Copiii veniseră mai de dimineață ca de obicei, dar soarele de mult se ridicase deasupra Oltului, și Doinaru Gheorghe vedea aievea cum îmbracă tot râul în solzi de argint, în minunați solzi de argint, cât era de mare și de mișcător, de parcă ar fi început să se trezească din somnul morții balaurul sfântului Gheorghe. Și îndată închipuirea îl îmbrăcă la rându-i în zalele patronului din calendar, îi puse în mână o suliță cât raza aceea ce țâșnea din soare ca dintr-o baltă dc foc în care-ai dat cu praștia și venea să-l împungă drept în ochi; îl punea apoi călare pe Corbul boieresc, al cărui bot de culoarea murii c tot o spumă când îi vârî zăbala între dinți; și așa, dichisit ca-n icoană, se vedea pornind din curtea școlii, pe drum la vale, spre râul ascuns între zăvoaiele depărtării.

Copilul făcu un salt și, smucind din picioare, se prefăcu deopotrivă cal și călăreț. Zvârlind necontenit din copita închipuită, dădu ocol unui rotogol de prichindei zgomotoși, nechezând cu glasul lui tineresc în aerul proaspăt. Pumnii strânși, unul în dreptul altuia, se apropiau sau se îndepărtau de pântec, după cum ar fi dat sau ar fi înstrunit hățul nărăvașului.

Atunci, un ștrengar mai răsărit prinse și el să necheze, se alipi de Doinaru și-i păli din latură o copită.

O clipă, cei doi cai se priviră semeți și focoși, din profil; numaidecât apoi se repeziră unul într-altul umăr în umăr, oferindu-și reciproc spatele, izbind cu piciorul numai înapoi sau într-o parte, păstrând până în amănunt normele unei veritabile lupte cavaline.

— Eu sunt Corbul de la curte, proclamă mândru agresorul.

— Eu sunt Ducipal al lui Alisandru Machidon, ripostă și mai mândru Doinaru… Și după un pic de reflecție: Ba nu, bă… eu sunt harmăsarul lui sfântu Gheorghe…

Un răspuns atât de savant aminti celui dintâi că azi e zi de examen, și avântul i se potoli pe loc. Prima zi a celui din urmă examen; cea mai cumplită zi din toată școala asta feri deci precaut de zburda vijelioasă a lui Ducipal și se așeză pe iarbă, sub vișinul de lângă gard, la capătul șiragului de omuleți, cu aer îngrijat, cu trăiștile golite alături, cu Cetirea dcschisă pe genunchi, răsfoind filă cu filă, sau descântând din buze ca popa Elcfterie de la Sf. Ilie, cu degetul între pagini, cu ochii pierduți în gol.

Din capătul celălalt al rândului de mici momâi descântătoate, ochii lui Ispășoiu se opriră melancolici în mijlocul aprigului vârtej ce se iscase deodată la nechezatul triumfal al lui Doinaru. Sentinela română se frânse atunci în două, și amintirea abătută din firul ritmului dibui înfricoșată și zadarnic versurile ce aveau să urmeze. Poticnitul își simți deodată șira spinării rece de sudoare, cu tor viul soarelui ce-i bătea spatele; mintea răscolită dc frică începu să facă disperate salturi în golul cadenței rupte, spre a găsi în cele din urmă statornic punct de razim doar versul începutului și chiar mai sus titlul.

De-abia de acolo pietroiul lui Sisif pornește iar de-a prestegala. Copilul închide ochii ca să nu mai vadă încaierul ademenitor al puilor de centaur. Și-n capul plin de versuri vitejești și huiet, mijește mic, ca flăcărușa unei candele în noaptea bisericii, conștiința unei nedreptăți mai mari decât a putut el să vadă pe moșia boierească. Într-adevăr! Cum în mintea lui Doinaru stau cocoțate toate lecțiile din carte ca minunățiile la panorama cu loterie din bâlci? Iei una, ori de unde, rămân toate celelalte; când pe el, biet necăjit, îl răstignește taică-său ceasuri întregi pe scaun cu Cetirea sau cu Geografia între coatele înfipte în dunga mesei, pentru ca rând cu rând învățat să i se așeze ca brabetele lângă brabete, pe gard; cum ai ochit unul, fug toți ceilalți…

