urmare din numărul trecut

IV

În obiecte mici și neînsemnate: o pană neagră de pasăre, o cărticică banală, o fotografie veche cu personagiile fragile și inactuale, ce parcă suferă de o gravă boală internă, o tandră scrumieră de faianță verde, modelată ca o frunză de stejar, veșnic mirosind a cenușe stătută; în simpla și elementara aducere-aminte a ochelarilor cu lentilă groasă ai bătrânului Samuel Weber în astfel de mărunte ornamente și lucruri domestice, regăsesc toată melancolia copilăriei mele și acea nostalgie esențială a inutilității lumii care mă înconjura de pretutindeni ca o apă cu valurile împietrite. Materia brută – în masele ei profunde și grele de țărână, pietre, cer, sau ape – ori în formele ei cele mai neînțelese – florile de hârtie, oglinzile, bilele de sticlă cu enigmaticile lor spirale interioare, ori statuile colorate – m-a ținut întotdeauna închis într-un prizonierat ce se lovea dureros de pereții ei perpetuați în mine, fără sens, bizara aventură de a fi om.

În orice parte mi se îndrepta gândul, el întâlnea obiecte și imobilități ca niște ziduri în fața cărora trebuia să cad îngenunchiat.

Mă gândeam, terorizat de diversitatea lor, la infinitele forme ale materiei și nopți întregi mă zvârcoleam, agitat de serii de obiecte ce îmi înșirau în memoria mea, fără sfârșit, ca niște scări mecanice ce își desfășurau neîncetat mii și mii de trepte.

Câteodată, pentru a stăvili valul de lucruri și culori ce-mi inundau creierul, imaginam evoluția unui singur contur, sau a unui singur obiect. Îmi imaginam de pildă, – și asta ca un repertoriu corect al lumii, lanțul tuturor umbrelor de pe pământ, ciudata și fantastica lume cenușie ce doarme la picioarele vieții.

Omul negru, culcat ca un voal peste iarbă, cu picioarele subțiri s-au scurs ca apa, cu brațele de fier întunecat, umblând printre pomi orizontali cu ramurile explorate. Umbrele vapoarelor alunecând pe mare, umbre instabile și acvatice ca niște tristeți ce vin și trec, lunecând peste spume. Umbrele păsărilor care zboară, ca niște păsări negre venite din fund țărânii, dintr-un sumbru aquarium. Și umbra solitară, pierdută undeva în spațiu, a rotundei noastre planete.

Mă gândeam altă dată la caverne și scobituri, de la prăpăstiile și munți cu amețitoarea lor înălțime, până la caverna elastică și caldă, inefabilă, caverna sexuală. Îmi procurasem nu știu de unde o mică lanternă electrică și noaptea în pat, înnebunit de nesomn și de obiectele ce umpleau odaia venind mereu, mă băgăm sub plapomă și urmăream cu atenție încordată, ca un fel de studiu intim fără scop, cutele cearceafului și micile văi ce se formau între ele. Îmi trebuia astfel o ocupație precisă și măruntă pentru ca să mă liniștesc întrucâtva. Tatăl meu mă găsi într-un rând, la miezul nopții, umblând sub perne cu lanterna și mi-o luă. Totuși nu-mi făcu nici o observație și nici nu mă certă. Cred că pentru el descoperirea fusese atât de stranie încât nu găsea nici vocabularul și nici moralitatea ce s-ar fi putut aplica în cazul unei asemenea fapte.

Câțiva ani mai târziu văzui într-o carte de anatomie fotografia unui mulaj de ceară a interiorului urechii. Toate canalurile, sinusurile și găurile erau din materie plină, formând imaginea lor pozitivă. Fotografia aceasta mă impresiona peste măsură, aproape până la leșin, într-o clipă îmi dădui seama că lumea ar putea exista într-o realitate mai adevărată, într-o structură pozitivă a cavernelor ei, astfel încât tot ce este scobit să devie plin, iar actualele reliefuri să se prefacă în viduri de formă identică, fără nici un conținut, ca fosilele acelea delicate și bizare care reproduc în piatră urmele vreunei scoici sau frunze ce de-a lungul timpurilor s-au macerat lăsând doar sculptate adânc amprentele fine ale conturului lor.

Într-o astfel de lume oamenii n-ar mai fi fost niște excrescențe multicolore și cărnoase, pline de organe complicate și putrescibile, ci niște goluri pure, plutind, ca niște bule de aer prin apă, prin materia caldă și moale a universului plin. Era de altfel senzația intimă și dureroasă pe care o resimțeam adesea în adolescență, când de-a lungul vagabondajelor fără sfârșit, mă trezeam subit în mijlocul unor izolări teribile, ca și cum oamenii și casele în jurul meu s-ar fi încleiat dintr-o dată în pasta compactă și uniformă a unei unice materii, în care eu existam doar ca un simplu vid ce se deplasează de ici-colo fără rost.

În ansamblul lor obiectele formau decoruri. Impresia de spectacular mă însoțea pretutindeni cu sentimentul că totul evoluează în mijlocul unei reprezentații factice și triste. Când scăpăm câteodată de viziunea plictisitoare și mată a unei lumi incolore apărea aspectul ei teatral, emfatic și desuet.

În cadrul acestui spectacol general, existau alte spectacole mai uluitoare care mă atrăgeau mai mult pentru că artificialul lor și actorii care le jucau păreau să înțeleagă într-adevăr sensul de mistificare a lumii. Ei singuri știau că într-un univers spectacular si decorativ trebuia jucată viața fals și ornamental. Astfel de spectacole erau cinematograful și panopticumul.

O! sala cinematografului B., lungă și întunecoasă ca un submarin scufundat! Ușile de la intrare erau acoperite cu oglinzi de cristal în care se reflecta o parte din stradă. Era astfel la intrare un spectacol gratuit, înaintea celui din sală, un ecran uimitor în care strada apărea într-o lumină verzuie de vis cu oameni și trăsuri ce se mișcau somnambulic în apele ei.

În sală domnea o căldură puturoasă și acidă de baie publică. Podeaua era cimentată și scaunele când se mișcau scoteau niște scârțâituri ca niște țipete scurte și disperate, în fața ecranului o galerie de covrigari și pușlamale pocnea semințe și comenta cu voce tare filmul.

Titlurile erau silabisite de câteva zeci de guri în același timp, ca niște texte la o școală de adulți. Chiar sub ecran cânta orchestra compusă dintr-o pianistă, un violonist și un bătrân ovreu care trăgea de zor contrabasul. Bătrânul acesta mai avea și misiunea de a emite diferite zgomote corespunzătoare acțiunilor de pe ecran. El striga „cucurigu” când la începutul filmului apărea cocoșul firmei cinematografice, iar odată, îmi amintesc, când se reprezenta viața lui Isus, în momentul învierii începu să bată cu arcușul frenetic în cutia contrabasului pentru a imita trăsnetele cerești.

Trăiam episoadele din film cu o intensitate extraordinară, integrându-mă acțiunii ca un veritabil personagiu al dramei. Mi se întâmpla de multe ori ca filmul să-mi absoarbă într-atâta atenția încât să-mi închipui dintr-o dată că mă plimb prin parcurile de pe ecran, ori că stau rezemat de balustrada teraselor italiene pe care evolua patetic Francisca Bertini, cu părul despletit și brațele agitate ca niște eșarfe.

În definitiv nu există nici o diferență bine stabilită între persoana noastră reală și diferitele noastre personagii interioare imaginare. Când se aprindea lumina în pauză, sala avea aerul că revine de departe. Era în atmosferă ceva precar și artificial, cu mult mai incert și mai efemer decât spectacolul de pe ecran, închideam ochii și așteptam până ce ronțăitul mecanic al aparatului îmi anunța că filmul continuă; regăseam atunci sala în întuneric și toate persoanele din jurul meu, iluminate indirect de ecran, palide și transfigurate ca o galerie de statui de marmoră într-un muzeu luminat de lună la miezul nopții.

Într-un rând cinematograful luă foc. Pelicula se rupse și se aprinse imediat încât timp de câteva secunde apărură pe ecran flăcările incendiului ca un fel de onest avertisment că cinematograful arde și în același timp ca o continuare logică a rolului aparatului de a prezenta „actualitățile” și care misiune îl făcuse astfel, printr-un exces de perfecțiune, să reprezinte ultima și cea mai palpitantă actualitate, aceea a propriului său incendiu. Izbucniră din toate părțile țipete și strigăte scurte de „Foc ! Foc” ca niște pocnete de revolver, într-o singură clipă țâșni din sală atâta zgomot încât se părea că spectatorii, până atunci în liniște și întunecime, nu făcuseră alta decât să îngrămădească în ei urlete și huet, ca niște acumulatoare calme și inofensive ce explodează când capacitatea lor de încărcare a fost violent depășită.

