Geamurile sunt ca sculptate în marmoră. Lîngă ușă păretele e burat, și în cameră e un frig tare ca oțelul.

Pedagogul, un student cu trupul deșirat și fața îmbătrînită, stă sub „plapomă” — așa-i spune servitorul păturei vechi și rebegite în care s-au culcat toți înaintașii lui de la întemeierea școalei — cu căciula în cap și gîtul înfășurat într-un ștergar murdar; pe picioarele înghețate apasă paltonul moștenit de la un unchi, cînd era elev.

Pe un scaun lîngă pat, minutarul urcă dealul cadranului, coboară și iar urcă. Parcă e o insectă prinsă după sticlă, care, încercînd să iasă afară, s-a învîrtit pînă a murit, și acum, moartă, se învîrte mereu …

În camera neîncăpătoare de lîngă scară, cu masa în trei picioare așezată la colț, cu hîrtia albastră ruptă la mijloc, unde dorm cîteva cărți, cele două persoane principale: soba neagră de tuci așezată lîngă ușă, și lampa, lipită de perete, se privesc dușmănindu-se.

Lampa, ca de obicei, doarme de-a-n picioarele și învăluie încăperea într-o privire somnoroasă, absentă.

Alături soba, strînsă bine în cojocu-i de fier, ațipește, proptindu-se de perete. În clipa cînd să cadă, parcă se deșteaptă, și atunci se uită urît înspre lampă.

– Mai culcă-te și tu, să ne putem odihni și noi puțin. Acum se face ziuă și trebuie să ne apucăm de treabă, zice soba.

Lampa înroșită clipește din gene.

– Hm! hm! geme soba bătrînește. Vai de casa unde tot natul face cum îl taie capul și unde nu-i nici un poruncitor.

– Ia mai taci din gură! se înfurie lampa. Eu nu mă revolt cînd îți torăie gura de nu-ți poate sta nimeni pe aproape. Ei comedie! Da’ de cînd?…

O carte de pe masă ridică aripile, întinzîndu-se de-i pîrîie oasele. Cască prelung:

– Nu v-ajunge ziua?

Ușa se deschide cu zgomot. Printre lucrurile înmărmurite portarul își vîră șapca trasă peste urechi; i se zăresc ochii mici, nasul cîrn de bețiv și gura mare ca de broască.

– Bună dimineața, domnule pedagog. V-ați sculat?

– Acuma, zice pedagogul fără să se miște.

– E șase!

– ‚Ine … ‚Ine!…

Pașii portarului se depărtează. Cînd ajung departe, aproape să dispară, se aude un țăcănit de clopoțel, apoi o torăitură puternică, urcată pe trepte și purtată multă vreme pe la etaj.

Pedagogul se ridică într-un cot. Stă o clipă astfel, privind podeaua cu ochii închiși pe jumătate, apoi își lasă capul pe perină și adoarme.

– Ce bețiv portarul ăsta! … zice geamul dinspre coridor. Azi-noapte, pe la două, l-am văzut cu Frîncu și cu Bob, din clasa a șasea, ieșind din cancelaria profesorală.

Erau cam chercheliți. Mi se pare că au „aranjat” notele la istorie.

– De i-o prinde …

Se aud iar pașii portarului. A sculat băieții și acum se duce să se culce în cușca lui. Trecînd pe lîngă camera pedagogului, bate în ușă:

– V-ați sculat? E șase și un sfert!

Cu o mișoare violentă, pedagogul dă la o parte pătura și sare din pat. Face cîteva mișcări repezi de-i troznesc oasele.

Cînd inima începe să-i zvîcncască de să-i spargă pieptul, iar puterile i s-au topit, cuprins de frigul ce intră în hainele vechi ca apa într-o epavă scufundată, se trîntește în pat îmbrăcat și se acoperă cu pătura.

Strîns ghem, cu genunchii sub barbă, cu plapoma în cap, privește, zgribulind, aburul ce îngheață îndată ce-i iese din gură.

Îl ustură gîtul, și nasul parcă i-e înfundat cu plută.

Cît de bine i-ar prinde să fi făcut cineva un pic de foc în cameră! Cît de puțin; chiar dacă nu l-ar încălzi, numai să știe că e foc, să aibă iluzia asta. I-ar ajunge.

„Ce crezi dumneata? îi sună în urechi glasul de taur îngrășat al directorului. Dacă statul ar da bani de lemne tuturor pedagogilor, să facă foc cît or vrea ei, i-ar trebui numai pentru asta un buget cît cel al Ministerului de Război. Nici eu nu fac foc dimineața, domnule. Pe onoarea mea! Și sunt director de școală normală, domnule!”

