În birou, ţăcănitul maşinilor de scris devenise insuportabil. Din obişnuinţă, citea tex­tul şi lovea clapele fără să mai urmărească ce se imprima. Ascultă cu indiferenţă ofta­tul greu al unei fete care tocmai se sculase amorţită de pe scaunul incomod. Ridică pentru o clipă privirea, surprinsă de muzică. Ana pornise radioul prins de rama feres­trei. În jur, tinerele începeau să zâmbească, tastând parcă mai ritmat la maşinile lor. Treptat, îşi abandonau treaba, sesizând disonanţele produse de hârtia mal­tratată. Iar când difuzorul pârâi scurt și din mem­brana lui se înălţă grotesc fumul, ele îşi reluară lucrul mo­noton. Ana se întoarse la biroul ei, schimbă coala şi se uită peste umărul unei colege, citind cu o voce insinuantă în care se ghicea veselia: „dragă master X…“. Altădată, întreaga încăpere ar fi răsu­nat de hohote, dar acum toate stăteau încreme­nite, cu ochii ţintă, fiecare privindu-şi munca proprie. Ana renunţă să le mai învioreze şi dădu din mână a pagubă.

Nici ea nu-şi dădea seama când apucase să scrie „dragă master X, sosesc“. Scoase hârtia şi, împă­turind-o, o băgă în poşetă. Își strânse lucrurile în tăcere, îşi luă paltonul din cuier şi părăsi biroul. Era prea mult pentru acea zi. Evită liftul din instinct. Scările i se păreau mai sigure, deși azi plafonul era parcă puţin prea jos. Auzise mai multe poveşti cu master X şi cu lifturi prăbuşite. Începu totuși să coboare treptele în viteză, urmărită de propriile-i gânduri şi spaime. Tavanul parcă se ondula deasu­pra ei iar cuta se deplasa ca un val, păstrând mereu distanţa. Când ieşi în stradă, avu impresia bine definită că din fronton se desprinse puţin moloz. Nici aici nu era lăsată în pace. Opri un selftaxi. Se urcă în spate şi după ce acesta demară violent, chiar pe locul unde staţionase mai înainte se opri un transportor greu, care nu-și avea rostul pe un bulevard central.

– Ce caută coloşii pe-aici? se în­trebă în vreme ce indicatorul de avarie iminentă din bord se stingea. Scăpase încă o dată de un accident stupid.

În faţa ei, spre intersecţie, mulţimea se îm­bulzea tumultuoasă. Pilotul automat reduse viteza maşinii, ocolind oamenii ce umpluseră strada. Toţi priveau în sus, spre ferestrele unui bloc. Un robot dereglat, o instalaţie defectă, un sinucigaş sau orice altceva putea fi, dar n-o interesa. Acasă o aştepta copila ei şi de altfel, voia să uite vechile ei pasiuni legate de fizică. Instabilitatea materiei inducea labilitatea psihicului prin inexplicabilul inerent. Îşi alesese un post obscur de dactilografă, acum când aproape nimeni nu mai avea nevoie de aşa ceva. Era o modalitate de a tolera inutilul. Vi­sase prea mult şi se izbise atunci, ca şi acum, de zidul unei mulţimi excitate în faţa spectacolului, ignorând însă adevăratele implicaţii ale faptelor. Marc ar fi putut să o înţeleagă, dar el plecase. O abandonase, nemaiputând suporta ezitările şi temerile nejustificate, certurile fără motiv. I se dă­duse comanda unei navete spre exteriorul sistemului solar şi acceptase fără ezitare.

Acum se învârtea pe undeva, printre comete şi asteroizi. Dar asta nu ștergea amintirea de demult, când stând pe o bancă, în parc, o întrebase dacă şi steaua lor străluceşte acolo sus, pe cer. Iar acum avea senzaţia că totul fusese numai teatru, că asistase la propria lor reprezentaţie de actori rataţi. Sau zâmbetul ei sceptic, ascultându-i spusele despre viitorul văzut în visele lui. Nu îl crezuse, la în­ceput. Dar mai târziu, când el era deja plecat, vi­sele se conturau treptat, ca o magie, sau mai curând realitatea începea a-şi trimite reflexii în visele ce urmau a fi povestite. Era prea mult de acceptat, iar timpul zbura. Mina, fata lor, împlinise deja cinci ani.

Renunţă la amintiri. Încerca, uneori, să-şi vadă viitorul cum făcea Marc, dar nu reuşise niciodată. Acum privea doar prin sticla mată spre nicăieri. Gândurile se împleteau, din ce în ce mai lente şi mai rare. Adormi.

„Aţi ajuns la destinaţie. Pentru a permite deschiderea portierei, vă rugăm să introduceţi cartea de credit. Ne-a făcut plăcere să vă servim.“

Lorana asculta vibraţiile artificiale din habitaclu, dar nu făcea nici o mişcare. Un sunet melodios se răspândi o clipă şi vocea sintetică repetă textul monoton. Îşi căută în grabă cartela. Uneori i se făcea frică să n-o piardă, dar cum puteai să pierzi ceva în condiţiile acestea? O găsi destul de repede după ce îşi aminti când o folosise ultima dată…

Locuinţa ei era destul de aproape de stradă. Străbătu fără grabă părculeţul aflat în drum. Frunzele în­cepuseră să cadă de ceva vreme. Iarba arsă îşi mai revenise puţin sub soarele blând de toamnă. Pe autostrada suspendată din apropiere, o ca­roserie roşie se pierdea în pâcla depărtării. Auzea o melodie suavă, venită parcă de niciunde, o me­lodie de vis. Într-un târziu îşi dădu seama că se oprise, că maşina roşie dispăruse. Fredona însă acel pasaj cu patru note sincopate şi o suită. Mai avea doar câțiva paşi până la lift.

Când deblocă intrarea în apartament nu mai simţea oboseala ce o chinuise puţin mai devreme. Fredonând în continuare, se gândi să înregistreze melodia. Îi plăcea enorm şi nu voia să o uite. Apoi se aşeză în pat, cu telecomanda la îndemână. Apăsă tasta de activare generală. Monito­rul imens, din peretele opus, se lumină într-un galben strălucitor. Nu apucă să comande altceva pentru că, întâi linii frânte, ca fulgerele, acoperiră ecranul, transformându-se apoi în imaginea distorsionată a unui bărbat. Când totul se stabiliză, putea observa în pla­nul secund un PC destul de neobişnuit. Dar n-o interesa deocamdată.

