traducere: Alexandru Philippide

Într-un sat odată erau doi oameni pe care îi chema la fel.

Pe amândoi îi chema Klaus; unul însă avea patru cai, iar celălalt numai un cal. Ca să-i poată deosebi unul de celălalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic. Și acum ascultați ce li s-a întâmplat:

Klaus cel mic trebuia să are toată săptămâna pentru Klaus cel mare și să-i împrumute calul pe care-l avea, pe urmă Klaus cel mare îl ajuta cu cei patru cai ai lui, dar numai o dată pe săptămână, și anume duminica. Ce mai pocnea din bici Klaus cel mic mânând cinci cai! O zi întreagă, toți erau ca și cum ar fi fost ai lui! Soarele strălucea și toate clopotele din clopotniță chemau lumea la biserică. Oamenii erau toți gătiți de sărbătoare și se duceau cu cartea de rugăciuni subsuoară s-asculte predica și toți se uitau la Klaus cel mic, care ara cu cinci cai, și Klaus era așa de mândru, încât iar pocnea din bici și striga: „Hi, căluții mei!“

– Nu trebuie să spui așa! zicea Klaus cel mare; numai un cal e al tău.

Dar când iar mai trecea cineva, Klaus cel mic uita că nu trebuie spună așa și striga: „Hi, căluții mei!“

– Îți spun o dată pentru totdeauna să nu mai zici așa, spuse Klaus cel mare. Dacă mai zici, să știi că-i trântesc una în cap calului tău de nu se mai scoală în vecii vecilor!

– Nu, nu mai zic așa! spuse Klaus cel mic.

Dar când oamenii treceau pe lângă el și îi dădeau bună ziua, el iar se bucura și se gândea ce bine-i că are cinci cai la plug și pocnea din bici și striga: „Hiii, căluții mei!“

– Las’ că-ți dau eu ție căluți! a spus Klaus cel mare, a luat un ciocan și a dat una în cap calului lui Klaus cel mic, de-a căzut jos calul și nu s-a mai sculat.

– Vai, acum nu mai am cal, a spus Klaus cel mic și a început să se tânguie. Apoi a jupuit calul, a pus pielea la vânt, să se usuce, a băgat-o într-un sac, a luat sacul în spate și s-a dus la târg, să vândă pielea calului.

Până la târg era departe și drumul trecea printr-o pădure mare și întunecoasă și pe lângă asta s-a mai stricat și vremea. Klaus cel mic s-a rătăcit și când a dat iar de drumul cel bun începuse să se însereze; pe unde se afla el acuma era prea departe ca să mai ajungă la oraș sau să se întoarcă acasă până a nu se face noapte.

Chiar lângă drum era o casă, țărănească; obloanele erau lăsate, dar printre ele se vedea puțină lumină. “Am să mă rog să mă găzduiască în noaptea asta”, se gândi Klaus cel mic și bătu la ușă.

I-a deschis o femeie; dar când a auzit ce vrea, i-a spus că bărbatu-su nu-i acasă și că nu poate să-l primească.

– Bine, am să stau afară, a zis Klaus cel mic și femeia i-a închis ușa în nas.

În curte era un stog de fân și între stog și casă era o șură cu acoperiș de paie.

– Uite, acolo am să stau, și-a spus Klaus cel mic când a zărit acoperișul. Am să dorm de minune, că doar cocostârcul n-are să umble pe acoperiș noaptea și să mă ciupească de picioare.

Fiindcă, am uitat să vă spun, pe acoperiș își avea cuibul un cocostârc.

Klaus cel mic s-a suit pe șură, s-a întins și s-a întors pe-o parte, ca să se așeze mai bine. Obloanele de lemn de la ferestre nu se închideau bine sus, așa că se vedea în casă. În odaie era pusă masa, și pe masă era vin și friptură, și un pește strașnic. Nevasta țăranului și dascălul de la biserică ședeau la masă, numai ei doi, și ea îi turna vin și el înfuleca din pește, fiindcă era tocmai mâncarea care-i plăcea lui mai mult.

– Tare aș mânca și eu! se gândea Klaus cel mic și își întindea gâtul ca să vadă mai bine. Pe masă mai era și o plăcintă grozavă! Un adevărat ospăț!

Deodată auzi niște pași pe uliță și cineva intră în curte. Era bărbatul care se întorcea acasă.