Nu sunt lemne pentru elevi și pentru personalul școalei, pentru că domnul director arde cu nemiluita; el și socrul lui. Apoi nici nu se cumpără îndeajuns. Banii de pe lemne se duc în casa și la via dumnealui. Pe ce era să-și clădească el o casă ca aceea, un palat? Din leafă? Știm și noi ce poți scoate azi din lefuri”, zic oamenii.

Pedagogul e sătul și de „domnia” directorului, și de vorbele oamenilor. Îi e silă de toți și de toate. Unul mănîncă fiindcă are de unde, și ceilalți se uită la el cu jind, bătîndu-și deolaltă fălcile flămînde.

„Nu vă temeți, se gîndește el. Nu-l veți face să fugă și să-și lase ciolanul.”

„Ducă-se dracului și unii, și alții! Datoria, mea de pedagog — omul zîmbește cu amărăciune — e să sprijin autoritatea școlară. S-o ajut să trăiască pînă i s-or toci călcîiele”.

Pedagogul, fără să se spele în lavorul unde a înghețat apa, se duce să pedepsească pe copiii care nu s-au sculat la întâia sunare de clopot și nu s-au spălat.

Pe coridoarele lungi și fără uși, curentul îi zboară paltonul din spate. La intrare o fereastră n-are geamuri. Poate nici n-a avut niciodată.

Din cele cincisprezece milioane cîte s-au cheltuit cu clăditul ei, n-a ajuns să se introducă electrica și apa și să se facă grilaj la scări.

Nici un gard nu i-au făcut. Așezată în marginea orașului, pe unde se abate șoseaua dinspre Cîsla, curtea e inundată în zilele de tîrg de gîștele și turmele de porci ale târgoveților.

Noroc că s-a găsit printre oamenii școalei un om cu cap: profesorul de gimnastică. Omul acesta a avut geniala idee de a pune elevii, în ora lui, să care spinii de pe o rîpă și să îngrădească cu ei școala.

Viața școalei, de cincisprezece ani de cînd o clădiseră, nu s-a schimbat de lop. Același servitor merge dimineața cu trăsura cu coviltir alb pînă la marginea orașului după profesori. Încarcă pe popa catolic cu burtă mare, profesor de franceză, pe cel de religia ortodoxă, bețiv și hapsîn, mal pune pe deasupra un dascăl de la aplicație, lung și ofticos, și cîțiva profesori suplinitori și „ghii, roibii tatii”.

„Roibii” merg încet. Căruța scîrțîie de crezi că-i harabaua primăriei.

În cincisprezece ani, dascălul lung a murit și suplinitorii s-au împuținat. Numai popii au rămas aceiași: se ceartă mereu.

Directorul înjură pe profesori că întîrzie de la ore, profesorii dau vina pe servitor că mînă prea încet, și acesta bate caii.

Iscălesc chitanțe de plată, se dușmănesc în politică și viață. Își fac datoria de azi pe mîine.

Neanimați de nici un gînd înalt, se zbat prinși în propriile lor vorbe.

De aceea viața le trece încet, grozav de încet. Parcă ar trăi căscînd.

Cînd se întîmplă ceva în școală, sar cu toții la gard și se miră. E bine că întîmplările sunt rare, poate nu i-ar mai mira nici acestea.

Acum cîțiva ani a căzut un elev de la etaj și a rămas mort pe loc. A fost atunci mare zarvă în oraș. S-au speriat toate doamnele ai căror bărbați erau în opoziție. S-a scris și la gazetă.

Un deputat a adus chestiunea în Parlament, a întrebat ceva pe ministrul de resort și i s-a răspuns.

Faptul a fost atît de interesant, încît l-a hotărît pe director să facă o faptă nemaipomenită.

A plătit din banii lui înmormântarea.

Secretarul școalei spunea într-o seară nevestei că banii de la îngropăciune i-a trecut directorul în buget la capitolul „diverse”.

De atunci nu s-au petrecut lucruri mari în școală. A, da! Mai e ceva. Protestul înaintat inspectoratului de scroafa cea bălană de la internat, căreia directorul îi mănîncă în fiecare an purceii. Ea spunea că n-au murit, cum a raportat el, ci i-a tăiat la praznice.

Inspectorul fusese coleg cu directorul și, cum erau „servus”, n-a răspuns scroafei. De altmintrelea, era la putere partidul lor; iar scroafa nici nu făcea politică. Așa i-a trebuit dacă n-a înțeles vremurile!…

Pedagogul urcă pe întunerec scările și, luând de undeva o lampă, merge prin dormitoare să facă „inspecția”.

Elevii au plecat la meditație. Intr-un colț zace cineva.

– Cine e acolo?

– Crăciuneanu. Sunt bolnav.

– Ai fost la medic?

– Fost.

– Arată dovada!

– Am dat-o la cancelarie. A spus să stau în pat și să iau aspirină.