Dar gândul lăturalnic și fără nădejde a frânt din nou poezia: Ispășoiu își simte neputința topindu-i ochii în lacrimi. Și munca lui Sisif reîncepe zadarnic…

Monitorul clasei — băiatul vechilului boieresc — Ștefănescu Ștefan, cu care Doinaru împarte premiul cel mare în fiecare an, se ține ca de obicei răzleț și de iureșul cumplit din largul curții, și de răzleții de sub vișin. Cu hăinuțele lui negre, el pândește ca un pui de corb acolo, pe banca aceea șubredă, aruncată în umbra bucătăriei, mic și neînduplecat tiran, necontenit cu creionul și cu hârtioara lângă el (teribilul „raport”, la cetitul căruia vergile domnului cad cu nemiluita la palmă sau pe șezutul delicvenților mititei). În mintea celor de dincolo de marginea târgului, creionul se lungește în mâinile fiului, luând proporțiile harapnicului părintesc, care umple de vaier moșia; pentru târgoveți, acest simbol al nedreptăților acumulate an cu an și abuzului în găoace nu trece mai mult de dimensiunea vergii „domnului”…

De ieri, în mintea lui e necontenit prezentă figura posomorită a vechilului, pătrunzând cu căkătură rară și apăsată pragul odăii…

— Hm… Mi se pare mie… păcătosu ăsta de dascăl a băgat în capu boierului că loaza aia a tinichigiului e mai tare ca tine la arimetică. Bagă de samă să nu mă faci mâne de râs…

Apoi, plimbându-se cu pașii lui largi și grei între patul cu macat galben, cusut cu paseri colorate de arnici, și vechiul scrin lăcuit, mormăind ca pentru sine:

— He, afurisită cutră… Parcă-l aud mironosindu-se (imitând un glas străin și pițigăiat): „Nu m-amestec eu între copii, nene aministratorule… fiecare cu învățătura lui…” (Revenind la vocea proprie.) Las’, că te potrivesc eu la bănicior, boier Mladinescule…

Drept răspuns (și scena asta familiară, care nu-i mai iese din minte și-i dă încredere și curaj înzecit, Ștefănescu Ștefan o retrăiește întreagă în amănunt) se vede întinzând Cetirea tatălui său:

— Deschide-o unde vrei…

— Zi la Tudor Vladimirescu…

Băiatul se repede fără nici cea mai mică șovăire: „Pe lângă turcii care ne împilau țara și ne jefuiau cu biruri grele, de la o vreme căzuseră și grecii pe biata moșie. Ajutați de domnii fanarioți”…

Părintele urmărea uimit rândurile rostite rar și semeț, și la fiecare frază nouă obrajii i se înroșeau de fericire.

— Ia vină-ncoa’, Lină, să auzi cum știe băiatul nostru…

De dincolo, zgomotul mașinii de cusut, ce venea prin fereastra deschisă dintre odăi ca ropotul ploii tinere de vară, încetă brusc…

— Ba l-am auzit și eu, mânca-l-ar mama de flăcău…

Strașnic lucru! Cu toată scena aceasta necontenit prezentă în minte, poeziile nu se frâng în bucăți în capul dolofan al monitorului, ca-n bietul cap al lui Ispășoiu. Favoritul ăsta al norocului trece prin lecțiile din carte cu gândul aiurea, ca un cal învățat pe-un întortocheat dram de noapte!

Acum, el nu vrea să piardă nici măcar jumătatea de ceas care-a mai rămas până la sunarea clopoțelului. Ochii devorează cu iuțeală pagini peste pagini și mintea-i simte lămurit cum fiecare foaie întoarsă i se așază sub frunte, așa cum straturi-straturi stau așezate hârtiile vechi în dulapul cu contabilități al tatălui său. Din când în când, numai colțul câte unui ochi i se ridică de pe cartea cc, spre uimirea lui Ispășoiu, își păstrează și acum, la examen, scoarțele tari, îmbrăcate în roșu, cu etichetă mare, iscălită caligrafic; și când vede pe Doinaru, cu obrajii umflați și aprinși, cu capul gol, cu fruntea bombată sub părul blond, scurt tăiat, tot un râs, tot corpul într-un spasm de râs, învârtindu-se înainte, amețit de beția jocului, ochii i se aruncă din nou cu sete hoțească asupra cărții, ca asupra unui lucru scump, de la care adevăratul stăpân și-a întors nebăgător de samă privirile.