În câteva minute și înainte ca jumătate de sală să fie evacuată „incendiul” fu stins. Totuși spectatorii continuau să urle ca și cum ar fi avut de epuizat o anumită cantitate de energie din moment ce fusese declanșată. O domnișoară, cu obrazul pudrat ca gipsul, țipa strident uitându-se fix în ochii mei, fără să facă vreo mișcare ori vreun pas spre ieșire. Un covrigar musculos, convins de utilitatea forțelor sale în asemenea cazuri, dar totuși neștiind ce întrebuințare să le dea, lua pe rând scaunele de lemn și le azvârlea spre ecran. Se auzi deodată o bubuitură amplă și foarte sonoră: un scaun nimerise în contrabasul bătrânului muzicant.

Cinematograful era plin de surprize. Vara intram la matineu devreme și ieșeam seara când începea să se înnopteze. Lumina afară era schimbată, ziua pe sfârșite se stingea. Constatam astfel că în absența mea se petrecuse în lume un fapt imens și esențial ca un fel de tristă obligație a ei de a-și continua mereu – prin înnoptare de pildă – munca regulată, diafană și spectaculară. Intram astfel din nou în mijlocul unei certitudini care prin rigurozitatea ei zilnică mi se părea de-o melancolie fără sfârșit, într-o astfel de lume, supusă celor mai teatrale efecte și obligată în fiecare seară să reprezinte un apus de soare corect, oamenii din jurul meu apăreau ca niște biete ființe de compătimit pentru seriozitatea cu care erau mereu ocupați și credeau naiv în ceea ce fac și ceea ce simt.

Exista doar o singură ființă în oraș care înțelegea aceste lucruri și pentru care aveam o admirație plină de respect: era nebuna orașului. Ea singură în mijlocul unor persoane rigide și umplute până în vârful capului cu prejudecăți și convenții, ea singură își păstrase libertatea de a țipa și de a dansa pe stradă când vroia. Umbla zdrențuită pe străzi, roasă de jeg, știrbă, cu părul roșu vâlvoi, ținând în brațe cu o tandreță maternă o lădiță veche plină cu coji de pâine și cu diferite obiecte culese prin gunoaie.

Își arăta sexul trecătorilor cu un gest ce dacă ar fi fost întrebuințat în alt scop ar fi fost numit „plin de eleganță și stil”. – Ce splendid, ce sublim este să fii nebun! îmi spuneam eu, și constatam cu neînchipuită părere de rău câte puternice obiceiuri stupide familiare și ce zdrobitoare educație rațională mă despărțea de libertatea extremă a unei vieți de nebun. Cred că cine n-a avut acest sentiment este condamnat să nu simtă niciodată veritabila amploare a lumii.

Impresia generală și elementară de spectacular devenea o adevărată teroare îndată ce intram într-un panopticum cu figuri de ceară. Era o spaimă amestecată cu un inel de vagă plăcere și oarecum, cu senzația aceea bizară pe care o avem fiecare câteodată de a mai fi trăit cândva într-un anumit decor. Cred că dacă ar naște vreodată în mine instinctul unui scop în viață și dacă această pornire ar trebui să fie legată de ceva ce într-adevăr este profund, esențial și iremediabil în mine, atunci corpul meu ar trebui să devie o statuie de ceară într-un panopticum și viața mea o simplă și nesfârșită contemplație a vitrinelor din panoramă.

În lumina posomorâtă a opaițelor de carbid simțeam că într-adevăr trăiesc viața mea proprie în mod unic și inimitabil. Toate acțiunile mele cotidiene puteau fi amestecate ca un joc de cărți, nu țineam la nici una din ele; iresponsabilitatea oamenilor față de actele lor cele mai conștiente era un fapt de o evidență ce sărea în ochi. Ce importanță avea că le comiteam eu sau altul, din moment ce diversitatea lumii le înghițea în aceeași uniformă monotonie? în panopticum, și numai acolo, nu exista nici o contradicție între ceea ce făceam și ceea ce se întâmpla. Personagiile de ceară erau singurul lucru autentic din lume; ele singure falsificau viața în mod ostentativ, făcând parte, prin imobilitatea lor stranie și artificială din aerul adevărat al lumii. Uniforma ciuruită de gloanțe și pătată de sânge a vreunui arhiduce austriac, cu figura galbenă și tristă, era infinit mai tragică decât orice moarte adevărată, într-o ladă de cristal zăcea o femeie îmbrăcată în dantele negre, cu fața lucioasă și palidă. Un trandafir uluitor de roșu stătea fixat între sâni, iar peruca blondă la marginea frunții începea să se dezlipească, în timp ce în nări palpita culoarea roză a fardului și ochii albaștri, limpezi ca sticla, mă priveau imobili. Era imposibil ca femeia de ceară să n-aibă o semnificație adâncă și turburătoare pe care nimeni n-o știa. Cu cât o contemplam mai mult cu atât înțelesul ei părea că se face mai limpede, persistând vag undeva în mine ca un cuvânt de care aș fi vrut să-mi amintesc și din care nu sesizam decât un ritm îndepărtat.

Am avut întotdeauna o atracție bizară pentru afublările femenine și pentru obiectele artificiale ieftin ornamentate. Un prieten al meu colecționa cele mai diverse lucruri pe care le găsea, într-o cutie de mahong ținea ascunsă o fâșie de mătase neagră cu dantelă foarte subțire pe margini, cusută cu câteva paiete strălucitoare de strass. Era ruptă desigur din vreo rochie veche de bal; pe alocuri mătasea începuse să mucegăiască. Pentru ca s-o văd îi dădeam timbre și chiar bani. Atunci el mă conducea într-un salonaș de modă veche, în timp ce părinții lui dormeau și mi-o arăta. Rămâneam cu bucata de mătase în mână, mut de stupefacție și de plăcere. Prietenul meu stătea în pragul ușii și pândea să nu vie nimeni; după câteva minute revenea, îmi lua mătasea, o punea în cutie și îmi spunea: – „Gata, acum s-a isprăvit, nu se mai poate”, cum îmi spunea câteodată și Clara când tergiversările din cabină durau prea mult.

Un alt obiect care m-a turburat peste măsură când l-am văzut întâia oară a fost un inel țigănesc. Cred că era inelul cel mai fantastic pe care îl putea inventa un bărbat ca să împodobească mâna unei femei. Extraordinarele ornamente de mascaradă ale păsărilor, ale animalelor și florilor, menite toate să joace un rol sexual, coada stilizată și ultramodernă a pasării paradisului, penele oxidate ale păunului, dantela isterică a petalelor de petunii, albastrul neverosimil al pungilor maimuții, nu sunt decât palide încercări de ornamentație sexuală pe lângă amețitorul inel țigănesc. Era un obiect de tinichea superb, fin, grotesc și hidos. Mai ales hidos: ataca iubirea în regiunile cele mai întunecate, la bază. Un adevărat țipăt sexual.

Desigur că artistul care l-a lucrat tot din viziuni de panopticum s-a inspirat. Piatra inelului, care era o simplă bucată de sticlă topită până la grosimea unei lentile, semăna în totul cu lupele din panorame prin care priveam vapoarele scufundate mărite la extrem, luptele cu turcii și asasinatele regești. In inel se vedea un buchet de flori cizelat în tinichea sau în plumb și colorat cu toate vopselele violente ale tablourilor din panopticum.

Violetul cadavrelor prin asfixie lângă pornograficul roșu al jaretierelor de femeie, paloarea de plumb a valurilor înfuriate în interiorul unei lumini macabre, ca semiobscuritatea cavourilor acoperite cu geam. Totul era înconjurat de mici frunze de aramă și semne misterioase. Halucinant.

Mă impresionează astfel tot ce este imitat. Florile artificiale de pildă și coroanele mortuare, mai ales coroanele mortuare, uitate și prăfuite în cutiile lor ovale de sticlă din biserica cimitirului, înconjurând cu o desuetă delicatețe nume vechi anonime, scufundate într-o eternitate fără rezonanță.

Pozele decupate cu care copiii se joacă și statuile ieftine din bâlciuri. Cu timpul statuile acestea își pierd capul ori vreo mână și proprietara lor, reparându-le, le înconjoară gâtul delicat cu scrofule albe de ipsos. Bronzul de pe restul statuii capătă atunci semnificația unei tragice dar nobile suferințe. Și mai sunt Isușii în mărime naturală din bisericile catolice.

Vitraliile aruncă în altar ultimele reflexe ale unui asfințit roșu de soare, în timp ce crinii la această oră a zilei exală la picioarele Cristului plenitudinea parfumului lor greu și lugubru, în această atmosferă plină de sânge aerian și de leșin odorant, un tânăr palid cântă la orgă ultimele acorduri ale unei melodii disperate.