„Îmi pare rău că v-am întrerupt dintr-o activitate poate plăcută – ştiţi – în meseria noastră trebuie să ne descurcăm. Pe scurt, dacă doriţi un terminal inteligent, cu  posibilităţi practic nelimitate pentru simulări, cu semnal video-holografic, la preţ de cinci ori mai scăzut decât în magazin, vă ru­găm să lăsaţi un mesaj pentru domnul X în memoria postului dumneavoastră. Încă o dată, ne ce­rem scuze pentru deranj…”

Imaginea se tulbură, făcând apoi loc exploziilor ritmice ale unei emisiuni „heavy-metal“. Schimbă repede canalul. N-o pasiona deloc istoria muzicii, mai ales acum, când inexplicabil i se făcuse iarăşi poftă să scrie programe de simulare. Se gândi cum ar putea să verifice ipoteza… Da, suspină uşor, oferta „piratului” era atrăgătoare. Va lăsa un me­saj în memoria videofonului. Nu-şi făcea griji în legă­tură cu interceptarea. Dacă aveau posibilitatea de a transmite o emisiune-pirat, puteau face mult mai multe. Dar acum voia să doarmă, să doarmă…

*

*   *

Îşi sprijinea bărbia în palmă. Scaunul se rotea uşor, aducându-l cu faţa spre Carl.

– Bătrâne, vino aici să vezi ce chestie!… Rabla asta s-a prostit de tot!

– Stai puţin! Nici la mine nu-i totul în regulă. Am interferenţe pe reţeaua neuronală…

– Opreşte-l! Mai repede, opreşte-l!…

Simon sări din scaun şi alergă spre panoul de control. Pe display-uri, imaginile palpitară câteva fracțiuni de clipă, apoi se stinseră. Răsuflă uşurat. Carl se uita încremenit la senzorul pe care-l atinsese. Expe­rienţa oricum eşuase, nu avea nici un sens să-şi provoace griji inutile. Îi venea chiar să râdă.

Se lăsă pe spate, privind tavanul cu un zâmbet ambiguu. Carl se propti şi el într-o coloană din apropiere. Erau amândoi obosiţi – nu le mai păsa de nimic.

– Totul mergea atât de frumos…

– De unde naiba au apărut şi interferenţele? Aş da orice ca să aflu.

– Nu-i nevoie… începuseră să converseze între ele.

– Poate au intrat în rezonanţă, deşi nu cred… Ce problemă i-ai dat să rezolve?

– Întrebasem ce e omul. Bănuiam că o să se întâmple ceva ciudat, poate chiar nedorit, dar puteam să mă abţin? Întotdeauna m-a tentat ireparabilul… Fiecare copil ştie că nu trebuie să facă anumite lucruri, pentru că poate strica ceva, dar curiozitatea e mai presus de orice. Nu crezi că experienţa proprie e mai folositoare decât cunoştinţele aflate din cărți?

– Imposibil! Nu, e de neconceput… Ar fi fost mai normal să-ţi refuze întrebarea.

– Carl, nu întotdeauna e normal pentru că… Un fenomen e normal dacă au fost prevăzute totali­tatea evoluţiilor sale şi respectă evoluţia cea mai probabilă. Ori, în cazul acesta, cine ce a prevăzut? Aaa, cutărică a scris în nu-mai-ştiu-ce revistă că s-ar putea să o ia razna un calculator… Şi ce dacă? Oricum, nu a studiat practic problema. Nu era mai bine să o studiez eu?

– Nu ştiu ce să zic… Aş lăsa-o aşa cum este, dar trebuie găsită o justificare, o cauză…

– Vezi tu, nici măcar n-am curajul să mă gândesc la ce s-a întâmplat. Cum poţi să priveşti faptul că eu întreb ce e omul şi fierătania îmi afişează „sa­lut, prietene“?

– Cum?!

– Aşa, bine… Hai să mergem, sala asta mă irită. Bei o cafea?

– Cu plăcere. Ştii ce, cred că al meu nu mai răspundea sau răspundea eronat pentru că era ocupat cu conversaţia. Probabil dialogau între ele, nu?

 
  

– E ceva mai nuanţat. E o comunicare de tipul celei existente între emisferele cerebrale. Deja, ele nu mai formau decât o singură unitate. Și s-ar putea ca unele din răspunsurile pe care le așteptai tu să fi ajuns la mine… Bem ca­feaua?

*

*   *

Ieşiseră din sală. Mergeau tăcuţi unul lingă altul şi priveau în jur, ancorându-se în realitatea co­mună, cu intenţia de a înăbuşi imaginaţia stimulată de experimente.

Automatul era plasat la intersecţia coridoarelor, înconjurat de banchetele aliniate de-a lungul pereţi­lor.

– Salut, băieţi! Una mică, aşa-i? Las’că vă ştiu eu…

Zâmbetul insinuant al intrusului îi deranjă pe cei doi. Se priviră un moment, nedumeriţi de familiari­tatea excesivă a necunoscutului.

– Pleacă!

Zâmbetul celuilalt se topi. Nu protestă. Feţele inexpresive arborate de cei doi nu-i inspirau gânduri prea plăcute. Făcu stânga-mprejur şi dispăru fără să mai zică ni­mic.

*

*   *

Era în faţa oglinzii, cu părul despletit curgându-i în valuri pe umerii delicaţi. În mâna ei, peria stătea gata să cadă. Ochii verzi i se reflectau în imagi­nile ochilor verzi ca într-un balet hipnotic al nesfârșirii. Lorana observase acele semne discrete ale tre­cerii timpului. Devenea conştientă că declinul înce­puse şi, ca un fel de compensare, accepta resemnată, puțin apatică, apropierea singurei bariere de netrecut. O lacrimă îi aluneca pe obrazul încă neted. Micile cearcăne ale dimineții deja începeau să dispară.

Uşa se deschise fără zgomot. Mina se opri în pragul sălii de baie, privind-o. Oglinda învăluia trupul gol al femeii în mantia rece a tăcerii. Lorana întoarse capul spre copil. Fetiţa se uita spre ea, nevăzând nici şoldurile cu forme pierdute, nici sânii puțin lăsaţi, ci doar idealul încă pur al mamei. Se repezi în braţele ei, toată numai zâmbet.

– Ai dormit bine, draga mea?

– Am dormit foarte bine! Pengo s-a tot foit şi nu voia să-nchidă ochişorii, dar până la urmă a adormit şi el, cu toate că e numai un ursuleţ de pluş. Şi am visat!

– Ce ai visat, broscuţa mea?

– Păi, am visat un loc mare-mare şi erau numai copii. Da’ mai era şi Pengo şi nu mă jucam decât cu el, iar ceilalţi copii m-au rugat să mă joc şi cu ei. La început n-am vrut, dar Pengo a zis că nu se supără şi atunci m-am jucat cu toţi.

– Bravo! Fugi, vezi să nu facă Pengo vreo năzbâtie!