Era un om foarte cumsecade, atâta numai că avea o ciudățenie: nu putea să-i sufere pe dascăli. Cum zărea vreun dascăl, îl apucau toate năbădăile. Chiar de aceea venise acuma dascălul la nevastă-sa, ca să-i dea bună seara, fiindcă știa că bărbatul nu-i acasă și femeia îl cinstea cum putea mai bine. Când au auzit că vine bărbatul, s-au speriat cumplit și femeia l-a rugat pe dascăl să se bage într-o ladă mare și goală, pentru că și ea și el știau că bărbatul nu putea să-i sufere pe dascăli. Femeia a ascuns repede în cuptor bucatele cele bune și vinul, fiindcă dacă le-ar fi văzut bărbatul desigur că ar fi întrebat ce-i cu ele.

– Ce păcat! a oftat sus pe șură Klaus cel mic, când a văzut cum pier toate mâncărurile.

– E cineva acolo? a întrebat țăranul, s-a uitat în sus și la văzut pe Klaus cel mic. De ce stai pe acoperiș? Hai mai bine în casă.

Klaus cel mic i-a spus că s-a rătăcit și că-l roagă să-l găzduiască.

– Bucuros, dar mai întâi hai să îmbucăm ceva.

Femeia i-a primit foarte bine, a pus masa și le-a dat o strachină mare cu terci.

Țăranul era flămând și a început să mănânce cu poftă, dar Klaus cel mic nu mânca și se gândea mereu la friptură, la peștele și la plăcinta care erau în cuptor. Sub masă, la picioarele lui, era sacul cu pielea de cal pe care o luase cu gândul s-o vândă la târg. Terciul nu-i plăcea de fel. Atunci, ce i-a venit lui, a apăsat sacul cu piciorul și pielea de cal, uscată cum era, a scârțâit.

– Sst! a spus Klaus cel mic și pe sub masă a mai dat o dată cu piciorul în sac și pielea a scârțâit și mai tare.

– Da’ ce ai acolo, în sac? a întrebat țăranul.

– Un vrăjitor, a răspuns Klaus cel mic; tocmai îmi spunea să nu mai mâncăm terci, fiindcă a făcut el niște farmece și a umplut cuptorul de friptură, de pește și de plăcintă.

– I-auzi minune! a spus țăranul și repede a deschis cuptorul și înăuntru erau chiar mâncărurile acelea gustoase pe care el credea că le adusese acolo cu farmece vrăjitorul din sac.

Femeia n-a avut încotro și a pus îndată bucatele pe masă și Klaus și cu țăranul s-au așezat și au mâncat și friptură, și pește, și plăcintă. Klaus cel mic a dat iar cu piciorul în sac și a scârțâit.

– Ce mai spune? a întrebat țăranul.

– Spune că a adus trei sticle de vin pentru noi și le-a pus în ungherul de lângă sobă.

Femeia iar n-a avut încotro și a adus vinul pe care tot ea îl ascunsese. Țăranul a băut și s-a veselit. Se gândea că bine ar fi dacă ar avea și el un vrăjitor ca acela din sacul lui Klaus cel mic.

– Poate să cheme și pe dracul? a întrebat el. Aș vrea să-l văd și eu, că nu l-am văzut niciodată.

– Cum să nu poată? a spus Klaus cel mic. Vrăjitorul meu poate tot ce am eu poftă. Așa-i, bre? a întrebat el și a dat cu piciorul în sac.

Pielea a scârțâit iar.

– Ai auzit? Zice că da. Dar să știi că dracul e urât tare, așa că mai bine să nu-l mai chemăm.

– Mie nu mi-e frică! Dar cum e la mutră?

– Are să se arate în chip de dascăl.

– Phui! Atunci e urât de tot. Trebuie să știi că eu pe dascăli nu pot să-i văd în ochi, așa mi-s de urâți. Dar nu face nimic, fiindcă știu că nu-i dascăl, ci-i dracul, n-are să-mi fie scârbă așa de tare. Numai să nu s-apropie prea mult de mine.

– Să-l întreb pe vrăjitor, a spus Klaus cel mic, apoi s-a aplecat și și-a lipit urechea de sac.

– Ce zice?

– Zice că să te duci și să deschizi lada aceea din colț și atunci ai să vezi pe dracul cum stă ghemuit; numai să ții bine capacul, să nu fugă.

