„Lumea este exact așa cum ar trebui să fie“, obișnuia să-i spună bunică-sa, cu vreo zece ani în urmă, mai înainte de a se prăpădi. „Oamenii își culeg roadele propriilor lor vreri“, îi mai zicea femeia. Își amintește asta mereu, de fiecare dată când așteaptă.

Kaps își strânge gulerul cojocului în jurul gâtului. După opt ore de muncă, statul la rând, în frig, pentru rația zilnică de mâncare nu-i tocmai un lucru banal. Ici-colo se consumă discuții, vocile se aud mocnit, în surdină, oamenii vorbesc de-ale lor – necazuri, idei, propuneri, păreri despre lume.

Kaps se leagănă pe picioare, e ultimul venit, și-și suflă aer cald în pumnii făcuți căuș. Cei din rândurile învecinate, oameni cu fețe emaciate, își scutură fulgii de zăpadă căzuți domol peste haine. Se împing și-și mârâie unii altora vorbe caustice – niște câini turbați, amenințători. Foamea, nerăbdarea și frigul înlesnesc tranziția de la om la fiară.

De niciunde apare o patrulă militară și-i mustră. Cu puștile lor bine unse și căștile atent lustruite, soldații îi împing pe gălăgioși, împungând cu țevile oarbe în cojoacele lucioase, nespălate.

– Fără rații pe ziua de azi, dacă mai continuați, le strigă unul din militari.

Vinovații își prăbușesc privirile în jos, spre bocanci – bucăți de piele roase, pricăjite, scâlciate, prinse cu sârmă ca să nu se destrame – și-și poartă lupta zgomotoasă din stradă înlăuntrul sufletelor, în tăcere.

Un bătrânel apare de după colțul unui bloc, cu mersul lui târșa-târșa, și se așază la rând, în spatele lui Kaps. Barba moșului este o adunătură de fire încâlcite, un univers cald, îmbâcsit cu mizerie și resturi de mâncare, în care se lăfăie păduchii. Kaps simte mirosul acela greu, acru, tăios, acumulat în zilele, săptămânile și lunile fără săpun. Face un pas în lături și cedează locul babacului, care-l privește consternat și acceptă favorul cu o scuturătură tremurândă din cap. O privire blândă, cu lacrimi de mulțumire în ochi. Poate că moșul o fi schițat și un zâmbet. Cine să-l mai poată distinge? Dincolo de pilozitatea excesivă, care-i încadrează chipul brăzdat de cicatrici și riduri profunde, pare că a rămas o mască de lut ars.

Bătrânelul rămâne o vreme nemișcat, după care începe să se agite. Îi trebuie ceva timp ca să-și facă o fărâmă de curaj și să închege două vorbe:

– Fiule, îl întreabă, stins. Mă poți ajuta?

Kaps nu spune nimic. Își pleacă privirea ușor, pe o parte. Îl ascultă și-l urmărește, în vreme ce șerpi de abur se nasc din suflul vorbelor și dansează hipnotic prin aerul criogenizat. Moșul scoate un plic murdar, îl strânge temător între degetele slăbănoage, murdare, artrozate. Privește într-o parte, apoi în alta. Încearcă să descopere împrejurimile cu de-amănuntul. Aruncă priviri furișe, ca și cum s-ar teme de-un pericol iminent ce vine de undeva din jurul lor. În luciul ochilor săi pâlpâie două luminițe stinghere.

– Am nevoie să trimit plicul ăsta fiicei mele. Locuiește la granița comitatului.

Kaps continuă să-l privească, fără să-i spună nimic.

– Uite! continuă bătrânelul, aproape șoptit.

Desface plicul și-i arată cele trei tichete pentru hrană.

– Sunt economiile mele pe săptămâna asta, pentru nepoțica mea. Te rog, băiete, ajută-mă! Pe mine mă paște moartea de la o zi la alta. Ce rost mai are să le consum? Ea are nevoie de rațiile astea de mâncare mai mult decât mine.

Ochii moșului sunt umezi. Buzele vineții îi tremură de emoție.

– Nu faci deloc bine purtându-te așa, îl mustră Kaps.

Uncheșul își pleacă privirea. Asfaltul e cămășuit cu un strat compact de gheață murdară. Moșul are umerii aplecați în față, e tăcut, parcă s-ar face vinovat de cel mai greu păcat al lumii.

– Aș putea să-ți iau plicul, să-ți spun că te ajut și să n-o fac, reia Kaps. Pricepi?

Moșul își ridică privirea încet și și-o fixează în ochii tânărului. Acolo, în sticla mătuită a pupilelor bătrânelului, Kaps descoperă umbra stinsă a milosteniei. În lumea post-apocaliptică, pe care bunică-sa i-o propăvăduise, repetându-i mereu că zeii bunătății și ai dărniciei vor ajunge curând fantome costelive ale unor vremuri apuse, iată cum speranța lumii renaște din suferința și bunătatea unui suflet chinuit.

Moșul închide plicul, îl ține cu o mână tremurândă, cu cealaltă îi întinde băiatului un tichet – un altul, scos sfios de undeva, dintr-o ascunzătoare a căptușelii cojocului.