Îşi trecu mâniile prin părul lung şi mătăsos, oftând. Culese cu mişcări leneşe rochia atârnând în cuier şi pătrunse în ea ca într-o floare care se în­chide acoperind pistilul fragil şi preţios. Se gândi plictisită la ocupaţia ei zilnică. Nu găsea nici un argument care s-o determine să-şi mai piardă tim­pul în această nouă zi tot acolo. Renunţă să mai iasă din casă. În jurul ei erau o mulţime de lucruri de făcut care o aşteptau.

Imaginea băr­batului brun de ieri îi stăruia încă în minte. Se apropie ezitând de receptor şi apăsă pe clapeta „mesaj”:

– Da, domnule X, spuse privind ecranul stins.

Abia acum curiozitatea se năştea în ea, umbrind senzaţia că a făcut o greşeala imensă. Lansase o provocare necunoscutului. Nu avea absolut nici o importanţă dacă evenimentul pe cale să se pro­ducă genera implicaţii negative sau pozitive. Viaţa îi devenise mult prea indiferentă în ultima vreme. Și poate tocmai de aceea infinit de prețioasă ca s-o mai piardă cu lucruri fără sens.

– „Bună dimineaţa, doamnă”.

Lorana întoarse capul surprinsă. În prag ușii se legăna Pengo, aţintindu-şi ochii electronici asupra ei.

– „…Ne scuzaţi că intervenim astfel în programul dumneavoastră. Dorim doar să vă satisfacem do­rinţele. Înmânaţi-ne, vă rugăm, cartea de credit.”

Ea începu să caute, uitându-se neîncrezătoare la jucăria ce se legăna apropiindu-se, cu lăbuţa dreaptă întinsă. Luminiţe i se aprindeau ritmic pe fruntea jucăriei. Și poate tocmai evidenta lipsă de pericol o determină să-i dea cartela.

Ur­suleţul sări neașteptat pe masa receptorului şi îl activă. Introduse cu oarecare stângăcie dreptunghiul de plastic în fanta interfeţei bancare şi apoi începu un dans caraghios lângă tastatură. După câteva se­cunde se opri, suspină un „mulţumesc“ şi se pră­buşi pe podea. Display-ul era şters şi din jucărie ieșea un miros puţin acrişor de plastic ars. Lo­rana luă în braţe obiectul încremenit, apoi, amintindu-şi de cartelă, o trase din fantă şi o lăsă lângă receptor. Se gândea la Pengo, la ce-i va spune fetiţei, care precis va izbucni în plâns.

Schiţă un pas, vrând să arunce jucăria stricată în incinerator, dar tocmai atunci liftul de serviciu se opri la nivelul ei. Sunetul strident al soneriei o anunţa că primise ceva. Alergă spre uşa liftului, iar apoi desfăcu pachetul, uitând de restul lumii.

Mângâia cutia roşiatică a simulatorului, gândindu-se ce ar putea face cu el şi privea ochii negri ai ursuleţului nou, care dormea încă în ambalajul translucid. Alături, jucăria arsă îşi aştepta rândul în lungul șir al obiectelor inutile…

*

*   *

– Păzea!

Apa rece năvălea pe ţevi. Duşurile o risipeau într-o ploaie fină strălucind caleidoscopic. Carl sări prea târziu. Era deja ud.

– Acum faci o baie?

– Cred că n-am încotro. Nu poate omul să stea o clipă la soare…

– Clipa asta a-nceput acum două ceasuri. Nu vezi? Fetele au şi intrat în apă.

– „Salut, prietene!”

– Ce-i asta? Simon, ai auzit?

– Nu, n-a fost sunet… E altceva… Aşteaptă-mă puţin!

Simon se repezi spre barul din apropiere. În trecere, agăţă geanta în care se afla şi cartea de cre­dit. Gazonul se lăsă moale sub tălpile goale. Soa­rele se oglindea în pereţii de sticlă ai barului. Simon împinse uşile batante şi se opri, căutând din ochi videofo­nul. Era ascuns într-un colţ, departe de murmurul agitat al clienţilor. Cineva îl ocupase. Nu aşteptă. Ajuns lângă el, îi extrase cartela din fantă, i-o de­puse în mână proprietarului şi-l împinse uşurel ca să-i ia locul. Omul nu protestă. Muşchii jucând vioi sub pielea tânărului îi anulaseră orice intenție agresivă. Mormăi ceva şi apoi se îndepărtă.

Apelul suna în gol. Băieţii din laborator nu se grăbeau. Tim­pul parcă era de partea lor. În sfârşit, ecranul se lumină.

– Salut, Dan! Aţi pornit calculatoarele?

– Da…

– Aveaţi interdicţie formală să lucraţi cu ele. Opriţi-le imediat! Te aştept.

Dan dispăru câteva clipe din raza camerei.

– Parşivul, şi-a salvat memoria… murmură Simon.

Faţa rotundă intră iar în imagine.

– Gata, şefule…

– Acum ascultă cu atenţie: înlocuiţi toate blocu­rile de memorie. Absolut toate şi pe urmă le arzi.

– Dar n-avem lampă cu ultraviolete…

– Ce să faci cu lampa? Le arunci în crematoriu. Ai înţeles? Şi încă o dată, nu porneşti calculatoarele fără aprobarea mea. E clar?

– Perfect, mare şef! Tu cum te distrezi acolo?

– Suportabil. După ce terminaţi, veniţi şi voi.

– S-a marcat. Pa!

– Salut!

Ecranul se întunecă. Simon se întoarse spre ie­şire. Văzu câţiva indivizi cu mutre dubioase. Le zâmbi.

– Ce mai faceţi, băieţi? zise, trecând printre ei.

Unul deschise gura să spună ceva. Când o închise la loc, Si­mon era de mult pe plajă.

– Hai in apă…

– Ce-a fost?

– Îţi spun mai târziu. Am chef să înot. Vii?

– Moment… Să mă schimb.

– Las-o naibii! La ce-ţi foloseşte?

– Asta mă-ntreb şi eu, dar o fac.

– Unde sunt fetele?

– La umbră, sub castani.

– Aha! Atunci să facem rapid o baie şi pe urmă mergem să mâncăm ceva. Poate vin şi ceilalţi.

– Le-ai spus tu?

– Da. Mai bine să fie aici decât să ne facă mi­nuni la Centru. Dar, până una-alta…

Simon plonja în bazin. După el sări şi Carl, mai reţinut. Scame de nori se plimbau pe cerul albas­tru, ascunzând uneori soarele. Ana şi Cassia se ri­dicaseră de la umbră şi începeau să se îmbrace. Din când în când, ochii li se îndreptau în sus: norii se adunau, prevestind furtuna.

Când băieții ieşiră din apă, copacii fremătau. Vântul îşi începea goana dinaintea ploii. Se făcea frig.