– Vrei să mă ajuți să-l țiu? a spus țăranul și s-a dus la lada în care femeia ascunsese pe dascăl; acesta ședea înăuntru și nu mai putea de frică.

Țăranul a ridicat puțintel capacul și s-a uitat înăuntru.

– Brr! a strigat el deodată și a sărit înapoi. Acuma l-am văzut, semăna leit cu dascălul nostru. Urât mai era!

După aceea s-au apucat de băut împreună și au stat așa până noaptea târziu.

– Știi ce, vinde-mi-l mie pe vrăjitor, a spus țăranul; cere pe el oricât! Îți dau chiar acum o baniță de bani dacă vrei.

– Nu, nu pot, a spus Klaus cel mic. Gândește-te numai câte foloase trag eu de pe urma vrăjitorului acestuia.

Dar țăranul nu se lăsa și se ruga mereu să i-l dea lui.

– Bine, fie, a spus Klaus cel mic; ți-l dau fiindcă ai fost așa de bun și m-ai găzduit. Ți-l vând pe o baniță de bani, numai să fie banița umplută cu vârf.

– Îți dau, a spus țăranul, dar să iei și lada aceea de colo, nu vreau s-o mai văd pe-aici, te pomenești că o fi tot înăuntru.

Klaus cel mic a dat țăranului sacul cu pielea cea uscată și a luat în schimb o baniță de bani bine umplută. Țăranul i-a mai dat chiar și o căruță să ducă banii și lada.

– Rămâi cu bine, a spus Klaus cel mic și a plecat cu banii și cu lada în care era dascălul.

De partea cealaltă a pădurii era un râu lat și adânc; apa curgea așa de repede, încât nu puteai să înoți în susul ei. Tocmai se făcuse un pod mare peste râu; Klaus cel mic s-a oprit la mijlocul podului și a spus cu glas tare, ca să audă dascălul din ladă:

– Ce-mi trebuie mie lada asta? E-așa de grea, parcă ar avea pietre în ea. Mă ostenesc degeaba s-o tot car după mine. Mai bine s-o azvârl în apă; dacă o duce apa până la mine acasă, bine; dacă nu, atâta pagubă!

Zicând acestea, Klaus cel mic a apucat lada cu o mână și a ridicat-o oleacă în sus, ca și cum ar fi vrut să o arunce în apă.

– Stai, stai! a strigat dinăuntru dascălul. Dă-mi drumul să ies!

– Dar ce-o mai fi și asta? a spus Klaus cel mic, prefăcându-se că s-a speriat. Să știi că-i dracul! Repede cu el în apă, să-l înec!

– Ba nu, ba nu! a spus dascălul; dă-mi drumul că îți dau o baniță de bani!

– Ei, atunci e altă poveste! a spus Klaus cel mic și deschise lada.

Dascălul sări repede afară, împinse cu piciorul lada în apă, apoi se duse acasă cu Klaus cel mic și dădu acestuia o baniță de bani; cu aceea pe care i-o dăduse țăranul avea acuma două banițe și căruța era încărcată numai cu bani.

– Mi-am vândut bine calul, a spus el când a ajuns acasă și și-a răsturnat banii morman în mijlocul odăii. Klaus cel mare n-are să mai poată de ciudă când are să vadă ce bogat m-am făcut eu numai cu un cal; dar mai bine să nu-i spun nimic.

Și trimise pe un băiat la Klaus cel mare să-i dea o ulcică de măsurat banii.

– Ce-o fi vrând el oare să măsoare? s-a gândit Klaus cel mare și a uns fundul ulcelei pe dinăuntru cu catran, ca să se prindă pe fund din ce-avea să măsoare Klaus cel mic. Și așa s-a și întâmplat; când și-a luat ulcica înapoi, a văzut pe fundul ei trei galbeni.

– Ce să fie oare? a spus Klaus cel mare și s-a dus repede la Klaus cel mic și l-a întrebat:

– De unde ai luat tu atâția bani?

– De pe pielea de cal! Am vândut-o aseară.

– Bune parale ai luat! a spus Klaus cel mare.

S-a dus repede acasă, a luat un topor, a omorât cei patru cai pe care-i avea, i-a jupuit, s-a dus cu pieile la târg și a început să strige pe uliți:

– Piei de vânzare! Piei de vânzare! Cine cumpără piei bune?