Toate acestea au emigrat în viață din panopticum. În panorama de bâlci regăsesc locul comun al tuturor acestor nostalgii răspândite în lume, care adunate la un loc formează însăși esența ei.

Îmi rămâne în viață, o dorință unică și supremă: să asist la incendiul unui panopticum; să văd topirea lentă și scabroasă a corpurilor de ceară, să privesc înmărmurit cum picioarele galbene și frumoase ale miresei din cutia de sticlă se încolăcesc în aer și prind între pulpe o flacără adevărată care să-i ardă sexul.

În afară de panopticum, bâlciul din luna august îmi aducea multe alte tristeți și exaltări. Spectacolul lui amplu se umfla ca o simfonie, de la preludiul panoramelor izolate, ce soseau cu mult înaintea tuturor și indicau tonul general al bâlciului, ca notele răzlețe și prelungi ce anunță la începutul bucății de concert tema întregii compoziții, și până la finalul grandios, plesnind de urlete, pocnete și fanfare, în ziua temeiului, urmat de tăcerea imensă a câmpului rămas pustiu.

Cele câteva panorame ce veneau de timpuriu cuprindeau, în esență, bâlciul în întregime și îl reprezentau cu exactitate. Era de ajuns ca numai prima din ele să se instaleze, pentru ca tot coloritul, toată strălucirea și tot mirosul de carbid al bâlciului complet, să se scoboare în oraș.

În mulțimea zgomotelor de toate zilele se desprindea deodată un târâit care nu era nici scârțâitul unei tinichele, nici clinchetul îndepărtat al unei legături de chei, nici vâjâitul unui motor, un zgomot ușor de recunoscut între alte o mie și care aparținea „Roatei norocului”.

În obscuritatea bulevardului se aprindea atunci către seară o diademă de sticliri colorate, ca o primă constelație a pământului. În curând altele o urmau și bulevardul devenea un coridor luminos, și de-a lungul căruia umblam înmărmurit, așa cum văzusem într-o ediție ilustrată de Jules Verne un băiat de vârsta mea, răzimat de fereastra unui submarin, privind afară, în întunecimile suboceanice, minunate și misterioase fosforescențe marine.

Peste câteva zile, bâlciul era instalat. Hemiciclul barăcilor se organiza, se completa și devenea dintr-o dată definitiv.

Zone bine stabilite îl împărțeau în regiuni de umbre și lumini, aceleași în fiecare an. Era, mai întâi, șirul restaurantelor cu zeci de coliere de becuri colorate, apoi panorămile cu monstruozități, fațada beată de lumină a circului și în sfârșit barăcile obscure și umile ale fotografilor. Lumea se plimba în roată, trecând, rând pe rând, prin luminozități maxime și regiuni întunecoase, ca luna pe desenul din cartea mea de geografie care parcurgea alternativ zone tipografice albe și negre.

Intram mai ales în panorame mici și prost luminate, cu artiști puțini, lipsite până și de acoperiș unde tatăl meu putea la intrare să trateze cu directorul un preț colectiv și redus, pentru întreaga și numeroasa noastră familie.

Toată reprezentația avea acolo un aspect improvizat și nesigur. Vântul nopții adia rece peste capetele spectatorilor și sus, deasupra noastră, toate stelele sticleau pe cer. Eram pierduți într-o baracă de bâlci, rătăciți din haosul nopții în punctul spațial infim al unei planete. In punctul acela, pe planeta aceea oameni și câini jucau pe o scenă; oamenii aruncând în aer diferite obiecte și prinzându-le, câinii sărind prin cercuri și umblând în două labe. Unde se petreceau toate acestea? Cerul, deasupra noastră părea încă și mai imens…

Într-un rând, în una din barăcile acestea sărăcăcioase, un artist propuse în fața publicului un premiu de cinci mii lei acelui care va putea imita numărul senzațional și foarte ușor pe care îl va prezenta. Eram în bănci numai câteva persoane. Un domn gras, pe care îl cunoșteam mai de mult ca un zgârcit fără pereche în târg, uluit de posibilitatea aceasta nebănuită de a câștiga o sumă enormă într-o simplă panoramă de bâlci, își schimbă brusc locul, apropiindu-se cu câteva bănci de scenă, decis a urmări cu cea mai încordată atenție fiecare gest al artistului, pentru a-l reproduce apoi și a încasa premiul.

Urmară câteva clipe de cumplită tăcere. Artistul se apropie de rampă: „Domnilor, spuse el răgușit, e vorba de a da afară pe gât fumul unei țigări”. Aprinse o țigară și luând mâna de pe guler, unde o ținea tot timpul, dete drumul afară unei șuvițe fine de fum albăstrui prin orificiul unui larinx artificial pe care îl avea probabil, în urma unei operații. Domnul din primele bănci rămase zăpăcit și stânjenit; se înroși până la urechi și revenind la locul lui murmură destul de tare printre dinți: „Ei sigur, nici nu-i de mirare, dacă are mașinuță în gât”!

Imperturbabil artistul răspunse de pe scenă:

– „Mă rog, mă rog, n-aveți decât”, dispus poate într-adevăr să acorde un premiu unui coleg de suferință…

În asemenea barăci pentru a-și câștiga pâinea, bătrâni palizi și uscățivi înghițeau în fața publicului pietre și săpun, fete tinere își contursionau trupul și copii anemici și supți, lăsând din mână porumbul din care mâncau, se urcau pe scenă și dansau agitând clopoțeii legați de ițari.

Ziua, îndată după masă, în căldura încinsă de soare, dezolarea bâlciului era nesfârșită. Imobilitatea căișorilor de lemn, cu ochii lor holbați și coama lor bronzată, căpăta nu știu ce teribilă melancolie de viață împietrită. Venea din barăci miros cald de mâncare, în timp ce o unică flașnetă, undeva departe, insista să-și scurgă astmatic valsul, din haosul căruia, din timp în timp, țâșnea o notă metalică fluierată, ca un brusc Jet d’eau” înalt și subțire ieșit din masa unui bazin cu apă.

Îmi plăcea să rămân ore întregi în fața barăcilor fotografilor, contemplând persoanele necunoscute, în grupuri sau singure, împietrite și zâmbitoare, în fața peisagiilor cenușii cu cascade și munți îndepărtați. Toate personagiile, prin decorul lor comun, păreau membrii unei aceleiași familii, porniți în excursie în același loc pitoresc unde se fotografiaseră unul după altul.

Într-un rând, într-o asemenea vitrină dădui peste propria mea fotografie, întâlnirea aceasta bruscă cu mine însumi, imobilizat într-o atitudine fixă, acolo la marginea bâlciului, avu asupra mea un efect deprimant. Înainte de a ajunge în orașul meu, ea călătorise desigur și prin alte locuri, necunoscute mie. Într-o clipă avui senzația de a nu exista decât pe fotografie. Inversarea aceasta de poziții mintale mi se întâmpla adesea în cele mai diferite împrejurări. Ea îmi venea pe furiș și îmi schimba dintr-o dată trupul interior, într-un accident de stradă, de pildă, timp de câteva minute priveam ceea ce se petrece ca un spectator oarecare.

Deodată însă toată perspectiva se schimba și – ca în jocul acela care consistă în a vedea pe zugrăveala pereților un animal bizar oarecare, pe care într-o zi nu-l mal regăsim, pentru că vedem în locul lui, și format din aceleași elemente decorative, o statuie, o femeie ori un peisaj – în accidentul de stradă, deși totul rămânea intact, vedeam deodată, oamenii și toate lucrurile din jurul meu, din punctul de vedere al rănitului, așa ca și cum eu aș fi fost cel ce zăcea întins și aș fi privit totul din poziția mea de accidentat, de jos în sus, din centru spre periferie, și cu senzația vie a sângelui ce se scurge din mine. Tot astfel, fără nici un efort ca o urmare logică a simplului fapt că priveam, mă imaginam la cinematograf trăind în intimitatea scenelor de pe ecran și tot așa mă văzui, în fața barăcii fotografului în locul celui ce se uita neclintit la mine de pe carton.

Toată viața mea proprie, a celui ce stătea în carne și sânge dincolo de vitrină, îmi apăru dintr-o dată indiferentă și fără însemnătate, așa cum persoanei vii de dincoace de sticlă îi apăreau absurde călătoriile prin orașe necunoscute ale eu-lui fotografic.