– Haideţi înăuntru. Nu mai avem ce face aici!

– De când aşteptăm vorbele astea înţelepte! Noi am îngheţat deja!

– Puteaţi să porniţi înainte…

– Nu fără voi.

De ei se apropiase un alt grup. Schimbară pri­viri de recunoaştere.

– Ce maşină mai e şi asta?, arătă Cassia înspre aleea principală. N-am mai văzut-o până azi.

– Noua noastră maşină de serviciu. Ne-au adus-o ieri. Cealaltă se uzase prea tare. Devenise nesigură.

– Atunci o udăm… Mai repede, că ne-o ia înainte ploaia!

Uşile se închiseră în urma lor. În micul restau­rant, căldura făcea ca totul să pară plăcut, cu o vagă notă de intimitate.

– Simon, ai idee cine foloseşte aerodine în zona oraşului? întrebă unul dintre noii veniţi.

Blondul se foi neliniştit pe scaun – nu se acomo­dase prea bine cu stilul mobilei – şi-l privi pe cu­rios.

– Depinde ce tip de aerodină… oricum, nu sunt prea multe pe-aici.

– Bănuiam asta. Ştii, pe drum, în faţa noastră, era o maşină identică celei pe care o conduceam, numai că era roşie. La volan, un tip bine făcut, puţin în vârstă, judecând după păr…

– Dar…

– Aşteaptă. Capota era coborâtă. Respectivul a ridicat mâna, ținând ceva care semăna cu un deltaplan miniatural… Şi care a început să se ridice, fără probleme…

– Ce naiba, jucărie de copil…

– Scuză-mă, am uitat să-ţi spun că avea şi mo­tor.

– Pentru ce?

– Ne-am întrebat şi noi, cât timp s-a tot înălţat în aer. Puţin mai târziu a explodat şi atunci am văzut aerodina…

– Şi ce legătură există între toate acestea?

– Nici una aparent. Dar vrem să aflăm ce este de fapt.

– Succes! Eu mă mulţumesc cu friptura.

– Păcat! În cazul ăsta, n-o să-ţi mai cerem păre­rea In legătură cu semnalele trimise de la aerodină – presupun că nu l-au observat pe tipul cărunt.

– Bine, cedez! Cu o condiţie însă: vorbim mai târziu. Acum mi-e foame. De acord?

Tăcerea veni ca o încuviințare implicită. Grupul se apucă să facă curat pe masă, în stilul lor specific.

*

*   *

Ploua. Stătea la fereastră, privind picăturile ce loveau frunzele castanului din grădină. Două picioruşe lipăiră în spatele ei.

– Mami, nu mai mergem la plajă?

– Nu, draga mea, astăzi soarele plânge…

– De ce?

„Chiar aşa, de ce plânge soarele?” se întrebă ea, privind în continuare cerul cenuşiu. Discul palid părea că fuge dincolo de nori, în joacă, sau supă­rat într-adevăr.

– Hai să-ţi spun povestea cu iepuraşul şi veve­riţa, vrei?

– Da, da!…

–…Era odată o pădure micuţă, deasă şi um­broasă…

– Cu flori?

– Da, şi înfloreau peste tot: în iarbă, pe ramu­rile verzi… Şi în pădurea aceea se plimba un iepu­raş. Alerga de la o floare la alta, de la un lăstar la altul şi nu se oprea niciodată, până când…

– Până când…? rosti fetiţa, nerăbdătoare. Dege­tele i se unduiau fremătătoare pe blana cafenie a ursuleţului.

–…Întâlni o veveriţă. Care stătea pe o crenguţă şi plângea. Atunci iepuraşul o întrebă: „de ce plângi? hai să ne jucăm!”. Şi pentru că veveriţa nu-i răs­pundea, el a cules o floare din iarbă şi i-a oferit-o. Atunci…

– „Vă rugăm să ne scuzaţi! Programul nostru s-a alterat. Vă rugăm să ne scuzaţi! Programul…“

Amândouă rămăseseră încremenite, în vreme ce ursuleţul cel nou, scăpat din braţele Minei, se rostogolea pe covor. Lorana răsuflă uşurată când ochii elec­tronici ai jucăriei se stinseră brusc, iar articulaţiile înţepeniră, în lipsa comenzilor. Se simţea urmă­rită, spionată de cineva necunoscut. Pentru ce? Ocupaţia ei mediocră şi fără sens nu prezenta interes nimănui. Poate ea, ca persoană?

– Mami, de ce s-a stricat?

– Aşa fac uneori ursuleţii când ascultă po­veşti. Nu mai înţeleg şi se strică!

Se auzi un clinchet. Uşa ascensorului de servi­ciu se deschise, lăsând să alunece în încăpere un colet.

– Ce-i acolo, mami?

Lorana se întoarse fără să spună nimic. Luă ur­suleţul „mort“ şi ridicând pachetul de-abia sosit se îndreptă spre bucătărie. Uşa glisă automat înainte ca ea să intre în raza senzorilor, întărindu-i senzaţia de nesiguranţă. Cine putea să-i controleze casa? Aruncă cele două obiecte în gura incineratorului şi se îndepărtă. Din prag, ochii i se opriră asupra simulatorului. Aduse un scaun lângă măsuţa acestuia şi se aşeză. Fetiţa, venind tiptil lângă ea, i se rezemă de umăr şi aşteptă.

– Dacă scoţi un cuvânt, te încui în cameră! Ai înţeles?

Fetiţa dădu din cap, puţin speriată. Nu ar fi vrut să-i vorbească atât de aspru, dar n-avea încotro.

Pe ecran începură să defileze instrucţiuni de în­cărcare.

„Cheamă SIM 32“

„SIM 32″

„Dacă apel logic, cheamă INHIB 16″

„Dacă apel uman exterior, cheamă SELEC­TOR“

„Dacă apel uman exterior, cheamă SESAM LORANA“

„Altfel aşteaptă“.

„Start protecţie totală acces, excepţie SESAM LORANA“

Zâmbi. Simulatorul era mai mult un disimulator, dacă îl folosea astfel.

„Stop“

Ecranul se stinse. Lorana puse aparatul în aş­teptare. Ar fi vrut să lucreze, dar nu ştia ce. Îi lip­sea subiectul. Se uită spre fereastră. Ploaia înce­tase. Norii începeau să se risipească.

– Va fi frumos! rosti ea visătoare. Mergem la plimbare, Mina?

Fetiţa o privea neîncrezătoare.

– Fugi şi îmbracă-te! Ieşim acum.