Jocul s-a spart.

Copiii, obosiți, s-au lăsat roată pe iarbă, cu obrajii roșii, cu pieptul zvâcnind. Fiecare își reclamă voinicia în timpul vraiștei atât de tare, că nici unul n-aude pe celălalt. În cele din urmă tac cu toții, amuzați de nenorocul lui Patruț Grigore. Căci pe bietul Pătruț nimeni nu l-a văzut punând jos pe Constantin F. Constantin, iar Constantin F. Constantin neagă la început sfios, apoi cu nerușinare:

— Când m-ai pus, domn’e, ce tot minți pe-aici?…

Lui Pătruț îi vine să plângă. El știe că unicul mijloc de convingere ar fi să-l provoace din nou pe adversarul de rea-credință; însă dacă proba se întoarce împotriva-i de astă dată? Și oftează amarnic de cruda nedreptate, el, care credea că azi a tras cu buretele peste toate rușinile trecute…

În colțul cel mai ferit al curții s-au aciuat acum patru figuri întunecate și groaznice. Sunt Budurăscu, țiganul, și ceilalți trei din clasă siguri de repetenție, atât de siguri, că-n timpul jocului Ispășoiu îi privise cu o ușoară umbră de invidie: ei doar știau ce-i așteaptă! Îl recunoșteau de căpetenie pe Budurăscu, ca unul ce urma să rămână acum pentru a treia oară; iar țiganul își lua în serios rolul de vătaf.

Șoaptele lor subversive îi aprindeau și mai mult de dorința faptei. Planul era stabilit. Răfuiala avea să se petreacă în adâncul zăvoaielor, când băiatul vechilului va veni la scăldat. Stănoagă îl va atrage acolo, departe de orice văz omenesc, ademenindu-l cu un cuib de pasere moțată, cum nu s-a mai văzut alta pe lume. Pe urmă rămânea pe sama lui Budurăscu și-a celorlalți doi…

— Tu doar atâta ai de făcut… Să-l aduci acolo… Și chiar poți să te faci că-i ții apărarea dacă ți-i așa frică să nu trântească tat-său pe tat-tău, rostește Budurăscu. Așa-i, băieți?

— Da, da, așa e, încuviințează ceilalți.

— Așa e, se hotărăște Stănoagă după încă o ezitare. Vă faceți că mă cârpiți și pe mine… Și eu plec plângând, cerând ajutor…

— Da, dar dacă te-o lua martor? își dă unul cu bănatul.

— M… face o mișcare de eroică nepăsare țiganul. Să puneți toți pe mine…

De după latrine apare, băgător de samă și gata să se tragă înapoi, capul lui Ștefănescu Ștefan. Conspiratorii au prins mișcarea din zbor și au plecat întunecatele priviri în pământ. Budurăscu însă nu se intimidează:

— Și cum, mă Stănoagă, zici că e moțată rău? râde el. Hai mă, să ne-o arăți și nouă…

La fel cu copiii, clasa e și ea gătită de sărbătoare. Podeaua măturată din proaspăt păstrează încă vagi urme de gunoi dispuse geometric. Pare stropită de azi-dimineață, căci de pretutindeni se ridică plăcuta răcoare pe care o ai când intri în prăvălia cu miros de cafea pisată și cornuri proaspete cu nuci a lui „domnu Petcu”. Copiii pășesc cu cuviință, în vârful picioarelor, pe-o astfel de podea, cu care nu par de loc obișnuiți.

— Pentru că vine boierul, își lămuresc ei, privind cu respect ghirlănzile de frunze încingând pe sus păreții albi și încercuind deasupra catedrei cele două portrete regale aduse special din cancelarie.

Pe sufletele mici, emoția se așterne ușor ca praful, care, ceva-ceva, tot mai plutește în aer; le acopere ca un învăliș ce se petrifică într-una, contractându-le încet și persistent, clipă cu clipă de așteptare. Și deodată, ca șuietul înainte mergător furtunii, foșnetul filelor întoarse umple odaia largă și pătrată de nespusă înfrigurare.

Ștefănescu Ștefan și-a luat locul de onoare pe catedră. Ar vrea ca boierul să poftească de la început chiar, ca să-l găsească în mână cu nuiaua scrijilită de coajă în formă de șarpe, a lui domnu.