În același fel în care fotografia care mă reprezenta umbla din loc în loc contemplând prin geamul murdar și prăfuit perspective mereu noi, eu însumi dincoace de sticlă, îmi plimbam mereu personagiul meu asemănător în alte locuri, veșnic privind lucruri noi și veșnic neînțelegând nimic din ele. Faptul că mă mișcăm, că eram viu, nu putea fi decât o simplă întâmplare, o întâmplare care n-avea nici un sens, pentru ca , așa cum existam în astă parte a vitrinei, puteam exista și dincolo de ea, cu același obraz palid, cu aceiași ochi, cu același păr spălăcit care mă aduna în oglindă într-o figură rapidă și bizară, greu de înțeles.

Îmi veneau astfel din exterior diferite avertismente pentru a mă imobiliza și a mă scoate brusc din comprehensiunea de toate zilele. Ele mă stupefiau, mă opreau în loc și rezumau într-o clipă toată inutilitatea lumii. Totul îmi apărea în secunda aceea haotic, așa cum, când ascultând o fanfară și, astupându-mi urechile, dezlipeam degetele o clipă, toată muzica îmi părea în acea clipă, zgomot pur.

Umblam în bâlci ziua întreagă și mai ales pe câmpul din împrejurimi, unde artiștii și monștrii din barăci, adunați în jurul cazanului cu mămăligă, despletiți și murdari, scoborau din frumoasele lor decoruri și existențe nocturne de acrobați, femei fără corp și sirene, în pasta comună și în mizeria iremediabilei lor umanități. Ceea ce în fața barăcilor părea admirabil, degajat și câteodată chiar fastuos, aici, în dosul lor, în plină zi, recădea într-o familiaritate meschină și fără interes, care era de altfel aceea a lumii întregi.

Într-o zi asistai la înmormântarea copilului unuia din fotografii ambulanți.

Ușile panoramei erau larg deschise și, înăuntru în fața fundalului pentru fotografiat, zăcea pe două scaune sicriul descoperit. Pânza din spate reprezenta un parc splendid cu terase în stil italian și coloane de marmură. În acest decor de vis, cadavrul mic cu mâinile încrucișate pe piept, în haine de sărbătoare, cu beteală de argint la cheutoare, părea cufundat într-o inefabilă beatitudine. Părinții copilului și diferite femei plângeau deznădăjduit în jurul sicriului, în timp ce afară fanfara circului cel mare, împrumutată gratuit de director, întona grav o serenadă din „Intermezzo”, bucata cea mai tristă din program.

În momentele acelea, mortul era desigur nespus de fericit și liniștit, în intimitatea păcii lui profunde, în tăcerea nesfârșită a parcului cu platani. În curând însă fu smuls din solemnitatea în care zăcea și încărcat într-o căruță, pentru a fi dus la cimitir în groapa umedă și rece care îi era destinată.

Parcul rămase în urma lui dezolat și pustiu, în bâlci, moartea împrumuta astfel și ea decoruri factice și pline de nostalgie, ca și cum bâlciul ar fi format o lume aparte, a cărei menire era să demonstreze infinita melancolie a ornamentelor artificiale, de la începutul vieții până la sfârșit, și cu exemplul viu al unor existențe palide, consumate în lumina cernută a panopticumului, ori în încăperea cu un perete nemărginit, pierdut în frumuseți supraterestre, a panoramelor de fotografi.

Bâlciul devenea, astfel, pentru mine o insulă pustie, scăldată de aureole dezolate, asemănătoare în totul lumii nedeslușite și totuși limpezi în care mă purtau crizele mele din copilărie.

V

Etajul casei Weber, unde mă duceam adesea, de la moartea bătrânei Etla Weber, semăna cu un adevărat panopticum. În odăile însorite toată după-amiaza, praful și căldura pluteau de-a lungul vitrinelor pline de lucru desuete, aruncate pe rafturi la întâmplare. Paturile fuseseră mutate la parter și camerele rămăseseră goale. Bătrânul Samuel Weber (agentură & comision) împreună cu cei doi fii ai lui, Paul și Ozy, locuia acum în odăile de jos.

În odaia dintâi, înspre stradă, rămăsese instalat biroul. Era o încăpere mirosind a mucegai, îmbâcsită cu registre și plicuri conținând mostre cu cereale, tapisate cu reclame vechi pătate de muște. Câteva din ele, stând pe pereți de ani de zile, se integraseră cu tot vieții de familie.

Deasupra casei de bani, reclama unei ape minerale reprezenta o femeie înaltă, subțire, în voaluri diafane, vărsând remediul salvator infirmilor de la picioarele ei. Desigur că în orele tainice ale nopții venea să bea din sursa miraculoasă și Ozy Weber, cu brațele lui subțiri ca niște flaute și cu cocoașa pieptului ieșind de sub haine ca sternul umflat al unui curcan.

Cealaltă reclamă familiară era a unei societăți de transporturi și, cu vaporul ei alunecând pe valuri frizate, completa persoana lui Samuel Weber și acorda astfel șepcii de căpitan de vas și ochelarilor cu lentile groase un al treilea element de marinar. Când bătrânul Samuel închidea vreun registru și-l strângea sub presă, învârtind bara de fier, se părea într-adevăr că întoarce cârma unei corăbii pe niște mări necunoscute. Vaza roză cu care își astupa urechile îi atârna în firișoare lungi și era desigur înțeleaptă precauțiune împotriva curenților marini.

În cea de a doua odaie, Ozy citea romane populare, înfundat într-un fotoliu de piele, ridicând volumul foarte sus pentru a-l pune în lumina slabă ce venea din stradă, prin birou, în întunecimea unui colț strălucit, paravanul unei scuipători monumentale de tinichea în formă de pisică iar pe perete o oglindă reflecta straniu un pătrat de lumină cenușie, fantomatică aducere-aminte a zilei de afară.

Veneam să-l văd pe Ozy, așa cum intră câinii în curți străine, fiindcă o poartă este deschisă și nu-i gonește nimeni. Mă atrăgea mai ales un joc bizar care, nu știu cine din noi doi și în ce împrejurări îl inventase. Jocul consta în dialoguri imaginare spuse cu cea mai desăvârșită seriozitate. Trebuia ca până la sfârșit să rămânem gravi și să nu ne dezvăluim întru nimic inexistența lucrurilor despre care vorbeam.

Intram, și Ozy îmi spunea cu un ton cumplit de uscat, fără să ridice ochii de pe carte:

– „Piramidonul pe care l-am luat aseară ca să transpir mi-a provocat o tuse îngrozitoare. Până dimineața m-am zvârcolit în cearceafuri, în fine adineaorea a venit Matilda (nu exista nici o Matildă) și mi-a făcut o fricțiune”.

Absurditatea și stupiditatea lucrurilor pe care le înșira Ozy mă loveau în cap ca niște ciocane puternice. Trebuia poate să plec din odaie imediat, dar cu o mică voluptate de a mă pune înadins la nivelul lui de inferioritate, îi răspundeam pe același ton. Cred că acesta era secretul jocului.

– „Iată și eu sunt răcit, îi spuneam eu (era în luna iulie), și doctorul Caramfil (exista) mi-a prescris o rețetă. Păcat că doctorul ăsta… știi, azi-dimineață a fost arestat…

Ozy ridică ochii din carte.

– „Vezi, îți spuneam eu de mult că fabrică bani falși…

– „Ei sigur, completam eu, altfel de unde ar fi avut să cheltuiască atâția cu artistele de varieteu?

Era în vorbele acestea mai întâi plăcerea puțin grețoasă de a mă scufunda în mediocritatea dialogului și în același timp o vagă impresie de libertate. Puteam, așadar, să calomniez în voie pe doctor, care stătea în apropiere și despre care știam precis că se culcă la ora 9 în fiecare seară.

Vorbeam astfel despre orice, amestecând lucrurile adevărate cu lucruri imaginare, până ce toată conversația căpăta un fel de independență aeriană, plutind detașată de noi prin odaie, asemenea unei păsări curioase, – de a cărei existență exterioară de altfel, dacă pasărea ar fi apărut într-adevăr între noi, nu ne-am fi îndoit mai mult decât de faptul dacă vorbele noastre n-aveau nici o legătură cu noi înșine.

Când ieșeam din nou în stradă, aveam senzația de a fi dormit adânc. Visul continua însă parcă mereu și priveam cu uimire oamenii vorbind între ei cu seriozitate. Ei nu-și dădeau oare seama că se poate vorbi cu gravitate despre orice, despre absolut orice?

Câteodată Ozy n-avea chef de conversații și atunci mă lua cu el să cotrobăim prin etaj. În cei câțiva ani de când fusese părăsit și, prin obiceiul bătrânului Weber de a trimite „sus” toate obiectele inutile, se adunaseră acolo lucrurile cele mai diverse și mai extraordinare. In odăi un soare fierbinte intra prin ferestrele prăfuite și fără perdele. Vitrinele cu geamuri de sticlă se clătinau ușor când călcam pe dușumeaua veche, parcă ar fi clănțănit din dinți, între două odăi, o cortină de mărgele servea drept ușă.