Mina dispăru în dormitor. Senzaţia de înstrăi­nare în propria-i casă lăsa loc, treptat-treptat, încrederii. Făcu o piruetă. Părul despletit i se ridică în aer ca aripa nopții. Ar fi putut regăsi farmecul unor senti­mente abandonate cu mult timp în urmă… ar putea lua totul de la început.

Fetiţa aştepta, pregătită pentru plimbare. Fe­meia zveltă o privi cu dragoste şi, luând-o de mână, se îndreptă spre ieşire. Uşa nu se deschise. Lo­rana zâmbi satisfăcută. Scoase cartela-cod şi introducând-o în fantă, rosti:

– „Cod key Lorana!”

Uşa se deschise silențios, lăsând calea liberă. În urma lor se închise la loc, ermetic, și un avertizor roşu începu să pâlpâie deasupra tocului ușii.

*

*   *

Ledul lumina în roşu peretele de plastic al cu­tiei. Dan întinse mâna spre el. Acesta se stinse pe moment, după care reîncepu să clipească ritmic.

– Unu cu doi, trei cu unu, unu… Aduceţi re­pede un opto-cuplor. Ăsta merge încet, dar merge…

Dan se învârti în jurul cutiei. Nu se vedea nimic, în afara ledului. Nici măcar un defect de construcţie.

– Aha, aici…

Scoase un creion din buzunar şi încercui o zonă restrânsă, caligrafiind un ‚i” deasupra ei. Procedă asemănător cu ledul şi trasă un „o”.

– Bătrâne, adu şi complementarul! Trage rabla mai aproape, poate conversăm.

– Ai mai descoperit ceva?, întrebă unul din labo­ranţi.

– Mda, o fotocelulă… Aci!, împunse cu dege­tul primul cerc.

– Daaa… intrare-ieşire, perfect. Zbor!

Cutia apăruse de dimineaţă în laborator. Primul care intrase o văzuse aşezată pe masă, fără nici o notă de întrebuinţare sau altceva similar. Dan bă­nuia că e o glumă a colegilor de alături. Plastic or­dinar, led cu arseniură de galiu – ordinar, e-adevărat că-l descoperise doar examinând „corpul delict“ în infraroşu – acum îi lipise un filtru convertor, „lasă că or să vadă ei glumă!” își spuse, zâmbind pe sub mustaţă.

Se răsuci în loc, inspectând încăperea în căutarea unei sonde ultrason. Era curios în privinţa conţinutului cutiei. Se opri brusc. Zărise scanner-ul de profunzime şi se miră cum de nu-i venise ideea mai de vreme. Luă cubul de pe masă şi, cântărindu-l o clipă în mâna stângă, îl aşeză pe planşa de lucru. Activă instalaţia şi obiectul începu să se mişte uniform. Pe display începură să se perinde feliile scanate. Dan ignoră primele „felii” neinteresante, dar ceva îl determină să îngheţe explorarea cutiei. Mări pu­ţin imaginea, apăsând câteva taste. Zgomotul de paşi îl făcu să se întoarcă spre noul venit.

– Ai adus? Bine, pune-le acolo! Ia spune-mi, ce vezi?

– Seamănă cu arhitectura internă a unui calculator. Sus, în dreapta, sunt memoriile volatile, jos… Da’ unde naiba e microprocesorul?

– Să vedem!

Dan reporni explorarea cutiei. Pe ecran se vedeau două pătrate cu acelaşi centru, între laturile paralele evoluând figuri simple, colorate. În rest, nimic.

– Cubul e gol. Totul se află însă în pereţi. Chiar prea mult loc disponibil, nu?

– Dar de ce s-au chinuit să conceapă aşa ceva?

– Presupun că nu vor să umblăm noi în el. Pereţii sunt compacţi. Ai observat cumva ceva similar interfeţelor, la început?

– Nu cred…

– Atunci ar putea fi pe ceilalţi pereţi. Nu-i ni­mic! Ştim ce este. Ai idee cum facem „răspunsul“ la chestia asta? Dar mai bine să-i aşteptăm pe cei­lalţi. Opreşte tu scanner-ul!

Laboratorul începea să se aglomereze. Majorita­tea tinerilor studiau cutia de un alb strălucitor şi insistau asupra celor două cercuri, trasate cu creionul. Unul dintre ei desenă un al treilea cerc.

– De asta ştiaţi?

– Nu, ce e? sări Dan.

– Nimic deosebit, o gogoriţă marca „Simon“. A lipit şi o cameră video. Trebuie să aibă ascuns şi un microfon… Cutiuţa ne spionează, în glumă bi­neînţeles. Ascundeţi-o!

Uşa camerei cu reactivi se deschise pentru a face loc unui întârziat. Cineva luă cubul şi-l depuse pe unul din rafturi.

– Ei, băieţi, modelul nostru de sferă neutră poate fi îmbunătăţit, le sugeră Elan. Scoateţi sursa şi implantaţi termoelemente. În loc de antenă îi punem trei cercuri de aluminiu. O ambalăm în po­limeri şi le-o facem cadou. Aran, încarcă pe calculator cel mai trăznit program din bibliotecă! Să-i vedem cum se descurcă!

*

*   *

Stătea întinsă la soare, lăsându-se mângâiată de adierea vântului. Se bucura din plin de această zi şi admira, cu ochii larg deschişi, cerul de lapisla­zuli. Uneori, întorcea privirea spre aerodina care survola pădurea din apropiere. Roşul intens în care fusese vopsită îi atrăsese atenţia. Curând însă o neglijă.

Luă în mână nisipul fierbinte, urmărind cum i se strecoară printre degete. Ar fi rămas aşa, măsurând timpul cu clepsidra ei imper­fectă, toată viaţa, în loc să se zbată inutil – între pericole surpriză şi ameninţarea timpului care o purta ireversibil spre moarte.

Spulberă grămăjoarele de nisip, iar ochii săi căutară din nou cerul.

– Bună dimineaţa!

Cuvintele banale se pierdură în perdeaua groasă a contemplaţiei. Le-a gândit ea, le-a rostit altcineva, n-avea importanţă.

– Bună dimineaţa…

De astă dată vocea ușor guturală o obligă să observe bărbatul stând în ge­nunchi, așteptând răbdător un răspuns.

– Bună…

Rostise cuvântul sotto voce, mirată că o făcuse. Blondul zâmbi îngăduitor.

– Ne-ar părea rău să vă deranjăm, dar văzând că sunteți singură, ne-am gândit că poate aţi juca o partidă cu noi…, îi propuse, arătând cu un gest larg spre grupul din apropiere.

Instinctiv, Lorana își căută în jur fetiţa. Nu o văzu. Îşi aminti totuşi, înainte ca îngrijorarea să-i destrame pacea, de copiii cu care o lăsase în parc.

