cursul superior. Examinatorul n-a sosit încă. Șoapte pripite, răsfoiri de cărți, fluturări de evantalii, – un zgomot confuz, plăcut, care amintește zgomotul frunzelor uscate, zumzetul albinelor… Dar ușa se deschide, intră domnul examinator, și deodată se face tăcere. Figura lui severă aduce-n clasă nu știu ce aer de Curte cu juri. Grav, s-așază pe scaun, se uită-ncruntat pe catalog și, când strigă pe cea dintâi elevă – căci el nu scoate decât una la tablă – în tonul cu care-i rostește numele are ceva solemn, prezidențial, parc-ar zice: „Să se introducă acuzatul!“ Un moment mă cred la teatru. Dar ce rol ingrat și antipatic are speriatul acesta care face pe examinatorul și cât de fals îl joacă! În privire, în glas, în toată făptura lui, alcătuită parcă din împrumuturi care nu i se potrivesc, e ceva așa de artificial, așa de exagerat, și el însușii ca om – ca imitație de om, mai bine zis, – e așa de neizbutit și de anost, că-ți vine să-l fluieri. Ea însă joacă admirabil. Este aidoma eleva silitoare și cuminte care – fără nicio afectare și fără nicio emfază – răspunde bine și frumos la toate întrebările. E atâta cuviință în ținuta ei, atâta siguranță în fraza ei limpede și curgătoare, și-n tot jocul ei atâta armonie, sobrietate, natural… A, dar noi suntem în clasă, e un examen adevărat. Domnul singur dă impresia că e pe scenă.

*

*      *

Noi, cei mari, uităm adesea c-am fost copii. Uităm cum eram, ce simțeam și cum judecam când eram copii. Și lucrul acesta ar trebui să ni-l aducem bine aminte, mai ales când ne găsim în fața copiilor. Ei sunt mult mai deștepți decât îi presupunem. În lumea noastră veche, știută, lipsită de farmec, ei vin însetați, cu simțurile proaspete și cu mintea plină de întrebări. Tot sufletul lor e deschis la priveliștea asta nouă și vede lucruri pe care noi nu le mai vedem. Și-n sufletul acesta se urzește cu o repeziciune uimitoare o lume de înțelesuri, neștiute de noi, misterioase și profunde în naivitatea lor. O vorbă, o căutătură, un gest al nostru intră ca un ferment, ca o sămânță nouă, în câmpul de observație al copilului. Pentru viața lui, pentru viitoarea floră a câmpului acestuia, de o neînchipuită fertilitate, nimic nu e indiferent, nimic neproductiv.

Adevărul acesta elementar îl știm cu toții – îl știm, de știut, dar mereu îl uităm, și chiar și când ni-l amintim, nu-i dăm importanța pe care o comportă.

*

*          *

Ce vor zice copiii, cărora nimic nu le scapă neobservat și necântărit, ce vor zice de noi elevele acelea pe care ni le închipuim că le-am examinat, pe când în realitate ne-au examinat ele pe noi, căci noi am pozat, am pozat în toată accepțiunea rea a cuvântului și cu toate fumurile deșertăciunii noastre! Ce vor zice când vor rămâne singure? Pusu-ne-am noi, măcar o clipă, întrebarea asta, pe când ne grozăveam și căutam să le intimidăm cu gravitatea sau cu ironia noastră? Am fost solemni, am însemnat în catalog ceea ce credeam noi c-am aflat, în câteva minute, despre știința lor, agonisită într-un an de muncă, și am plecat. Umbra noastră însă, păcătoasa noastră umbră a rămas acolo-n clasă, cu gesturile, cu privirile posomorâte și cu toate ifosele fanfaronadei noastre de oameni mari și importanți. Și umbra aceasta vor cunoaște-o ele din toată ființa noastră și pe umbra aceasta vor judeca-o. Cele mai slabe de înger vor crede că așa se cade, așa e bine și frumos să fie „omul mare“, ne vor lua de model și când vor ajunge-n vârsta noastră vor fi ca noi. Cele deștepte… vor râde – râs trist, râs amar și funest, ca al tuturor copiilor care văd slăbiciunile și păcatele noastre și râd de ele.

Fi-vor aceste rânduri de vreun folos celor ce-și dau aere impunătoare și fac pe grozavii cu cei mici și cu cei pe care-i cred ei neînsemnați și proști? Putea-vor ele trezi o licărire de bun simț în sufletul acelor oameni deșerți, oameni-actori, care nu-și trăiesc viața, ci și-o joacă, fărâmăturită, stricată, împărțită-n roluri, schimbându-și mersul, glasul, căutătura, firea, după momentul și locul în care se găsesc, după slujba pe care o ocupă, după importanța pe care le-o dă un decret regal, sau un decret al soartei?… Pentru ei le-am scris.

Din volumul „File rupte“, ediția a III-a,

Editura Cartea Românească, 1929

188 Total Views 1 Views Today