Veneam de jos puțin amețit de căldura zilei. Pustietatea desăvârșită a camerelor isprăvea să mă turbure. Era ca și cum aș fi existat într-o lume cunoscută de mult și de care nu-mi puteam aminti bine. Corpul meu avea o senzație bizară de usturime și de detașare. Senzația aceasta devenea mai profundă când trebuia să trec între cele două odăi despărțite cu cortina de mărgele.

Căutam prin sertare mai ales corespondență veche pentru a lua jos timbrele de pe plicuri. Ieșea din pachetele îngălbenite un nour de praf și gângănii care umblau repede printre hârtii ca să se puie la adăpost. Câte o scrisoare cădea alături și se deschidea relevând o caligrafie desuetă și meșteșugită, cu cerneala decolorată. Era în ea ceva trist și resemnat, un fel de concluzie obosită la curgerea timpului de când fusese scrisă și un somn lin în eternitate, ca al coroanelor mortuare. Găseam și fotografii demodate, doamne îmbrăcate în crinoline, ori domni meditativi cu degetul la frunte, surâzând anemic, în josul fotografiei doi îngeri duceau un coș cu fructe și flori, sub care scria porte visite sau suvenir.

Între fotografii și obiectele din vitrine – fructiera de sticlă roz cu marginile în volute, poșetele de catifea în care nu era nimic alta decât mătasea roasă de molii, diverse obiecte cu monograme necunoscute – între toate acestea domnea un aer de perfectă înțelegere ca un fel de viață proprie a lor, identică vieții de odinioară când fotografiile de pildă corespundeau unor persoane ce se mișcau și trăiau, și când scrisorile erau scrise de calde mâini adevărate – însă o viața redusă la o scară mai mică, într-un spațiu mai restrâns, în limita scrisorilor și a fotografiilor, ca într-un decor privit prin lentilele cele groase ale unui binoclu, decor rămas exact în toate componentele lui însă minuscul și îndepărtat.

Către seară, când scoboram, întâlneam adesea pe scări pe Paul Weber care își ținea dulapul cu haine sus, în prima odaie, și se urca ca să se schimbe. Era un băiat roșcovan, cu mâinile mari și părul zburlit. Avea buzele mari și groase și nasul clovnesc. în ochi plutea însă o candoare nespus de calmă și odihnitoare. Tot ce făcea Paul avea din cauza acestei priviri aerul detașat și indiferent.

Îl iubeam foarte mult, dar în secret, și inima îmi bătea cu putere când îl întâlneam pe scări, îmi plăcea simplicitatea cu care îmi vorbea zâmbind mereu ca și cum convorbirea noastră ar fi avut, în afară de înțelesul ei, și un sens mai îndepărtat și mai efemer, își păstra zâmbetul acesta în convorbirile cele mai grave și chiar atunci când trata diferite afaceri cu bătrânul Weber, îl mai iubeam pe Paul pentru viața secretă pe care o ducea dincolo de ocupațiile zilnice și din care nu-mi parveneau decât ecourile șoptite cu stupefacție de persoanele mari din jurul meu. Paul cheltuia totuși banii care îi câștiga, la varieteu, cu femeile.

Era în desfrâul lui o fatalitate iremediabilă de care bătrânul Weber se lovea ca de un zid. Într-un rând întreg orașul vui de zvonul că Paul deshămase caii de la trăsurile de piață și îi adusese în sala varieteului, unde improvizase un fel de circ, cu concursul celor mai eminenți bețivi din oraș. în alt rând se zvoni că făcuse baie în șampanie cu o femeie. Dar câte nu se spuneau despre el?

Îmi era imposibil să definesc simpatia mea pentru Paul. Vedeam bine oamenii din jurul meu, vedeam bine inutilitatea și plictiseala cu care își consumau viața, fetele tinere în grădină râzând stupid; negustorii cu privirile șirete și pline de importanță; necesitatea actoricească a tatălui meu de a-și juca rolul de tată; oboseala cruntă a cerșetorilor adormiți în unghere murdare; toate acestea se confundau într-un aspect general și banal, ca și cum lumea, așa cum era, aștepta de mult în mine, construită în forma ei definitivă, și eu, în fiecare zi, nu făceam alta decât să-i verific conținutul învechit în mine.

Toate erau simple; singur Paul era în afara lor, într-o densitate de viață compactă și absolut inaccesibilă înțelegerii mele. Îi păstram adânc în mine toate gesturile și cele mai mici atitudini, dar nu ca o amintire ci mai de grabă ca o dublă existență a lor. Mă căzneam de multe ori să umblu cum umblă el, studiam un anumit gest și îl repetam în fața oglinzii până ce credeam că l-am repetat în mod exact.

În etajul casei Weber, Paul era figura de ceară cea mai enigmatică și mai fină. În curând el aduse acolo și femeia pală, cu gesturi și umblet de tăcut mecanism care lipsea… Etajul își completă astfel galeria de panopticum, începând de la căpitanul de vapor Samuel Weber până la fenomenul delicat și stâlcit al infantilului Ozy.

Vechituri și obiecte pline de melancolii mai găseam și în alt etaj părăsii în casa bunicului meu. Pereții aici erau acoperiți cu tablouri ciudate, înrămat în cadre groase de lemn aurit ori în cadre mai subțiri de pluș roșu. Mai erai și niște rame făcute din scoici mici alăturate, lucrate cu o minuțiozitate care mă făcea să le contemplu ceasuri întregi. Cine lipise scoicile? Care fuseseră gesturile mărunte vii, ce le uniseră? în astfel de lucrări defuncte renășteau deodată existențe întregi, pierdute în ceața timpului ca imaginile din două oglinzi paralele, înfundate în adâncimi verzui de vis.

Într-un colț zăcea gramofonul cu pâlnia răsturnată, frumos vopsit; în felii galbene și roze, ca o enormă porție de înghețată de vanilie și trandafir, iar pe masă se găseau diferite stampe din care două reprezentau pe regele Carol I și regina Elisabeta. Tablourile acestea mă intrigară mult timp. Mi se părea că artistul avea mult talent, pentru că trăsăturile erau foarte sigure și fine, dar nu înțelegeam pentru ce le lucrase într-o acuarelă cenușie, spălăcită, ca și cum hârtia ar fi fost ținută mult timp în apă.

Într-o zi făcui o descoperire uimitoare: ceea ce luam eu drept culoare ștearsă nu era altceva decât o îngrămădire de litere minuscule, descifrabile numai cu lupa. În tot desenul nu era o singură trăsătură de creion ori de pensulă; totul era o alăturare de cuvinte în care se povestea istoria vieții regelui și a reginei.

Stupefacția mea răsturnă dintr-o dată neînțelegerea cu care priveam desenele, în locul neîncrederii mele pentru arta desenatorului, luă naștere o admirație fără margini. În ea simții necazul de a nu fi observat mai devreme calitatea esențială a tabloului și în același timp crescu în mine marea mea nesiguranță în tot ce vedeam: de vreme ce contemplasem atâția ani desenele fără a descoperi materia însăși din care erau alcătuite, nu se putea oare întâmpla ca printr-o miopie asemănătoare să-mi scape înțelesul tuturor lucrurilor din jurul meu înscris în ele, poate, tot atât de clar ca și literele componente ale tablourilor?

În jurul meu, suprafețele lumii căpătară deodată luciri stranii ș opacități nesigure ca ale perdelelor, opacități ce devin transparențe și ne prezintă dintr-o dată profunzimea unei odăi când o lumină se aprinde în dosul lor. În dosul obiectelor nu se aprinse însă niciodată nici o lumină, și ele rămaseră întotdeauna scăldate de volumele ce le închideau hermetic, și care păreau câteodată că se subțiază pentru a lăsa să se străvadă prin ele adevăratul lor înțeles.

Etajul mai avea și alte curiozități care îi aparțineau numai lui. Astfel era aspectul străzii văzut prin geamurile din față. Zidurile casei fiind foarte groase, ferestrele intrau adânc în ele, formând niște hrube în care se putea sta foarte comod. Mă instalam în una din ele ca într-o odăiță de sticlă și deschideam geamurile spre stradă. Intimitatea hrubei ca și plăcerea de a privi strada dintr-o poziție plăcută îmi dete ideea unui vehicul pe aceeași măsură, cu perne moi în care să stau culcat, cu ferestruici prin care să mă uit la diferite orașe și peisagii necunoscute, în timp ce vehiculul ar străbate lumea.