Toți ciubotarii și tăbăcarii au venit în grabă mare și l-au întrebat cât cere pe ele.

– O baniță de bani pe fiecare, a răspuns Klaus cel mare.

– Ești nebun, omule? Ce, crezi că noi avem parale cu banița?

– Piei de vânzare! Cine cumpără piei bune? a început el iar să strige și tuturor acelora care-l întrebau cât cere le răspundea: „O baniță de bani.“

Atunci toți au spus:

– Își bate joc de noi!

Și ciubotarii și-au luat calcavurile, și tăbăcarii șorțurile de piele și au sărit pe Klaus cel mare și l-au luat la bătaie.

– Piei de vânzare, ha? strigau alergând după el. Las’ că-ți arătăm noi piei de vânzare, te tăbăcim pe tine întâi, ca să ții minte!

Și Klaus cel mare abia a scăpat cu fuga din mâinile lor. Bătaie ca asta nu mâncase niciodată.

– Are să mi-o plătească Klaus cel mic, nici o grijă, își spuse el când ajunse acasă. Nu scapă el nepedepsit. Am să-l omor!

Lui Klaus cel mic îi murise bunica. Cât fusese în viață, se purtase aspru cu dânsul, totuși lui îi părea rău după ea. A pus moarta în pat și a învelit-o bine, ca să o încălzească și să vadă dacă nu cumva se întoarce iar la viață. Avea de gând s-o lase așa toată noaptea și el să șadă într-un ungher pe un scaun; mai făcuse astfel și altădată. Și cum stătea el așa pe întuneric, deodată se deschide ușa și năvălește înăuntru Klaus cel mare cu un topor în mână. El știa unde e patul lui Klaus cel mic; s-a repezit la pat și a izbit-o pe babă cu toporul în cap, crezând că e Klaus cel mic.

– Așa, a spus el, acuma n-ai să-ți mai bați joc de mine! Și s-a dus la el acasă.

– Amarnic om, a spus Klaus cel mic; voia să mă omoare. Noroc că bunica era moartă, că altfel o omora el acuma.

Klaus cel mic a pus bunică-sii hainele de sărbătoare, a împrumutat un cal de la un vecin, a pus calul la căruță, a urcat-o pe bunică-sa în căruță, a așezat-o în capul oaselor și a sprijinit-o bine să nu cadă, apoi a dat bici calului și a plecat. Când răsărea soarele, au ajuns la un han mare. Klaus cel mic a oprit calul și a intrat în han să mănânce ceva. Hangiul era om cumsecade, însă cam iute la fire, parcă ar fi avut în el numai piper și tutun.

– Bună dimineața, spuse el lui Klaus cel mic. Ai pornit devreme astăzi.

– Da, zise Klaus cel mic, mă duc cu bunică-mea la târg; am lăsat-o în căruță că nu pot s-o aduc aici. Fii bun și du-i bătrânei un pahar de secărică; da’ să vorbești tare cu dânsa, că nu aude bine.

– Da, da, îi duc, a spus hangiul, a turnat un pahar de secărică și l-a dus babei celei moarte, care ședea în capul oaselor în căruță.

– Uite, îți trimite nepotul un pahar de rachiu, spuse hangiul; dar moarta nici gând să-i răspundă.

– Ai auzit? a strigat hangiul cât putea de tare. Ți-am adus un pahar de rachiu de la nepotul dumitale.

A mai strigat o dată și încă o dată, și fiindcă ea tot nu răspundea, hangiul s-a supărat și i-a aruncat paharul în obraz; rachiul a început să-i curgă pe față și baba a căzut pe spate, pentru că fusese numai sprijinită, nu și legată.

– Ce-ai făcut? a strigat Klaus cel mic năvălind afară pe ușă și luându-l de piept pe hangiu. Ai omorât-o pe bunică-mea! Uite ce gaură i-ai făcut în frunte!

– Vai, ce nenorocire! a strigat hangiul și și-a pus mâinile în cap. Numai firea mea cea iute e de vină! Dragă Klaus, uite, îți dau o baniță de bani și pe bunică-ta o îngrop eu și zic că-i bunică-mea, numai să nu spui nimic de întâmplarea asta, că altfel îmi taie capul și nu mi-ar plăcea deloc.

