În cadența intolerabil de precisă a Simfoniei Destinului, entropia duce existențele tuturor spre o juisare finală. Pentru unii, mult mai puțin voluntară decât s-ar putea presupune.

Urmăresc cu insatisfacția celui care vede că cele mai sumbre previziuni se adeveresc, dar nu din calcul, ci mai curând din egoismul individual al semenilor și foștilor confrați.
M-aș fi așteptat ca măcar una din multiplele ocazii pe care le-a oferit această perioadă nu chiar atât de tulbure, sefeului și sefiștilor, să fi fost fructificată. Poate chiar cu ajutorul unui fost futurolog ajuns vremelnic într-o poziție cheie. Din păcate, orgolii și calcule egoiste pentru valori infinitezimale au prevalat și au destrămat aproape complet ființa unei mișcări – chipurile – culturale.
Am stat deoparte, încercând să nu aduc nici reproșuri și nici laude.
Dar primele reacții, într-o societate pretins democratică, între semeni pe care îi bănuiam suficient de destupați la minte, au fost: „Da’, tu de ce te bagi? De ce mai vorbești? Fuseși nevorbit?“
Nimic anormal totuși, într-o țară unde de la pupitrul Parlamentului se poate verbaliza la un nivel inexprimabil de josnic. Revenind la context, sefeul în ansamblul lui este doar o parte a acestei triste realități politice și sociale, în care subcultura este la modă, lăudată și căutată.
Generațiile nu se mai schimbă, dar nu de la revoluție, ci încă de la înscăunarea Ceaușescului, deși el e demult praf și pulbere. Moștenitorii celor de atunci conduc țara. Moștenitorii, tinerii și furtunoșii lideri ai anilor ’80, conduc patriarhal sefeul – mai curând memoria sefeului românesc – pe aceleași baze și principii, nesatisfăcătoare astăzi.
Îi mai arde cuiva de premii? Într-un fandom-fantomă de circa 25 de persoane, angrenate într-o mișcare de „masă“? (Puteți să mă înjurați, puteți să mă aprobați – nu am ce face nici cu una, nici cu alta. Nimic din ce s-a făcut până acum nu poate schimba trista realitate a unui mic grup de foști, ancorați în memoria trecutului. Viitorul a trecut în mare viteză și nici măcar adecvarea la noul vocabular nu a fost pe deplin asimilată.
Am încercat, am fost implicat în două etape în ceea ce speram să fie o avangardă culturală. Am renunțat, obosit de ancorele domniilor lor, cu mult supradimensionate. Cu tot optimismul vălurit și magnetic al nemuritorului Bufnilă, vă mărturisesc o cu totul altă opinie.
SF-ul este accesibil acum oricărui creator, prin simplul fapt că sefeul anilor ’80 a transgresat deja în realitate. Orice scriitor realist nu are încotro și scrie SF fără măcar să-și dea seama. Acum. Gândiți-vă ce se va întâmpla peste 5-10 ani cu biata realitate curentă, cu inovațiile lexicale nesusținute prin necesarul ideatic și cu automulțumirea discursurilor sterile despre volumul vânzărilor și incultura cititorilor. Prefer să mă gândesc de unul singur la viitor, abandonând grijile despre vânzările editorilor sau implicarea în discursuri absolut sterile.
Iar dacă cineva se miră de ce una sau alta dintre casele de editură selectează autori români necunoscuți, explicația e simplă – or fi obosit să parieze pe cei cunoscuți. Ca și noi, și ei publică mai puțin sefeu românesc, pentru că nu mai este. Dar încă nu ne pierdem speranța, vom căuta mai departe, dincolo de orizontul cunoscut.

 

49 Total Views 2 Views Today