Într-un rând, tatăl meu povestindu-mi câteva amintiri din copilărie, îl întrebai care fusese dorința lui secretă cea mai arzătoare și el îmi răspunse că dorise mai ales să posede un miraculos vehicul în care să stea culcat și care să-l plimbe prin toată lumea.

Știam că în copilărie el dormea în odaia din etaj cu geamurile spre stradă și îl întrebai dacă îi plăcea să se culce în hrubele ferestrelor, pentru a privi jos. Îmi răspunse cu uimire că într-adevăr în fiecare seară când se urca la culcare se băga într-o hrubă și rămânea acolo ore întregi, până ce de multe ori adormea. Visul lui despre vehicul îl făcuse, probabil, în același loc și în aceleași împrejurări ca și mine.

Existau așadar în lume, în afară de locuri blestemate ce secretau vertigii și leșinuri, și alte spații mai binevoitoare, din pereții cărora se prelingeau imagini plăcute și frumoase. Pereții hrubei filtrau visul unui vehicul ce străbate lumea și cine stătea culcat în acel loc, se impregna lent de această idee ca de un fum amețitor de hașiș…

Etajul avea și două poduri din care unul se deschidea printr-un geamlâc spre acoperiș. Mă urcam pe acolo deasupra casei. Orașul întreg se desfășura în jurul meu cenușiu și amorf, până departe spre câmpuri, unde trenuri minuscule treceau pe podul fragil ca o jucărie. Ceea ce vroiam era mai ales să nu am nici o amețeală și să ajung la o senzație de echilibru egală cu aceea pe care o aveam jos pe pământ. Vroiam ca pe acoperiș să duc viața mea „normală” și ca în aerul subtil și tăios al înălțimii să mă mișc fără frică și fără nici o impresie deosebită de vid. Mă gândeam că dacă aș fi reușit acest lucru, în corpul meu aș fi simțit greutăți mai elastice și mai vaporoase, care m-ar fi transformat cu totul și ar fi făcut din mine un fel de om-pasăre.

Eram convins că numai atenția de a nu cădea era aceea care cântărea mai mult în mine și gândul că sunt la o mare înălțime mă străbătea ca o durere pe care aș fi vrut s-o pot smulge până la rădăcină. Pentru ca nimic să nu mi se pară excepțional, acolo sus, mă sileam de fiecare dată să fac ceva precis și banal: să citesc, să mănânc ori să dorm. Îmi luam vișinele și pâinea ce mi le dădea bunicul și mă urcam cu ele pe acoperiș, împărțeam fiecare vișină în sferturi și le mâncăm pe rând pentru ca ocupația mea „normală” să dureze cât mai mult. Când isprăveam una, mă căzneam să arunc sâmburele jos în stradă, într-un cazan mare expus în fața unei prăvălii.

Îndată ce coboram, mă repezeam acolo să văd câți sâmburi nimerisem. Erau întotdeauna în cazan trei sau patru. Ceea ce mă decepționa însă peste măsură era că de jur împrejur nu găseam decât alți trei sau patru. Mâncasem deci foarte puține vișine în timp ce mie mi se părea că rămăsesem pe acoperiș ore întregi. În odaia bunicului pe cadranul de faianță verde al ceasului, constatam de asemenea că nu trecuseră decât câteva minute de când mă urcasem. Timpul devenea, probabil, din ce în ce mai dens pe măsură ce „se petrecea” mai sus. În zadar căutam să-l prelungesc, rămânând cât mai mult pe acoperiș. Ajuns jos, întotdeauna trebuia să recunosc că trecuse mult mai puțin decât îmi închipuisem. Asta întărea senzația mea ciudată, pe pământ, de indefinit, de ne terminat… Timpul aici jos, era mai rar decât în realitate, el conținea mai puțină materie ca în înălțime și participa astfel la fragilitatea tuturor lucrurilor, ce păreau în jurul meu atât de dense și erau totuși atât de instabile, gata în orice moment să-și părăsească înțelesul și conturul provizoriu pentru a apărea în forma exactei lor existențe…

…Etajul se descompuse bucată cu bucată, obiect cu obiect după moartea bunicului. El muri în odăița meschină și umedă din curte unde își alesese adăpostul bătrânețelor și pe care nu mai vroia s-o părăsească decât pentru ultimul lui drum.

Acolo, mă duceam să-l văd în fiecare zi, în ajunul morții, și asistai la rugăciunea muribunzilor, pe care o spuse el singur, cu glas tremurat și fără nici o emoție, după ce își îmbrăcase o cămașe nouă albă, pentru ca ruga să fie mai solemnă. În odăița aceea, îl văzui peste câteva zile mort, întins pe o masă de tinichea pentru ultima lui toaletă. Bunicul meu avea un frate mai mic decât el cu câțiva ani, cu care semăna în mod izbitor: aveau amândoi același cap perfect rotund ca o mică sferă, acoperit cu peri albi strălucitori, aceleași priviri vii și pătrunzătoare și aceeași barbă cu fire rare ca o spumă plină de goluri.

Unchiul acesta solicită familiei onoarea de a spăla mortul și, deși bătrân și slăbănog, se apucă de treabă cu mare râvnă. Tremura din cap până-n picioare, în timp ce aducea de la robinetul din curte căldările de apă pentru a le pune la încălzit în bucătărie. Când apa fu caldă, o aduse în odăiță și începu să spele cadavrul cu săpun de rufe și șomoioguri de paie.

În timp ce freca, mesteca printre dinți lacrimi și – ca și cum bunicul ar fi auzit ce spune – îi vorbea pe șoptite, suspinând amarnic:

– „Iată ce zi am ajuns… iată unde m-au adus zilele mele negre… tu ești mort acum și eu te spăl… vai mie… a trebuit să trăiesc atât de mult… până să apuc si clipa asta tristă…”.

Cu mâneca hainei își ștergea obrajii și barba udă de lacrimi și sudoare și continua să spele cu și mai multă râvnă.

Cei doi bătrâni, uimitor de asemănători, unul mort și celălalt spălându-l formau un tablou puțin halucinant. Oamenii de serviciu de la cimitir, care de obicei făceau ei treaba aceasta, primind pentru ea bacșișuri de la toată familia, stăteau într-un colț și priveau cu ciudă la acest intrus care le răpea meseria. Vorbeau între ei pe șoptite, fumând și scuipând pe jos în toate părțile.

După vreun ceas de muncă fratele bunicului termină. Cadavrul era întins pe masă cu fața în jos.

– Ai isprăvit? îl întrebă cineva din grup, un omuleț cu barbișon roșcat, pocnind din degete nervos și plin de răutate.

– Am isprăvit, răspunse fratele mortului. Acum haideți să-l îmbrăcăm…

– Aha ! Ai isprăvit va să zică, spuse din nou omulețul plin de ironie. Crezi tu că ai terminat? Crezi tu că așa se bagă un mort în pământ? în halul ăsta de murdărie?

Bietul bătrân rămase uimit în mijlocul odăii, cu un șomoiog de paie în mână, uitându-se la noi toți din odaie și implorându-ne cu priviri mute să-i luăm apărarea. Știa el bine că spălase mortul cu mare atenție și nu credea să merite o insultă.

– Ei acum am să-și arăt eu că nu trebuie să te amesteci unde nu-ți fierbe oala… reluă omulețul obraznic și smulgând din mâna bătrânului șomoiogul de paie se repezi cu el la masă, îl introduse cu o mișcare rapidă în anusul mortului și scoase pe el o bucată groasă de excrement…

– Vezi că nu știi să speli un mort? spuse ei. Vroiai să-l îngropi cu murdăria într-însul?

Fratele bunicului fu zguduit de un tremur violent și izbucni în plâns…

Înmormântarea avu loc pe o zi caniculară de vară: nimic mai trist și mai impresionant decât o înmormântare în plină căldură și lumină a soarelui, când oamenii și lucrurile apar puțin mai mari, în vaporii fierbințelii, ca priviți printr-o lupă.

Ce alta puteau face oamenii într-o zi ca asta decât să-și îngroape morții? În căldura și moleșeala aerului, gesturile lor păreau făcute cu sute de ani înainte, aceleași atunci ca și acum, ca și întotdeauna. Groapa umedă aspiră mortul într-o răcoare și o întunecime ce-l străbătură desigur ca o supremă fericire. Bulgării de pământ căzură greoi pe scânduri în timp ce oamenii în haine prăfuite, asudați și obosiți, continuau pe pământ să-și trăiască imperioasa lor viață.

VI

Câteva zile după înmormântarea bunicului se căsători Paul Weber. Era puțin obosit la nuntă Paul, dar își păstrase zâmbetul; un zâmbet trist și forțat în care se afla începutul unui devotament.