Și așa, Klaus cel mic a căpătat o baniță de bani și hangiul a îngropat-o pe babă și a spus tuturora că e bunică-sa.

Klaus cel mic a dus banii acasă și-a trimis iar băiețașul la Klaus cel mare, să-l roage să-i dea o ulcică de măsurat banițe.

– Cum așa? spuse Klaus cel mare; nu l-am omorât? Trebuie să mă duc să văd ce este. Și s-a dus chiar el cu ulcica la Klaus cel mic.

– Da’ de unde ai toți banii ăștia? a întrebat el holbând ochii de mirare când a văzut atâta bănet.

– Pe bunică-mea ai omorât-o, nu pe mine! a spus Klaus cel mic. Am vândut-o și am luat pe ea o baniță de bani.

– Bune parale ai luat! a spus Klaus cel mare. S-a dus degrabă acasă, a omorât-o pe bunică-sa, a pus-o în căruță, s-a dus la târg la spițerie și a întrebat pe spițer dacă nu cumpără un om mort.

– Cine-i mortul și de unde îl ai? a întrebat spițerul.

– E bunică-mea! a spus Klaus cel mare. Am omorât-o ca s-o vând și să iau pe ea o baniță de bani.

– Pesemne că nu ești în toate mințile, a spus spițerul. Să nu mai spui una ca asta, că poți s-o pățești rău de tot.

Și spițerul i-a mai spus lui Klaus cel mare că e o nelegiuire ce-a făcut, că-i un ticălos și că are să fie pedepsit. Klaus cel mare s-a speriat și a sărit drept în căruță, a dat bici cailor și a plecat acasă. Spițerul și toți care erau pe-acolo au crezut că e nebun și de aceea l-au lăsat în pace.

„Ai să-mi plătești tu asta cu vârf și îndesat, a spus Klaus cel mare în gând lui Klaus cel mic; ai să vezi tu ce pățești!“

Cum a ajuns acasă, a luat un sac, cel mai mare pe care-l avea, s-a dus la Klaus cel mic și i-a spus:

– Iar ți-ai bătut joc de mine și m-ai păcălit; întâi mi-am omorât caii, pe urmă am omorât-o pe bunică-mea; asta numai din vina ta; da’ de acuma s-a isprăvit, n-ai să mă mai păcălești.

Și l-a luat pe Klaus cel mic de chică și l-a băgat în sac, l-a pus în spate și i-a spus:

– Acuma mă duc să te înec.

Până la râu era departe și Klaus cel mic nu era chiar așa de ușor. Drumul trecea pe lângă biserică. S-auzea orga și oamenii care cântau în cor. Klaus cel mare s-a oprit și a pus jos, lângă ușa bisericii, sacul cu Klaus cel mic, gândindu-se că ar fi bine să intre în biserică, s-asculte puțin slujba și după aceea să plece mai departe; Klaus cel mic nu putea să iasă din sac și toată lumea era la biserică. Klaus cel mare a lăsat sacul la ușă și a intrat.

– Ah! Doamne, Doamne! ofta în sac Klaus cel mic și se tot sucea și învârtea, dar nu putea să dezlege sacul. În vremea asta iată că trece pe acolo un văcar bătrân cu părul alb și cu un toiag în mână, și care mâna din urmă o cireadă de vite; vitele dădură peste sacul în care era Klaus cel mic și îl împinseră.

– Vai! Doamne, a oftat Klaus cel mic; așa de tânăr și trebuie să mă duc pe lumea cealaltă!

– Și eu așa de bătrân! a spus văcarul, și tot nu mai ajung să mă duc!

– Dezleagă sacul, a strigat Klaus cel mic. Bagă-te în locul meu și ajungi repede pe lumea cealaltă.

– Cum să nu, bucuros, a spus văcarul. A dezlegat sacul și Klaus cel mic a ieșit repede din sac.

– Vezi de cireadă! a spus moșneagul, apoi s-a băgat în sac, iar Klaus cel mic a legat sacul și a plecat cu cireada.

Nu mult după aceea a ieșit și Klaus cel mare din biserică. A luat sacul iar în spate, dar acum i se părea că nu mai era așa de greu și chiar așa și era, fiindcă moșneagul era pe jumătate mai ușor decât Klaus cel mic.

– Ia uite ce ușor s-a făcut! Să știi că-i așa, pentru că m-am dus la biserică.