Dar „clasa” se ridică în picioare. Domnu a intrat singur. Le face semn să se așeze. N-are de gând să rămână; stă în ușă, și ochii îi fug necontenit înapoi, în sală, spre intrarea principală. El vestește pe băieți că va veni, ca de obicei, la ultimul examen și boierul, și-i îndeamnă să răspundă cu curaj și vrednicie; le amintește, în sfârșit, că, mai în fiecare an, pe băiatul care răspunde mai bine la examen boierul îl trimete pe socoteala lui la școli, mai departe.

Toți ochii, chiar și ai domnului, alunecă spre figura, care s-a roșit toată, a lui Doinaru; el pleacă în pământ ochii mari de fată. Ștefănescu Ștefan strânge buzele. Domnu e gata să iasă, și el e gata să reocupe catedra; barem să-l vadă boierul că de patru ani el conduce clasa, așa cum tată-său conduce moșia. Dar domnu îl oprește; astăzi nu mai este nevoie! Ștefănescu se întoarce vânăt spre băncile care parcă au început să se-nvârtească în juru-i…

Domnu a ieșit. Iar vocea lui Budurăscu răsună baritonat, imitând pe a lui domnu:

— Stai jos, băiete… nota trei…

Clasa dârdâie și râde, și Ștefănescu, galben, privește sfidător toate aceste danturi care clănțănesc spre dânsul de veselie și de frica judecății celei mari, ce va să înceapă peste câteva momente.

Are să dea el și raportul acesta… lui tăticu, și tot are să-l dea… he, și cel dintâi de pe listă va fi chiar domnu…

Clasa trece printr-o emoție fără seamăn. Problema s-a încurcat de tot. Ștefănescu Ștefan face fețe-fețe; înnegrește, învinețește, apoi iar înnegrește. Însuși domnu e puțin cam nedumerit. El face repede o mică ecuație algebrică pe colțul catalogului. Aritmeticește, însă, e foarte greu de ieșit la capăt. Fruntea boierului parcă s-a umflat și-a devenit de două ori mai mare; ochii i s-au bulbucat, și mâna grăsună și albă trece des batista peste obrazul umed…

— Să vedem, mormăie el pentru sine… Prin urmare, dacă tatăl are cu treizeci de ani mai mult ca fiul… Stai, pardon!… care va să zică, tatăl are cu treizeci de ani mai mult ca fiul… Peste patru ani… adică atunci când tatăl va fi cu treizeci și patru de ani mai ma… pardon, că și fiul se mărește cu patru… a-ha, bun… deci, peste patru ani… vârsta tatălui va fi de patru ori mai mare… care va să zică…

Boierul se opri deodată; își văzuse vechilul rânjind satisfăcut. Ochii șireți grăiau singuri: „Păi dacă înălțimea-sa n-o nimerește, cum o s-o nimerească Ștefanei”…

Boierul fu nevoit atunci să zâmbească:

— Așa-i, bun!… Așaa… E, ia să vedem, Ștefăniță… curaj…

Se înseninase de parcă ar fi găsit misterul. Și râzând camaraderește, arătându-și jumătatea de dantură ce-i mai rămăsese, el scoase un carnețel din buzunar și începu să aștearnă, privind cu grijă la vechil:

—…Care va să zică: x = y + 3C… bun… foarte bine… x + 4 = 4 y + 30… adică de ce… pardon, pardon… = 4 + 30 + y… cam așa ar fi… ba nu… ba da… ia să vedem… deci x = …

Boierul zâmbește înainte și, după fiecare țifră adăugată pe carnet, dă din cap afirmativ, ca și când nici că s-ar mai fi pomenit o socoteală mai nimerită ca aceea care-i ieșea acolo…

Dascălul surâde șiret. Algebricește îi ieșise. Și simte lămurit cum ascuțișul minții prinde ca un fin picioruș de păianjen ultima iță a rezolvării aritmetice. A prins-o…

— Ei, hai, Ștefănescule, ce mai aștepți? Dă acum zor.