– N-am nevoie să mă plătești, îi spune Kaps cu glas moale, de teamă să nu atragă privirile celor din jur.

Apucă plicul și-l ascunde în buzunarul cojocului. Cu blândețe, prinde degetele înfrigurate ale moșului, care încă țin tichetul de masă, și-l îndeamnă:

– Folosește-l pentru tine!

Uncheșul scutură din cap.

– Atunci, te rog, îi spune, pune-l lângă celelalte.

– Dar tu? Nu poți să…

Bătrânul își trece arătătorul strâmb, subțire ca o sfoară noduri, peste buzele crăpate de ger. Își desface paltonul jerpelit și-i arată lui Kaps coaja de pâine uscată pe care o ascunde în buzunarul de la piept.

– Mie îmi ajunge asta… până mâine.

Tânărul clatină din cap. Moșneagul îi mulțumește iarăși, discret – o înclinare umilă din privire – înainte să-și reia mersul târșâit și să dispară după construcțiile cenușii.

Kaps își așteaptă rândul și rămâne adâncit în gânduri.

 *  *  *

După două ore de mers cu crivățul în față, ajunge la adresa trecută pe plic. Se oprește o clipă, se rezeamă de colțul unui bloc și scrutează de departe dreptunghiul întunecat al intrării. Se uită într-o parte, apoi în alta, și gestul îl face să-și amintească de taică-său – un om trecut prea devreme în lumea umbrelor.

Tatăl lui fusese un parior. El crezuse în noroc, în simboluri, în semnele destinului. Privind în urmă, prin vălul amintirilor, își aminti că taică-său fusese un caracter robust. Când s-a instituit noua ordine socială, a mizat totul pe nesupunere civică. A mers la întruniri secrete și a început să se manifeste vehement alături de prietenii săi, la fel de încrezători. A mizat și pe umanitatea lăuntrică a soldaților care i-au bătut în ușă atunci, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă… Și a pierdut tot. A plecat odată cu patrula care l-a ridicat de acasă și nu s-a mai întors niciodată.

Iar acum el, Kaps, cu plicul dosit în buzunar, o umbră ascunsă colindând pe străzile încâlcite ale comitatului. O copie palidă, fără pic de demnitate, a tatălui său. El n-ar fi stat rezemat de un colț de bloc, încercând să-și găsească un dram de curaj ca să meargă până la intrarea scării de bloc, aflată la doar câțiva metri depărtare. Taică-său ar fi străbătut strada cu pași grăbiți și fermi, ar fi deschis ușa și ar fi dispărut prin dreptunghiul întunecat, chiar dacă ar fi fost păzit de o patrulă, arborând aerul sigur pe sine al unui locatar de drept.

Kaps trase aerul rece în piept. Tresări și-și găsi întrucâtva curajul să se urnească din loc. Se întunecase. Dincolo de norii plumburii, poate că stelele ardeau la fel de intens ca vara. Doar sufletele oamenilor nu mai au văpaia de odinioară și-au uitat să mai ardă. Așa că zac în cenușiul lipsit de speranță al lumii noi. Și cine să-i salveze, dacă nu o fac chiar ei? Pentru că fiii jucătorilor de odinioară nu mai au curajul să mizeze pe nesupunere civilă, pe manifestări de stradă, pe jocul destinului. Înfrânți înainte de a lupta.

Kaps scoase plicul și rămase privindu-l, cu gândul dus aiurea. O pală de vânt rece îi smulge petecul de hârtie dintre degetele amorțite de frig. Hârtia se rostogolește în gol, prin aer, sub privirea împietrită de frică a tânărului. Câteva rotocoale haotice și plicul se lovește de paltonul unui soldat apărut brusc de după colțul unei clădiri.

– Stai pe loc! tună militarul.

În timp ce se apleacă și ia plicul, un alt soldat, apărut din spatele celui dintâi, duce pușca la șold și pornește cu pași repezi spre el. Primul soldat duce pușca la umăr și îl ochește pe Kaps, care a rămas locului înlemnit.

– În genunchi!

Se mișcă rapid, mecanic. E în genunchi – mâinile ridicate în aer, privirea căzută spre gheața murdară. Foșnetul plicului desfăcut cu mișcări brutale îi face carnea să vibreze. Soldații ajung amândoi lângă el. Par mulțumiți și cupoanele dispar repede în buzunarele lor. Aude cum se rupe un colț de hârtie. Un timp, n-a auzit altceva decât șuierul vântului, vestind geruri aprige, venite din locuri îndepărtate.

O împunsătură în umăr, fermă.

– Ridică-te!

Se uită la ei, unul îi întinde plicul rupt și pliat, cât să vadă mesajul trecut pe una dintre fețele interioare. Nu știe ce să facă. Kaps nu-și dă seama dacă soldații se joacă cu el.

– Citește! îl îndeamnă unul dintre ei, pe un ton ceva mai blând.

Cu degete tremurânde, dominat de emoții puternice și cu pulsații nebune în tâmple, tânărul citește greoi: „Dacă nu-mi măriți rația la 20 de kile, jur, ăsta-i ultimul pe care vi-l trimit. Carne, nu ciolane goale.”

212 Total Views 1 Views Today