– Acopere-te bine, să nu răcești. Cine a deschis fereștile?

– Portarul. Vrea să mă dea jos din pat. Zicea să merg la meditație.

„Vai de capul lui”, se gîndește pedagogul, tîrîndu-și botinele scîlciate pe coridorul lung.

Așa încep toți. Întîi, aprindere de plămîni; tuberculoza vine ea îndată.

Păcat de el, băiat bun!…

Dacă ar avea cine să-l compătimească și pe el, i-ar folosi tot atît de mult ca elevului ăstuia.

A fost și el student bun, dar n-a avut bani.

Acum s-a lăsat de studii, nu mai cere nimic de la viață, rabdă frig, cutreieră dormitoarele și bate cu nuiaua elevii. Unde merge, parcă ai arunca oțet — în urma lui totul se înăcrește.

Nu se mai gîndește la studii, nu mai lucrează nimic și nu mai vrea nimic.

În băncile înalte, în oarnea cărora cîteva generații de școlari și-au săpat zvîcnirile inimii, stau acum elevii clasei a cincea.

Cîțiva se freacă la ochi și cască. Multora li se închid ochii, dar buzele continuă să se miște și după ce au adormit, dînd astfel impresia că învață. Asta e ceea ce trebuie salvat.

Elevii sunt mici, sfrijiți, cu fețele scorțoase și gîturile scrofuloase. Pe fețele lor își zugrăvise sărăcia chipul: au obrajii supți, prin subțirimea pielii se văd dinții, și privirile le sunt rătăcite.

Ca în mai toate școlile normale, sunt și aici copii cu părinți săraci și de cei fără părinți și cu neamuri bogate.

Cum stau în bănci, zgribulind de frig, tresar la orice zgomot. Pedagogul se plimbă pe dinaintea lor, și scîrțăiturile podelelor se înfig în inimile înghețate ale copiilor.

– Costache, ce tot vorbiți voi acolo?

– Domnule pedagog, nu se vede să cetim.

– Nu putem ceti, se aud glasuri timide din mai multe părți.

Pedagogul se supără. Știe că economul nu le dă petrol îndeajuns, că lămpile sunt mai mici de cum s-ar cuveni. Dar economul e bărbatul bucătăresei internatului, iar bucătăreasa e dintr-un sat cu nevasta directorului.

De aceea salvează întîi „autoritatea școlară”. Pășind îndrăzneț spre elevi, cu o îndrăzneală de înăcrit căruia i s-au tulburat socotelile, întreabă:

– Cine a vorbit?

Liniștea încremenește. Costache se uită mai într-o parte ca de obicei, se așează în bancă.

– Am întrebat cine a vorbit! Costache, stai în picioare.

– ?…

– Macovei, ți-am auzit glasul.

– Nu se vede, domnule pedagog. Poftiți, uitați-vă.

– Ține palma.

– Nu se vede …

– Ține palma!

Elevul își freacă palma de haină. În lunga lui experiență, a învățat că asta ușurează durerea. Apoi o întinde spre pedagog, uitîndu-se fix la nuia.

Dacă pedagogul ar fi o ființă nevăzută, de pe fața elevului s-ar putea deduce existența lui și urmări fiecare mișcare, de la ridicarea mîinii și pînă cînd lovitura cade vîjîitoare în palma vinovatului. După fiecare lovitură elevul se strîmbă, se îndoaie de mijloc și văitîndu-se mai tare de cum îl doare, își suge palma.

Costache, ca începător, mai capătă și o urecheală.

O dată potolită revolta, pedagogul se urcă pe catedră și, vorbind copiilor despre păcatul nesupunerii, despre cel al cîrtirii împotriva superiorilor, îi sfătuiește să-și vadă de carte, să-și facă datoria. Numai datoria!

Pedagogul deschide o carte, încercînd să citească. Dar slovele se încurcă, se amestecă, privirile îi alunecă în gol. Se gîndește la o fată căreia i-a făcut curte ca student.

„Unde o fi acum?”

Toate i se par învăluite în ceață, șterse. Parcă n-a fost niciodată student, parcă n-a cunoscut nici o fată. N-a trăit, n-a simțit nimic.

E și el un cap — netuns, e drept — alături de capetele acelea tunse, care stau rînduite înainte-i, închid ochii, iar ii deschid și mișcă mereu din buze.

Pedagogul își proptește capul în palme, închide ochii… Vremea trece…

– Intră în sală, boouule! răsună pe coridor strigătul de taur al directorului.

Pedagogul tresare. Se aud vînzoliri de cărți, șoapte:

– Vine văcarul.

– Liniște, zice pedagogul.

La geam se ivește fața albă a zilei de iarnă.

70 Total Views 2 Views Today