Copilul vechilului s-a înnegrit la față, de parcă atingerea tablei l-ar fi carbonizat de-a-n picioare. Ochii caută lacomi spre dascăl, spre boier, înapoi în bănci, și clipitul lor des și umilit pare clămpănit sec de câne flămând sub masă. Îi trebuie doar firul… doar prima bucată s-o apuce, apoi să vadă boierul cum știe el să facă înmulțirile și împărțirile…

Domnu se sfătuiește cu înălțimea-sa. Problema e prea grea pentru mințile lor…

— E grea de tot… intervine, râzând reținut și lingușitor, vechilul. Uite, eu… om bătrân ce mă aflu…

— Pe vremea mea, se mândrește boierul fără să-l asculte, o problemă ca asta era moft. Și mângâindu-și între degete o mustață după alta, își amintește, clătinând capul sur, cu regret: Aveam pe bietul popa Mihalache, Dumnezeu să-l ierte…

— Cum, ați urmat și înălțimea-voastră la școala asta? se repede uimit Ștefănescu.

— Da’ de ce să nu urmez?… face grăbit și parcă mirat de întrebare boierul.

Conversația ar continua tot astfel, dacă domnu nu și-ar aminti că mai are atâția de examinat. Problema este într-adevăr peste puterile lor, însă trebuie să arate neapărat că el, dascălul, știe s-o dezlege. Mai ales că se vede bine după chipul boierului că înălțimea-sa nu i-a dat încă de capăt.

— Problema nu-i de voi!…, ridică domnu piatra cea grea după micile inimi. Ascultați aici, să vă arăt eu cum ar veni…

Dar boierul se opune.

— Să vedem care-i mai tare în clasă, care o să biruie, propune el, ca să țină în loc pe dascăl. Căci undeva, în gându-i, un puișor de ambiție îl încearcă și pe dânsul — așa ca pentru sine, barem, dacă nu pentru dascăl și vechil — să nu se lase mai prejos. Premianții, numai premianții, să iasă toți, să-i vedem! continuă boierul. Bunăoară, băiatul lui Mieluță…

— Doinaru, corectează domnu.

Doinaru se ridică în picioare. Ochii mari și umezi, încețoșați încă de neînțelegere, la îndemnul boieresc se luminară deodată. Și, fără să mai aștepte altă poftire, porni spre tablă, raționând cu voce tare:

—…dacă are cu treizeci de ani mai mult ca fiul, iar peste patru ani…

Domnu îl opri la mijlocul drumului. Îi părea rău de vechil, pe fața căruia se întinsese culoarea macabră de pe obrazul fiului său…

— Întoarce-te în bancă! spuse domnu lui Doinaru după ce șopti ceva boierului. Treci și tu în bancă, Ștefănescule… Scoateți tăblițele! Scriți și voi: Diaconescu și Mălureanu. Toți premianții. Aveți o jumătate de ceas. Gândiți-vă bine; acum să vă vedem…

Doinaru apucă vitejește condeiul de piatră. Înșiră câteva cifre și pe urmă se opri. Își lăsă capul într-o mână. Și cu mulțumire crescândă văzu cât de bine făcuse domnu că-l trecuse la loc. Totuși, condeiul zgâria ca de la sine câte-un semn bizar, vreun început de număr, care îndată apoi era nimicit doar dintr-o lovitură de deget. Pe urmă tăblița fu părăsită de tot; căci în capul lui Doinaru se așternea, cu cât fruntea se încrețea mai mult, negrul unei tăblii enorme și boltite ca și cerul nopții sure de iarnă. Nu vedea nimic, doar nouri parcă veneau peste nouri, negri ca noaptea, îi simțea venind, încălecându-se unii pe alții, destrămându-se; dar totul se petrecea acolo în ascuns, nici o mărturie n-ar fi putut fi de valma atâtor limbi negre, decât numai o vagă bănuială. La urma urmei, ce-i păsa lui de tatăl și de fiul și de vârsta lor și de boierul, care acum socotea de zor pe carnețelul lui. Închise ochii și-i propti în pumnii strânși, parcă înșurubați de bancă. Și-i făcea o plăcere grozavă să ghicească norii aceia de neghicit, vânzolindu-se în noaptea de iarnă. O clipă îi veni să râdă de Ștefănescu Ștefan; cum se bulbuca la tablă, săracul… Hm, cum trebuie să fie, într-o noapte ca asta, acolo, în curtea internatului cu garduri uriașe de zid, cu paznic la poartă, cu „monitori” bătrâni și răi, care te trezesc cu clopoțelul din visul nopții… cum povestea feciorul babii Maranda, peste care căzuse acum doi ani norocul boieresc… Un tată este cu treizeci de ani mai mare ca fiul, iar peste patru ani…