–… Sau doar să veniţi lângă noi, dacă nu ju­caţi…, continuă el, sperând să o convingă pe posesoarea acelui trup superb pe care încerca din răsputeri să nu-l admire prea insistent.

Ea privea nehotărâtă cele două perechi care aşteptau.

– Mulţumesc, cu plăcere! răspunse, întorcându-le zâmbetul.

Se ridicară amândoi, alăturându-se celorlalţi.

– Numele meu e Simon.

– Încântată! Lorana e numele meu.

După ce se făcură prezentările, Carl nu mai răbdă:

– Jucăm?

– Da’ grăbit mai eşti, „maestre“!, îl ironiză Dan. Şi care ţi-e voia?

– „Cuvântul ascuns“, zise el, împărţind mi­cro-terminalele.

Lorana se uită la placheta gri-albastră pe care străluceau caracterele. Apăsă câteva şi pe micul display apăru numele lui Marc.

– Cum se joacă?

– Toate terminalele sunt conectate la acelaşi server. Fiecare compune un program ca să protejeze un cuvânt oarecare, pe care îl scriem pe o foaie. Cel ce „sparge” primul protecţiile celorlalţi, câștigă. Nu există programe de sistem. Fiecare se descurcă cu propriile forţe. Sper că îţi este fa­miliar domeniul, încheie Simon.

Lorana zâmbi; îi era chiar prea familiar. Fusese viaţa ei, cu ceva timp în urmă şi existau şanse să de­vină iarăşi. Se auzi un „bip“: pe ecran văzu un „READY” şi „GO”. Sub degetele ei, materialele lucioase se încălzeau. Le atingea din ce în ce mai re­pede, se simţea pe un teren sigur. Râse. Ceilalţi nu băgară de seamă, erau preocupaţi să perfecţio­neze programele, ea se străduia să facă dintr-o succesiune logică o ceaţă nesigură, un labirint cu­fundat în negură. Experienţa acumulată pe simula­toare o ajuta imens. Se gândi că un sim-program cu două trepte era suficient ca să-i încurce pe par­tenerii de joc. Din când în când, încerca să arunce aleator instrucţiuni-jalon. Unele erau acceptate. Foarte puţine se opreau la adrese din zona ei de memorie. N-avea prea mare importanţă, era bine protejată.

Făcu o pauză, îi privi cum stăteau cu bărbiile în piept, tastând febril în căutarea cuvintelor ascunse. Poate că unele au fost găsite, gândi. De ce să nu le obţină de la aceştia? Îşi aplecă şi ea capul, dar nu pentru mult timp.

While WordCount < 5

Search Words

Sound BELL

 …

Lorana le privi din nou feţele concentrate. Acum terminase. Nu conta prea mult dacă pier­dea. Venise aici să se relaxeze. De altfel, era puţin probabil ca vreunul din ei să i descopere şmecheria. Lăsă terminalul între picioarele încrucişate şi se rezemă în mâini, cu capul dat pe spate. Aerodina plana tăcută deasupra lor. O admira rotindu-se, când auzi un „bip“. Se uită spre terminal. Pe ecran clipeau cinci cuvinte. Gânditoare, aşteptă câteva momente.

– Gata! zise, făcându-și curaj. Am terminat.

Simon şi Carl o măsurau neîncrezători. Primiră apoi tableta din mâinile ei, dând-o mai departe celorlalți.

– Corect! Exclamau, fiecare pe rând.

Încordarea de pe fețe începea să dispară. Fu­sese o partidă dificilă.

– Ce cuvânt ţi-ai ales, „mare”?

– Nu, era doar o capcană. Cuvântul e „Marc“,

– Capcană? Ai avut timp şi pentru aşa ceva? Îmi dai voie să citesc programul?

– Da, bineînţeles.

Simon se adânci în lectura instrucţiunilor. Ur­mări câteva şi apoi, căutând ceva printre amintiri, renunţă.

– Seamănă cu un program de simulare.

– Este un program de simulare! replică Lo­rana.

– Unde-ai învăţat să programezi așa? De fapt, nu cred că asta e important. Ai vrea să colaborăm? Pare cam deplasată o asemenea propunere aici și acum, dar nu avem încotro. Am întâlnit în ultimele zile tot felul de fenomene ciudate, pe care nu le putem modela. Ce spui?

– Şi ce rost aş avea eu în toată povestea?

– Să determini evoluţii. Să cauţi rezultatele fi­nale într-un mod care ţie îţi este accesibil, fiind totodată şi singurul de urmat…

– Cum, voi nu puteţi?

– Hm! S-ar spune că noi suntem în interiorul sis­temului. Nu avem o viziune de ansamblu, care să fie şi obiectivă. De fapt, fenomenele ciudate sunt perfect justificabile, dar nu le recunoaștem, nu avem criteriile de diferențiere. Întotdeauna când a avut de-a face cu limite, omul a descoperit că dincolo se întâmpla ceva. Ceva care urma să fie cunoscut.

– Şi voi cu ce barieră vă luptaţi? întrebă Lo­rana zâmbind.

– Cu timpul. Mai bine zis, cu secvențierea lui.

*

*   *

Lorana alerga prin parc, întorcând privirea în dreapta sau în stânga, lovind accidental trecătorii. Nu lua în seamă protestele acestora, la fel cum ignora şi micile miracole ale naturii etalate în jurul ei. Îşi căuta fetiţa. Nici ceilalţi copii nu mai erau acolo unde-i lăsase. Trebuia să-i găsească. Trebuia să se întoarcă acasă cu Mina. Se opri. Simţea că se su­focă. Respira des şi sacadat. Aerul fi ardea plămânii. Se lăsă în genunchi, lângă un gard viu. Închise ochii, obosită şi vru să se întindă în iarba deasă. Dar ceva o făcu să renunţe. O şoaptă. Şoapte de copii. Sări în picioare. Nimic nu o mai împiedica acum să alerge, să ocolească gardul şi să iasă în faţa lor…

Când o văzură, copiii încremeniră. Şoaptele se stinseseră, ca freamătul frunzelor când încetează vântul. Se apropie de unul din ei şi, punându-i o mână pe umăr, îl întrebă:

– Unde e Mina?

Copiii se uitau unii la alţii, cumva nedumeriţi, cu un aer complice.

– Nu ştim…

Lorana îi privi îndelung. Nu le putea face nimic. Nu reuşea să citească adevărul dincolo de ochii în care candoarea şi inocenţa aşterneau văluri impe­netrabile. Se îndepărtă apoi cu paşi ezitanţi, neştiind încotro să se îndrepte.

De pe una din băncile apropiate se ridică un bătrânel simpatic. Barba tunsă scurt şi ochelarii cu rama groasă îi dădeau un plus de jovialitate. Fără să se grăbească, porni în urma Loranei. Când o ajunse, copiii nu se mai vedeau.