În gulerul tare, deschis în față, gâtul lui golaș și roșu se mișca ciudat; pantalonii îi erau parcă mai lungi și mai subțiri ca de-obicei; cozile fracului îi atârnau grotesc ca la un clovn. Paul condensase în el tot ridiculul grav al ceremoniei. Eu conțineam ridiculul ei mai secret și mai intim. Eram clovnul cel mic și nebăgat în seamă.

În fundul salonului întunecat, mireasa aștepta în fotoliul ei de pe estradă. Voalurile albe îi erau trase peste față și numai când s-a întors de sub baldachin și le-a ridicat am văzut-o pe Edda pentru întâia oară…

Mesele pentru invitați se întindeau albe în curte pe un singur rând; la poartă se strânseseră toți vagabonzii orașului; cerul avea o culoare indecisă de lut galben; domnișoarele palide în rochii de mătase albastră și roză împărțeau bomboane mici argintate. Era o nuntă.

Muzica scârțâia un vals vechi și trist; din când în când, ritmul lui se umfla, creștea și părea că se înviorează, apoi melodia se subția din nou, din ce în ce mai mult, până ce nu rămânea din ea decât firul metalic al flautului singur.

Îngrozitor de lungă zi; prea mult o zi pentru o nuntă, în fundul curții nu venea nimeni, acolo erau grajdurile hotelului și o movilă de pe care priveam de departe, în timp ce în jurul meu câteva găini culegeau grăunțe printre firele de iarbă, și dinspre curte venea adierea valsului trist împletindu-se eu mirosul proaspăt de fân umed al grajdului, îl văzui de-acolo pe Paul făcând ceva extraordinar: vorbea cu Ozy și desigur îi spunea ceva amuzant, poate o anecdotă, pentru că infirmul începu a râde, devenind violet, aproape sufocându-se sub plastronul bombat al cămășii scrobite.

Într-un sfârșit veni și noaptea. Cei câțiva copaci din curte se înfundară în întuneric scobind în obscuritate un parc misterios și invizibil. În sala rău luminată mireasa stătea mereu pe estradă lângă Paul, înclinându-și capul spre el când îi spunea ceva pe șoptite și lăsând brațul moale între degetele lui care îl mângâiau de-a lungul mănușii albe.

Câteva torte fură aduse pe masă. Era mai ales una monumentală ca un castel întărit cu creneluri și mii de contraforturi de cremă roză. Petalele florilor de zahăr ce o acopereau străluceau mat și uleios. Cuțitul se înfipse în mijloc și un trandafir scârțâi cu un sunet fin sub tăiș, sfărâmându-se ca sticla în zeci de bucăți. Cucoanele bătrâne se plimbau majestuos în rochiile lor de catifea nenumărate bijuterii pe piept și pe degete, înaintând încet și solemn ca niște mici altare de biserică ambulante, pline de ornamentații.

Încet, încet, salonul se împăienjeni și tot ce vedeam deveni mai vag și mai absurd… Adormii privindu-mi mâinile roșii și fierbinți.

Camera în care mă trezii mirosea a fum înăcrit, într-o oglindă din fața mea fereastra reflecta zorile ce se iveau ca un perfect pătrat de mătase albastră. Zăceam pe un pat răvășit, plin de perne. Un zgomot mărunt îmi huia în urechi ca în interiorul unei scoici; în odaie fumul subțire mai plutea în straturi.

Încercai să mă scol și mâna mea intră în sculpturile de lemn ale patului; erau unele care îmi umpleau degetele și altele care se depărtau de pat crescând în lumina ștearsă a odăii și scobindu-se în mii de creneluri, de găuri și mucegaiuri dantelate, în câteva clipe odaia se umplu imaterial cu tot felul de volute prin care trebuia să trec până la ușă îndepărtându-le și făcându-mi loc prin ele. Capul îmi huia mereu și toate cavernele aerului repetau parcă murmurul acesta, în coridor lumina albă îmi spălă rece obrajii și mă trezii de-a binelea.

Întâlnii un domn în cămașă lungă de noapte care mă privi cu un aer foarte supărat ca și cum mi-ar fi reproșat că sunt îmbrăcat atât de dimineață. Încolo nu mai era nimeni. Jos în curte rămăseseră mesele de invitați cu scândurile de brad descoperite. Zorile erau mohorâte și reci. Vântul plimba prin curtea pustie hârtiile colorate de la bomboane. Cum ținuse capul mireasa? Cum îl aplecase oare pe umărul lui Paul? În unele panopticumuri femeia de ceară avea un mecanism care o făcea să aplece capul pe-o parte și să închidă ochii.

Străzile orașului își pierduseră orice înțeles; răceala îmi pătrundea sub haină; îmi era somn și frig. Când închideam ochii vântul îmi aplica un obraz mai rece peste obrazul meu și de dincoace de pleoape îl simțeam ca o mască, masca feții mele în interiorul căreia era întuneric și rece ca în dosul unei măști adevărate de metal. Care casă în drumul meu trebuia să explodeze? Care stâlp trebuia oare să se contorsioneze ca un baston de cauciuc arătându-mi astfel că se strâmbă la mine? în lume nicăiri, și în nici o împrejurare, nu se întâmpla niciodată nimic.

Când ajunsei în piață oamenii descărcau carne pentru barăcile măcelarilor. Duceau în brațe jumătăți de vite roșii și vinete, umede de sânge, înalte și superbe ca niște prințese moarte, în aer mirosea cald a carne și urină; măcelarii atârnau fiecare vită cu capul în jos, cu privirile globuloase și negre îndreptate spre podea. Ele se înșirau acum pe pereții albi de porțelan ca niște sculpturi roșii tăiate în cea mai variată și fragedă materie, cu reflexul apos și irizat al mătăsurilor și limpezimea turbure a gelatinei, în marginea burții deschise spânzura dantela mușchilor și șiragurile grele ale mărgelelor de grăsime. Măcelarii băgau mâinile lor roșii înăuntru și scoteau măruntaie de preț pe care le așezau pe masă: obiecte de carne și de sânge rotunde, late, elastice și calde.

Carnea proaspătă strălucea catifelată ca petalele unor trandafiri monstruoși, hipertrofiați. Zorile se făcură albastre ca oțelul; dimineața rece cânta cu un sunet profund de orgă. Caii de la căruțe priveau oamenii prin ochii lor veșnic înlăcrămați; o iapă dete drumul pe caldarâm unui șuvoi fierbinte de urină. În balta, pe alocuri înspumată, pe alocuri clară, cerul se oglindea adânc și negru.

Totul deveni îndepărtat și dezolant. Era dimineață; oamenii descărcau carne; vântul mă pătrundea sub haine; dârdâiam de frig și nesomn; în ce fel de lume trăiam?

Începui să alerg nebunește pe străzi. Soarele se ivi iar roșu în marginea acoperișurilor, în ulițele cu case înalte domnea încă întunericul și numai la intersecția străzilor lumina țâșnea sclipitoare ca prin niște uși deschise de-a lungul unor coridoare părăsite.

Trecui prin dosul casei Weber; obloanele grele la etaj erau închise; totul era pustiu și trist; nunta se isprăvise.

Etajul casei Weber se ilumina o dată cu venirea Eddei cu umbre și răcoare, așa cum unele clarități în pădurile adânci se limpezesc mai tare printr-o lumină verde cernută de frunze. Edda acoperi mai întâi ferestrele cu perdele și puse pe jos covoare moi în care tăcură toate ecourile pustii ale etajului.

În fiecare dimineață eram sus pe terasă inventariind mulțimea de obiecte contorsionate și artificiale ce ieșeau din vitrinele de sticlă. Împreună cu Ozy le ștergeam conștiincios, pentru a le arunca apoi într-o ladă, la gunoi. Edda venea și pleca de pe terasă, într-un halat albastru, cu niște pantofi de casă ai căror tocuri pocneau la fiecare pas. Rămânea câteodată răzimată de balustradă, închizând puțin pleoapele și privind cerul strălucitor. Etajul căpătă un parfum inefabil care îi schimbă conținutul ca o esență tare amestecată cu o băutură alcoolică.

Toate evenimentele erau astfel sortite să apară în viața mea sacadat și brusc, fără putință de înțelegere, izolate în conturul lor, de orice trecut. Edda deveni un obiect în plus, un simplu obiect a cărui existență mă tortura și mă agasa, ca un cuvânt repetat de nenumărate ori, ce devine de neînțeles pe măsură ce înțelegerea lui ne pare totuși mai imperios necesară.

Perfecția lumii era gata să transpară de undeva ca un mugure ce trebuia să străbată ultima coajă pentru a simți în aerul liber. În diminețile de vară de pe terasa etajului, se întâmpla ceva și tot trupul meu se căznea în așadar să înțeleagă anume ce. Eram înarmat pentru a o întâlni pe Edda cu toate amărăciunile, toate umilințele și tot ridiculul necesar unei aventuri.