Acolo, în bezna fără sfârșit unde se încrucișau necontenit norii cei grei, se încolăci deodată o cifră de foc… apoi alta… un trei, un zero… ceva mai încolo un patru. Lui Doinaru i se păru întâi un licurici dându-se tumba în aer, lăsând urme de țifre… el zâmbi fermecat de priveliștea asta, și așa, într-o doară, îi veni să facă socoteala părăsită… Va să zică, peste patru ani tatăl acesta va avea o vârstă de patru ori mai mare ca a fiului… Ceea ce-l amuză acum era că pe imensul cer nocturn de iarnă, la orice număr ar fi gândit, acela apărea îndată, de parcă l-ar fi scris cu un chibrit umed pe o placă muiată în fosfor… Dar el făcea socoteala alene, numai de dragul jocurilor acestora luminoase; numai că o dată, două țifre se încâlciră, se împletiră și se despletiră, sprexa se împleti iarăși ca doi șerpi înfuriați care s-ar lua la harță… Pe urmă veniră și alte țifre și semne aritmetice, o harababură întreagă… Doinaru privea uimit, din ce în ce mai uimit în cuibul de șerpi luminoși… ridică ușor capul de pe pumnii strânși… și îndată țifrele deveniră negre pe un fond de ziuă și încremeniră astfel. Trase tăblița și așternu… Nu mai făcu nici o altă socoteală… Scrise doar un 36, apoi un 6 și dedesubt un 40 și un 10… Peste patru ani tatăl va avea patruzeci de ani și vârsta lui va fi de patru ori mai mare ca a fiului său. Iar acum are treizeci și șase și e cu treizeci de ani mai mare ca fiul, care n-are decât șase.

Se simți deodată ușor și i se păru că plutește cu un centimetru deasupra scaunului dc se îndură; și se apucă zdravăn de bancă, să nu se ridice și mai mult. Se simțea atât de ușor!

Un fior de mândrie îi coloră obrajii; și plecă ochii în pământ ca o fată, deși nimeni nu se uita la el în momentul acela. Nici chiar ai lui; maică-sa parcă găsise ceva în tavan și rămăsese cu ochii acolo, iar tată- său privea uimit în ochii lui domnu, minunându-se de întrebările lui meșteșugite. Un domn bătrâior, din târg, râdea fericit dc răspunsurile nepoțelului de la tablă, un altul parcă ațipise cu ochii căscați în gol; cucoanele, zâmbind, fără să privească nicăieri, își făceau necurmat vânt cu batista.

Doinaru surâse de pe-acum dc uluiala tuturor când va trânti cu creta problema pe tabla răsunătoare de lemn și începu să împungă cu ochii provocători pe domnu și pe înălțimea-sa, doar i-o prinde vreunul privirea să-l întrebe: „Ai terminat, Doinaru?” Iar el să răspundă tare și semeț, privind la fiul vechilului (care se vede de departe, numai cum socotește de zor și șterge și iar socotește, cum s-a rătăcit de rezultat):

„Da domn’e, am terminat și mi-a ieșit!”

Dar boierul încă nu-și ridicase capul din propriile lui socoteli, iar domnu se necăjea acum cu Ispășoiu, căruia îi venise rândul:

— Buun, care va să zică, ne-ai înșelat un an întreg, boier Ispășoiule, care va să zică…

Lui Doinaru, o clipă, îi fu milă de Ispășoiu; îndată apoi simpatia lui trecu însă alături de domnu, căci se simțea tare și nepăsător ca domnu. Iar bietul Ștefănescu, plecat peste caiet, avea un chip de-ți făcea mai multă milă decât chiar Ispășoiu…

Atunci o privighetoare se așeză în vișinul de lîngă fereastra deschisă. Se așeză și-și încercă de două-trei ori glasul… Apoi se porni deodată într-o arie lungă, fără sfârșit. Notele picurau lin și rar în tăcerea desăvârșită a clasei, căci Ispășoiu amuțise de tot; pe urmă se legară într-un arpegiu prelung, sfâșietor de dulce. Parcă fu un chiot de bucurie, un chiot nesfârșit, pe care l-ai țipa în desișul pădurii, aruncându-l neștiut de nimeni, doar arborilor și ecourilor, să-l ducă mai departe. Doinaru se cutremură; așa ceva, o atât de nouă și neasămuită plăcere, ciudat lucru, parcă a mai avut el cândva — ciudat, foarte ciudat — demult de tot, foarte demult, poate mai demult chiar de când este el. Dar mintea lui de bun despicător de probleme înstrunește repede în loc această amintire, scăpată din baierele înțelesului: Cum mai demult decât este el Hm… poate în vis… desigur…