– Mă scuzaţi, tânără doamnă… O căutaţi pe fiica dum­neavoastră, presupun.

Ea se întoarse, neîncrezătoare.

– Da, așa este.

– Pare surprinzător să afli că, uneori, copiii tre­buie supravegheaţi mai atent decât o poate face un părinte. Se întâmplă ca, de la înălţimea la care ajunge, omul matur să nu mai vadă prea bine toate detaliile unor acţiuni numite vag „joacă”. Dar când ajungi la vârsta mea şi toţi copiii te cred bunicul lor, totul devine mai simplu. Dacă îmi per­miteţi, căpitanul Maugh, se prezentă el, sesizând ne­dumerirea tot mai evidentă din ochii femeii.

– Iar în legătură cu fetiţa, pot să vă spun că s-a dus spre casă. Bănuiesc că se va întoarce re­pede…

Lorana nu mai auzi ultimele cuvinte. Nu avea răb­dare să mai asculte ce spunea acel bătrân vorbă­reţ.

Teama, îngrijorarea şi alte o sută de sentimente confuze o îndemnau să se gândească la întâmplări nefericite. Mintea ei se învârtea într-un cerc vicios, în care întrebarea „ce face?” era întoarsă pe toate părţile şi apoi iarăşi cavalcada ideilor nebuneşti alergând în ritmul paşilor ei… În fond, graba aceasta nu avea nici un sens. încetini treptat mer­sul privind în jur, oameni, bănci, alei, clădirile ce se înălţau sfidând zenitul… Păreau lucruri obişnu­ite. „Priveşte copacii din oraş. Imaginează-ți-i pe toţi. Nu par o adevărată pădure?”

Când ajunse în faţa uşii, ezită câteva clipe. Uitase pe moment de parola pe care trebuia s-o rostească şi nu înţe­legea de ce nu poate intra în propria casă. Era o absurditate, dar îngrijorarea pentru soarta fetiţei îi estompase orice altă nelinişte. Apoi. buzele se mişcară automat, şoptind cuvintele-cheie.

În apartament domnea liniştea. Era liniştea de după o discuţie aprinsă, atunci când vorbitorii obo­sesc. Lorana se mişca fără zgomot pe covorul gros, iar uşile se deschideau singure în calea ei. Şi totuşi, nu liniştea o surprindea, ci altceva, o pre­simţire oarecum ilogică. Se opri în pragul camerei. Fetiţa era acolo, stând pe scaun în fata simulatoru­lui. Zâmbi, așteptând ca ochii de copil să se în­toarcă spre ea. Totul dură câteva fracţiuni de se­cundă. Îşi dădu seama că ceva nu e în regulă. Si­mulatorul lucra. Putea să vadă simbolurile conturându-se pe ecran, amestecându-se şi dând naştere unui chip de bărbat ce i se părea cunoscut.

Fetița rosti, aparent, spre ecran:

– Vă rugăm să ne scuzaţi pentru…

Cuvintele se risipeau, inofensive. Dar când vo­cea sintetizată de calculator le repeta, pe un ton puţin îngrijorat, sau grăbit, Lorana îşi aminti în ce împrejurare mai văzuse aceeaşi figură. începu să se frământe în legătură cu noua situaţie şi nu observă că Mina oprise totul şi acum venea spre ea cu o privire inocentă.

– Mami, nu-mi place cutia roşie, vreau un „pengo”!

„Se jucase doar?” se întrebă Lorana stupefiată.

– Bine, broscuţo. Când îl vrei?

– Acum, acum!, se bucură Mina, bătând din palme.

Se îndreptă spre videofon şi făcu comanda. Spera ca noua jucărie să nu-i mai provoace alte necazuri.

Apelul o surprinse în aceeaşi poziţie. Nu se clin­tise din loc, absorbită de dilema iscată de fetiță. Pe ecran, zâmbetul lui Dan se lăţi.

– O, te rog, nu mai râde aşa..

– Bună! Poţi să ne ajuţi acum?

– Desigur, tot nu prea aveam ce face. Ai prins momentul potrivit.

– Mă simt mai împăcat. Credeam că te deran­jez.

– Nu, din contră…

– Atunci, ai un terminal disponibil? Te poţi lega la serverul nostru. Să-ţi dau şi codul de acces…

Dan privi ceva aflat mai jos, în fața lui.

– O clipă, să-l caut…

– Nu, mai bine vin eu acolo.

– De ce? se arătă el surprins.

Lorana răspunse cu o falsă detaşare.

– Să zicem că sunt curioasă; aş vrea să văd cum e pe la voi!

– De acord! Dar…

– Cum ajung?

– Te aduce Simon, dacă ţii neapărat. De fapt, o să venim amândoi.

Simon apăru în ecran, o salută înclinând capul şi privi rapid în spatele ei.

– Sosim într-o clipă, îi zise, apoi imaginea se stinse.

Lorana se întoarse. În spatele ei, Mina ascultase toată convorbirea.

– Cine a fost, mami?

Femeia încercă să pătrundă dincolo de lumini­ţele albastre ale copilei şi nu reuşi. Nu răspunse. În schimb, fetița se repezi la ascensorul de servi­ciu, să-şi ia jucăria ce tocmai sosise.

– Să stai cuminte! o avertiză inutil, când auzi claxonul aşteptat. Pe urmă, se îndreptă fără grabă spre ieşire.

După ce urcă în maşină, Simon se arătă curios.

– De ce n-ai vrut să stai acasă?

– Nu ştiu. De fapt, mă simt urmărită pas cu pas…

– Urmărită? Cine poate face aşa ceva?

Lorana dădu din umeri, neajutorată. Maşina rula pe străzile largi, ocolind rarele obstacole ivite în cale. Toţi trei păstrau tăcerea, privind mulţimea pestriţă ce se plimba ori admira vitrinele.

– Oprește imediat, strigă Dan în direcţia bordului. Automobilul încetini, oprindu-se la marginea şo­selei.

– Simon, l-am văzut pe tipul din maşina roşie. Hai după el! Tu rămâi aici! îi zise Loranei.

Săriră amândoi pe trotuar. Dan o luă înainte, mergând cu paşi mari.

– Aici, în magazin…

Împinseră uşa glisantă ce părea că se mişcă prea încet.

– Uite-l! Lângă vitrină, cu haina gri şi părul puţin încărunţit.

Simon îl ocoli, trecu de el, se uită distrat în jur şi se întoarse, ca şi cum s-ar fi răzgândit. Se opri ca din întâmplare și vru să schiţeze un salut, dar îşi înfrână gestul. Începu să zâmbească.

– Dan, priveşte!

– „Manechin telecomandat“, citi acesta pe eti­cheta prinsă pe sacoul gri. Când or fi scos şi dră­cia asta pe piață?