Și Klaus cel mare s-a dus la râu, a aruncat în apă sacul cu văcarul cel bătrân și a strigat în urma lui, crezând că e Klaus cel mic:

– Ei, de-acuma n-ai să-ți mai bați joc de mine! Și a luat o înapoi spre casă. Dar când a ajuns la o răscruce, iată că se întâlnește cu Klaus cel mic, care își mâna din urma cireada.

– Ce-i asta? a întrebat Klaus cel mare. Cum? Nu te-am înecat?

– Ba da, a spus Klaus cel mic; m-ai aruncat adineauri în apă.

– Da’ atunci de unde ai căpătat vitele astea așa de frumoase?

– Sunt vite de apă, a zis Klaus cel mic. Să-ți spun toată povestea și să-ți mulțumesc că m-ai înecat, fiindcă dacă nu mă înecai, nu mă îmbogățeam. Mare spaimă am tras când m-ai aruncat în apă; îmi vâjâia vântul pe la urechi și apa era rece. M-am dus repede la fund, dar nu m-am lovit, pentru că pe fundul apei e o iarbă deasă și moale. Cum am ajuns s-a și dezlegat sacul și am văzut în fața mea o fată frumoasă, în straie albe și cu cunună verde pe cap. M-a luat de mână și mi-a spus: „Bine ai venit, Klaus cel mic! Uite, îți dau câteva vite; pe drum mai încolo, cale de-o poștă de aici, este o cireadă întreagă, ți-o dau și pe aceea.“

De-abia atunci am văzut că râul era un drum pe care umblau toți acei care locuiesc în mare. Vin de la mare pe fundul apei și merg până departe înăuntrul țării, până acolo unde se isprăvește râul. Și pe fundul apei sunt numai flori frumoase și o iarbă verde și deasă, de ți-i mai mare dragul; și peștii îmi lunecau pe la urechi așa cum zboară aici păsările prin văzduh. Și oamenii acolo sunt chipeși, și vitele grase și frumoase.

– Da’ de ce te-ai urcat iar sus la noi? a întrebat Klaus cel mare. Dacă-i așa de frumos acolo, eu nu m-aș mai fi întors.

– Uite de ce, a răspuns Klaus cel mic; fata aceea din apă mi-a zis că cireada era pe drum la depărtare de-o poștă. Ea când a zis drum, a înțeles albia râului, că de vreun alt drum habar n-avea. Acuma, ce m-am gândit eu, râul are o mulțime de cotituri și dacă mergi pe fundul lui ocolești; atunci mai bine mă urc iar sus și o iau de-a dreptul, tai din drum o jumătate de poștă și ajung mai repede până la cireadă.

– Ești om norocos! a spus Klaus cel mare. Da’ ia spune, oare dacă m-arunc în apă nu pot să m-aleg și eu cu niscai vite?

– Ba da, cum să nu! a zis Klaus cel mic. Numai că nu te pot duce în sac la râu că ești prea greu. Mai bine hai până acolo, te bag în sac și te arunc în apă.

– Îți mulțumesc, a spus Klaus cel mare. Dar să știi că dacă n-oi căpăta și eu ca tine vite de apă, apoi îți dau o bătaie să mă ții minte!

– Să n-ai nici o grijă, ai să capeți vite câte vrei! Și s-au dus amândoi la râu. Când vitele au zărit apa, cum erau însetate s-au repezit la râu să bea.

– Ia uite cum se reped, a spus Klaus cel mic. Vor să se ducă iar la fund.

– Hai, ajută-mă să intru în sac, a zis Klaus cel mare, că dacă nu, te iau la bătaie!

Și s-a băgat în sacul cel mare care fusese așezat de-a curmezișul pe spinarea unui taur.

– Pune și un bolovan, ca să mă scufund mai repede, a mai spus Klaus cel mare. Mi-e teamă că altfel nu ajung la fund.

– Pun, pun, a spus Klaus cel mic, a băgat în sac și un bolovan zdravăn, a legat bine sacul și l-a împins cu piciorul. Buf!

Klaus cel mare a căzut în apă și într-o clipă a și ajuns la fund.

– Tare mă tem că n-are să găsească nici o vită, dar ce să-i fac, el a vrut, nu eu! a zis Klaus cel mic și s-a dus acasă cu cireada.

132 Total Views 1 Views Today