…O, ba nu, de curând, foarte de curând, când a fost singur în pădure. Era departe de școală, de copii, de domnu acesta care-l iubea în ascuns de frica vechilului, departe de Ștefănescu Ștefan, departe de tot. Era singur, singur, singur. Și plămânii i se umpleau de aer, de-un aer atât de curat și de umbros, că parcă din toate tufișurile ar fi țâșnit izvoare de vin tare și ar fi băut cu pumnii plini. Era singur, și era un mușchi atât de fraged și de fin printre arbori, că nici nu mai știa: să se trântească pe loc, cu fața în jos, cu brațele desfăcute; să se cocoțeze pe-un tufan spre ochiurile de cer ce adiau ușor ia mângâierea vântului, sau să sară, să salte, să cânte…

Și-a mai fost cândva… O… o… Atunci și mai și…

Atunci când s-a suit cu tată-său pe acoperișul casei boierești… Era atât de înalt acolo, că toți copiii din curtea școlii păreau biete ouă de furnici, pe care iuți și vrednice lucrătoare le plimbau de colo până colo.

În preajma lui veneau doar paserile în zbor, îl ocoleau puțin, de parcă i-ar fi adus salutul lor, și pe urmă se pierdeau iarăși în adâncimile de nepătruns. Și-a plecat puțin capul pe spate, și cerul, atunci, pentru întâia oară, i s-a părut că se năruie pe el nămeți, nămeți albaștri. Dintr-o parte se auzea ciocanul de lemn întinzând fierul și cântecul voios al tinichigiului. Atunci a sunat clopoțelul școalei. Suna atât de subțire acolo, jos! O, dacă nu-l deștepta taică-său, căci parcă l-a deșteptat dintr-un somn… de atunci nu se mai cobora în lumea asta mititică…

Atât de sus, nici privighetoarea, cu tot vaierul ce picură din gușulița cea mică, nu se înalță… Numai ciocârlia…

— Ei, ce-ați făcut cu problema? întreabă acum boierul, după ce și-a pus carnețelul în buzunar și-și freacă mânile mulțumit, ca domnu Mieluță, tinichigiul, după o afacere bună.

Ștefănescu se scoală îndoit din șale, și roșul figurii începe să-i capete iarăși palori negre. El bâiguie un rezultat, dar domnu și boierul dau nemulțumiți din cap. Atunci toate privirile se întorc asupra lui Doinaru; a lui Ștefănescu mai repede și mai aprigă decât a tuturor.

— Dar tu, Doinarule… mi se pare că de mult ai sfârșit…

Doinaru simte din spate pe Budurăscu agitându-se. Îi simte rânjetul cald adiindu-i obrazul și-l închipuie bucurându-se dinainte de necazul neamului de vechili. Însă mâna lui e ceva mai repede, și buretele uscat și prăfos preface într-o mâzgâleală albicioasă și informă țifrele născute din foc.

Ca printr-o unghie de ac văzu Doinaru capul lui dom’ Mieluță și-al coanei Smărăndița privind cu frică mare și totuși cu ochii înrourați de nădejde spre dânsul; ah, coana Smărăndița îl încurca rău, se uita la el așa cum se uita la icoană când se închina pentru toți, seara…

Doar boierul mai căta la el binevoitor; dascălul parcă se încruntase puțin, iar toți ceilalți ochi îl înfruntau aprig, ca pe-un făcător de rele, pe sub tot felul de sprâncene.