Simon trase prospectul dintr-unul din buzuna­rele robotului şi se adânci în lectură.

– Hai la maşină! Poți să-l iei cu tine, văd că mai sunt câțiva alături.

Şi apoi, ca pentru sine:

– Dar ştiu că e cineva care se joacă cu aşa ceva…

– Ce-aţi făcut? îi întrebă Lorana, după ce demară auto­mobilul.

– Cumpărături, răspunse Simon, fluturând pros­pectul.

– Sunteți formidabili!

–…Şi vorbind de problema noastră, iniţial, totul a pornit de la o glumă. Fiecare din noi, continuă el, arătând spre Dan, conduce un laborator. Noi aveam o structură automată de comandă – poţi s-o lipeşti pe orice: robot, maşină, rachetă. Am împachetat-o mai neobişnuit şi le-am strecurat-o lor. Ei au descoperit ce este şi ne-au expediat o chestie care a fost un modelator de câmp. Acum este o reţea neuronală. Autonomă…

– Cum aşa?!

– Are sursele încorporate, senzorii şi efectorii sunt antene dipol, răspunse Dan.

– Vrei să zici că a început să modifice câmpul?

– Da, o să vezi imediat cum.

Automobilul se opri în faţa Institutului. Urcară cele câteva trepte de la intrare şi pătrunseră într-un coridor lung şi întunecos.

– Nătărăii, iar au ars instalaţia electrică!… Ştii, lumina se aprindea singură când cineva mergea pe-aici, explică Simon.

Deschise o uşă grea de laborator şi-i lăsă pe cei­lalţi doi să intre primii. Înăuntru, cinci bărbaţi, a căror singură caracteristică comună era expresia de totală nedumerire, priveau o sferă pe care se plimbau şerpi de lumină.

– Nu s-a schimbat nimic, nu-i aşa? întrebă Simon la întâmplare.

– Nu, totul e la fel, răspunse un bărbos. Ştii ce e ciudat, şefule? Cum reuşeşte nimicul ăsta să provoace descărcări în gaze la asemenea pre­siune? Dispune de prea puţină energie.

Lorana zâmbi.

– Poate reuşeşte să creeze zone de presiune scăzută. Teoretic, sunt instabile, practic, la fel. De-asta sunt atât de dinamice, spuse ea.

Bărbosul o studie contrariat.

–…Iar la frecvenţe înalte, nu mai contează tensiunea sursei, continuă, întinzând mâna dreaptă spre sferă.

– N-o atinge! E periculos!

Lorana ignoră avertismentul. Urmări o bandă luminoasă şi puse arătătorul pe mijlocul ei. Cape­tele acesteia începură să oscileze. Banda se stinse. În locul ei apăru o zonă circulară, respectând con­turul degetului. Lorana aprecie din ochi lățimea secvenţei întunecate dintre degetul ei şi pata luminoasă şi se îndepărtă.

– Descărcări tipice în gaze rarefiate… Pare co­mandat, dar e cu totul aleator.

Citi pe chipurile celor din jur o uşoară ezitare.

– Puteţi să mă credeţi, specialitatea mea e fizica experimentală.

– Şi ai putea să ne faci modelul sferei? întrebă Simon.

– Dacă Dan îmi oferă toate amănuntele con­structive, cred că da.

– Pe noi ne interesează nu modelul în sine, ci comportarea la stimuli. Reprezentarea „black box”, completă Simon.

– Ei, o sa aveţi o cutie neagră cu feed-back. Se scaldă puţin şi în propriul ei câmp, remarcă ea. Şi încă ceva: lucraţi prin zonă cu reţele neuronale?

– Da, avem nişte calculatoare…

– Care e frecvenţa operaţiilor?

– N-aş putea spune, evită Simon un răspuns exact.

– De fapt, nu contează. De la un anumit prag, frecvenţele reţelelor neuronale încep să coincidă cu cele ale biocâmpului cerebral. Şi uneori apar fe­nomene de rezonanţă, între ele şi creierul uman. Oricum, depinde de predispoziţia fiecăruia…

– Telepatie, nu?…

– Ceva de genul acesta! Dacă ai observat aşa ceva, e timpul să distrugi calculatoarele respective. Şi eu am făcut modificări asemănătoare. Pe urmă, m-am lăsat de meserie… dar mă gândeam la altceva. Mă tem să nu interacţioneze cu asta, arătă ea sfera. Căci, s-ar putea să nu ştii, Simon, că reţelele neuronale funcţionează cu extrem de puţină energie daca sânt acordate la frecvenţe peste prag. Dar asta nu ne împiedică să studiem câteva mici fenomene, urmă Lorana, observând privirile îngrijorate plimbându-se de la ea la sferă.

Simon se întunecase la faţă.

– Dan, iar ai pornit calculatoarele?

– Da…

– Ştii ce ai de făcut. Aleargă!

– Acum ne trebuie un calculator clasic şi timp, zise Lorana, după ce urmări agitaţia celor doi. Si­mon, am şi eu o întrebare, poate ştii mai multe în această privinţă, de ce atâtea obiecte roşii în jurul nostru? Copiilor le-ar place foarte mult, dar noi mai suntem copii?

*

*   *

În parc, doi băieţi se jucau, construind castele de nisip. Amândoi aveau între opt şi nouă ani. Unul din ei îşi răvăşea mereu părul creţ şi lung, dând sfaturi celuilalt unde şi cum să adune nisipul. Îi plăcea să-l vadă pe celălalt construind.

– Acolo să pui mai mult! O să facem zidul încli­nat, pentru că bate soarele şi-l usucă. Ai mai vor­bit cu Tomi?

– Da. Azi nu iese din casă.

– Şi ce zicea, l-a făcut pe tăticul lui să ceară co­manda navetei roşii?

– Mai durează. Mina de ce întârzie? Dacă nu-l ajută, nu vin nici jucăriile noastre…

– Are treabă! A aflat că naveta are nişte aripi urâte şi acum trebuie să le sugereze constructorilor s-o refacă.

– Păi ce, ei nu ştiu?

– Nu încă… Uite ce a găsit Mina acasă!

Foaia împăturită trecu în mâna celui care adu­nase nisipul.

– Hi, hi! Mama ei a aflat cine e „master X“?

– Bănuieşte. Auzi, nu crezi că e mai frumoasă culoarea verde?

– Mie îmi place roşul. Cu toate că şi albastrul… Dar unde facem pista de aterizare?

 

București, 1988

Publicată în “Almanah Anticipația 1990“, Știință și tehnică, 1989

Reluată în “Numărătoare inversă” – Eugen Lenghel, Editura Tritonic, 2015

107 Total Views 1 Views Today