Perdeaua de mărgele între odăi fu păstrată, în vitrinele de sticlă intrară lenjuri albe cu funde mari de panglici colorate, și casa Weber se schimbă în întregime, în jurul Eddei începu o pantomimă cu patru personagii: Paul deveni grav și fidel; bătrânul Weber își cumpără o șapcă nouă și ochelari cu ramă de aur; Ozy aștepta gâfâind de emoție ca Edda să-l cheme sus și eu rămâneam pe terasă cu privirile apoase pierdute în gol.

În fiecare sâmbătă după-masă ne adunam în odaia din față unde gramofonul cânta arii orientale din „Kismet” și Edda ne servea prăjituri dulci-amărui făcute cu miere și migdale. Într-o fructieră erau alune, din care lua mai ales Samuel Weber, înghițind mestecăturile rar și apăsat, încât omușorul îi juca în gât ca o păpușă pe gumilastic. Ținea picioarele unul peste altul, ceea ce constituia o poziție de odihnă cu totul în afară de afaceri și de cereale, ceva în genul artiștilor pe o scenă de teatru, iar când vorbea țuguia buzele pentru a nu lăsa să se vadă dinții de aur. Îi era teamă să puie mâna pe cel mai mic obiect, iar când trecea prin perdeaua de mărgele, se întorcea și unea încet în urma lui cele două jumătăți, pentru ca să nu se producă nici un clinchet.

În Ozy toate diformitățile se ascuțiră și se curbară în poziție de extremă atenție. Cocoașa îi ieși parcă și mai în afară, ca și cum s-ar fi căznit și dânsa să sesizeze cele mai mici vorbe ale Eddei și să le întâmpine cu o secundă mai înainte. Paul singur pășea pe covoare calm și sigur de el. Avea gesturi pline în care nu era nimic de adăugat sau de scăzut și când o cuprindea în brațe pe Edda, eram desigur mulțumiți, la urma urmei, noi ceilalți trei, că o face mai bine decât oricare din noi. Cât mă privește pe mine, nu știu prea bine ce se petrecea în zilele acelea.

Într-una din aceste după-amiezi, stând înfundat în fotoliu îmi apăsai puternic capul de pluș. Țepii mărunți ai velurului îmi intrară în obraz, ceea ce îmi produse o durere destul de vie. Într-o secundă crescu în mine, ridiculă și superbă, o imperioasă dorință de eroism, așa cum numai într-o sâmbătă după-masă, în plictiseala unei muzici de gramofon, puteau țâșni cele mai diverse și mai absurde gânduri.

Îmi înfundai capul în pluș din ce în ce mai tare și, pe măsură ce durerea mea devenea mai violentă, răbdarea de a o suporta se făcea mai tenace. Poate că există și altă foame și altă sete în noi, decât cele organice, și ceva în mine avea nevoie atunci să se potolească cu o durere simplă și acută. Mai tare, tot mai tare îmi înfundam obrazul și îl frecam de perii aspri, chinuindu-mă cu o suferință ce începea să mă sfâșie.

Deodată Edda rămase cu o placă de gramofon în mână, uitându-se stupefiată la mine. În jurul meu se făcu o tăcere care mă jenă peste măsură. Oare de la ce i-a venit? întrebă Edda.

Mă văzui și eu în oglindă. Eram ridicul, perfect ridicul: pe obraz o pată violetă lăsa să mustească ici și colo câte o picătură de sânge.

Cu ochii mari deschiși, cu obrazul sângerând, privindu-mă în oglindă, nu putui totuși să mă împiedic să constat că semănăm alegoric cu coperta la modă a romanului popular, care îl reprezenta pe țarul rușilor însângerat și cu mâna la falcă, în urma unui atentat.

Mai mult decât durerea obrazului, mă tortura acum destinul mizerabil al eroismului meu, care sfârșise prin a juca, în carne și oase, un episod din Misterele curții din Petrograd.

Edda muie o batistă în alcool și îmi șterse obrazul. Închisei ochii de usturime. Pielea deveni în locul acela fierbinte, arzând ca para unei flăcări.

Scoborâi scările amețit și străzile avide mă primiră din nou în praful și monotonia lor. Vara umflase haotic parcul, copacii și aerul, ca într-un desen de nebun. Tot suflul ei fierbinte și amplu crescuse monstruos în verdeață, gras și debordant. Parcul se revărsase ca o lavă; pietrele ardeau; mâinile îmi erau roșii și grele.

În pustietatea moale și caldă, îmi plimbam imaginea Eddei multiplicată câteodată în zeci de exemplare, în zece, o sută, o mie de Edde, unele lângă altele în căldura verii – statuare, identice și obsedante. Era în toate acestea o disperare cruntă și lucidă, răspândită în tot ce vedeam și simțeam. Paralel cu viața mea elementară și simplă, se desfășurau în mine alte intimități – calde, iubite și secrete, ca o grozavă și fantastică lepră interioară.

Compuneam detaliile scenelor imaginare cu cea mai migăloasă exactitudine. Mă vedeam în odăi de hotel, cu Edda întinsă lângă mine, în timp ce lumina asfințitului intra pe fereastră prin perdelele groase, și umbra lor fină se desena celulară pe obrazul ei adormit. Vedeam desenul covorului de lângă pat pe care erau pantofii ei și poșeta întredeschisă pe masă, din care ieșea un colț de batistă. Dulapul cu oglindă în care se reflecta jumătate din pat și zugrăveala florilor pe pereți…

Îmi rămânea din toate acestea un gust destul de amar…

Urmăream femei necunoscute în grădină, umblând după ele pas cu pas până se întorceau acasă la ele, unde rămâneam în fața ușii închise, distrus, disperat.

Într-o seară condusei o femeie până în pragul locuinței ei. Casa avea o grădiniță în față, iluminată slab de un bec electric. Cu un elan brusc, nebănuit în mine, deschisei portița și mă furișai după femeie în curte, între timp ea intră în casă fără să mă observe și rămăsei singur în mijlocul aleei. O idee ciudată îmi trecu prin cap…

În mijlocul grădiniței se afla un rond de flori, într-o clipă fui în mijlocul lui și îngenunchind cu mâna la inimă, descoperit, luai o poziție de rugă. Iată ce vroiam: să rămân așa cât mai mult timp, imobil, împietrit în mijlocul rondului. De mult mă chinuia dorința aceasta de a comite un act absurd într-un loc cu totul străin și acum acesta îmi venise spontan, fără efort, aproape ca o bucurie. Seara zumzăia caldă în jurul meu și în primele clipe simții o enormă recunoștință față de mine însumi pentru curajul de a fi luat această hotărâre.

Îmi propusei să stau în nemișcare completă chiar dacă nimeni nu m-ar fi gonit și ar fi trebuit să rămân așa până a doua zi dimineața. Încet, încet picioarele și mâinile mi se înțepeniră și poziția mea căpătă o coajă interioară de nesfârșit calm și imobilitate.

Cât timp rămăsei astfel? Deodată auzii vociferări în casă și lumina de-afară se stinse. În întuneric simții mai bine adierea vântului nopții și izolarea în care mă găseam, în grădina unei case străine.

Peste câteva minute lumina se aprinse iar și apoi din nou se stinse. Cineva din casă o aprindea și o stingea pentru a vedea ce efect are acest lucru asupra mea. Continuai să rămân nemișcat, decis să înfrunt experiențe mai grave decât jocul cu lumina. Păstram mâna dusă la piept și genunchiul în pământ. Ușa se deschise și cineva ieși în grădiniță, în timp ce o voce groasă din casă striga: „Lasă-l, lasă-l în pace, se va duce singur”.

Femeia pe care o urmărisem veni lângă mine. Era acum într-un halat de casă, cu părul despletit și în papuci. Se uită în ochii mei și timp de câteva secunde nu-mi zise nimic. Ramaserăm amândoi tăcuți, într-un sfârșit îmi puse mâna pe umăr și spuse blând „Hai… acum s-a terminat”, ca și cum ar fi vrut să mă facă să înțeleg că pricepuse gestul meu și că rămăsese câtva timp tăcută tocmai pentru a-l lăsa să se desăvârșească în felul lui.

Înțelegerea aceasta spontană mă dezarma. Mă ridicai și îmi ștersei praful de pe pantaloni. „- Nu te dor picioarele? mă întrebă dânsa… Eu n-aș putea să stau atât timp nemișcată…”. Vrui să spun ceva dar nu izbutii decât să murmur „Bună seara” și plecai în grabă.

Toate disperările mele urlau din nou dureros în mine.

Continuarea în numărul următor

28 Total Views 2 Views Today