De sticlișul atâtor priviri se încețoșă iar în juru-i; la dreapta-i și la stânga, înainte-i și înapoi se întinse deodată orașul mare și îndepărtat unde învață feciorul Marandei. E acum sus, pe-un acoperiș și mai mare decât al curții, și paserile cerului vin să i se închine, iar de jos, zeci și sute și mii de Ștefănești mici și răi azvârl cu pietre spre dânsul. Dar pietrele n-ajung atât de sus, și el râde de neputința lor; însă brațe viguroase îl apucă. El se întoarce îngrozit: boierul, domnu și tatăl său îl strîng burduf, îl iau pe sus, pe schelea amețitoare; îl duc, nepăsători la țipetele lui, într-o curte ca un fund de hrubă întunecoasă și umedă, între ziduri mari și drepte, în care stau înfipte suliți împletite în sârmă cu ghimpi, așa cum povestea feciorul babei. Ștefăneștii cei mici îl înconjuraseră și scoteau limba la dânsul, în timp ce el își simțea inima lui mică ticăind, cât pumnul lui de copil, acolo, între străini, zbătându-se ca o pasăre de-abia prinsă în colivie, departe de zăvoaiele Oltului, departe de coperișurile însorite, de unde cântecul tinichigiului pornește atât de puternic în aerul proaspăt al dimineților de vară, departe de turlele bisericilor, unde te duc ipitropi cu chimirul plin și din înaltul cărora oamenii cei mari sunt doar biete ouă de furnici.

…Departe de orice cântec de privighetoare… de ciocârlii, de soare…

— E, haide, băiete, răspunde odată, ce te uiți așa? Ai făcut, sau n-ai făcut?

Dar Doinaru Gheorghe se „uită” înainte „așa” și nu răspunde. Îi cercetează pe toți pe rând, pe domnu, pe musafiri, pe părinții care schimbau fețe-fețe, pe boierul acesta prea milos, căruia nu i-a cerut nici o milă, pe Budurăscu și pe toți ceilalți din față sau din spate, așteptând cu toții cuvântul care-i atârna pe buze. Îi simte pe toți parcă strâns uniți în așteptarea asta care-l înspăimântă ca o ceată de tâlhari, așteptându-l la marginea pădurii. I-i frică de neștiut și de depărtare. Și-i frâng sufletul chipurile părintești lărgite, zgâite și nemișcate în grămada care pândește…

— N-am făcut, domnule…

— Ei, și pentru ca să ne spui asta trebuie să ne ții atâta? zbiară domnu, scos din fire.

— Cum, nici n-ai încercat? intervine însă boierul, mai împăciuitor. Nu ți-a dat nici un rezultat?

— Ba da… n… nu… nu mi-a dat… am făcut proba și n-a ieșit.

De undeva se aude distinct un șuier de ușurare, urmat îndată de un pufnet scurt dc râs.

— Șezi jos! poruncește domnu, neîmpăcat. Altă dată să ai bunătatea și să răspunzi îndată ce ești întrebat…

— Eh, copil, lămurește boierul cu îngăduință lucrurile; se vede că avea el ceva-ceva în gând, dar pesemne nu era sigur…

Doinaru s-a așezat ferindu-și fața, căci simte cum îl podidesc lacrimile de mânie și necaz. Niciodată domnu nu i-a vorbit așa dușmănește ca acum. Îi vine să strige în nasul tuturor: „Ba am făcut, dar nu vreau să spun!…” și durerea lui crește însutit când își închipuie acolo, aproape, lângă tablă, pe maică-sa, plecând, îmbujorată de rușine, ochii care licăriseră câteva clipe de nădejde și mândri; de bună samă, ea tot timpul s-a rugat lui Dumnezeu, căci Dumnezeu i-a trimes țifrele de foc; altfel, cum au putut ele veni din noaptea cea sură?…

În murmur confuz, musafirii se îndreaptă spre ieșire îngrămădindu-se în jurul boierului, care le arată cheia problemei.

Prea grea, prea grea pentru mințile lor! sunt cu toții de acord.

Iar privirea lui Doinaru îi petrece cu lumina ei șireată, căci ciuda i-a trecut. De-acuma câmpii și zăvoaiele, și toamnele, și iernile, și primăverile sunt ale lui. Și întreaga moșie boierească e mai mult a lui decât a boierului acestuia, care nu vine pe-aici decât în preajma secerișului!

Clasa s-a ridicat acum pentru rugăciune; iar afară, privighetoarea, care se oprise din cântec, dădu un țipăt speriat și fugi. În fâlfâitul grăbit, Doinaru ghici parcă un râs ce se îndepărtează… râsul fonf al mătușii din poveste, care se ospătează cu copii…

Degeaba: tot cerul și toată zarea asta erau acum ale lui!

62 Total Views 1 Views Today