traducere și adaptare : Nicu Gecse

Era o după-amiază toridă de vară, compartimentul de tren se dovedea pe măsură de înăbuşitor, iar staţia următoare, Templecombe, se afla la cam o oră de mers. Ocupanţii compartimentului erau o fetiţă, o altă fetiţă ceva mai mică şi un băieţel. Mătuşa care le aparţinea copiilor ocupa un loc din colţ, iar colţul îndepărtat, situat de cealaltă parte, era ocupat de un domn holtei, străin de grupul lor, deşi fetiţele şi băieţelul puseseră stăpânire la modul categoric pe întreg compartimentul. Atât mătuşa, cât şi copiii erau implicaţi conversaţional într-un mod mărginit şi persistent, amintind de insistenţa unei muşte care refuză să fie ignorată. În mare parte, toate replicile mătuşii începeau cu „N-ai voie…“ şi mai toate răspunsurile copiilor începeau cu „De ce…?“ Domnul nu spunea nimic cu voce tare.

– N-ai voie, Cyril, n-ai voie, exclamă mătuşa, atunci când băieţelul începu să bată pernele canapelei, stârnind un nor de praf cu fiecare lovitură. Vino şi uită-te pe fereastră, adăugă ea.

Copilul se duse la geam fără prea mare tragere de inimă.

– De ce sunt mânate oile acelea de pe câmp? întrebă el.

– Presupun că sunt mânate spre un alt câmp, unde este mai multă iarbă, susţinu mătușa cam cu jumătate de gură.

– Poate că iarba de pe celălalt câmp e mai bună, sugeră mătușa prostește.

– De ce e mai bună? veni prompt întrebarea inevitabilă.

– O, uitați-vă la văcuțele acelea! exclamă mătușa.

Aproape că fiecare câmp aflat de-a lungul liniei avusese vaci sau tauri, dar ea vorbea de parcă le atrăgea atenția asupra unei rarități.

– De ce e mai bună iarba de pe celălalt câmp? insistă Cyril.

Cutele de pe fruntea holteiului se adânciră într-o încruntare severă. Era un tip dur, antipatic, decise mătușa în sinea ei. Era cumplit de incapabilă să ajungă la o decizie adecvată cu privire la iarba de pe celălalt câmp.

Fetița cea mai mică produse o diversiune prin faptul că începu să recite „Pe drumul spre Mandalay“. Nu știa decât primul vers, dar își folosi cunoștințele limitate în gradul cel mai deplin cu putință.  Repetă versul iar și iar, cu o voce visătoare, dar hotărâtă și foarte sonoră; holteiului îi părea că cineva făcuse prinsoare/rămășag cu ea că nu poate repeta versul cu voce tare de două mii de ori, fără să se oprească. Oricine ar fi fost cel care se încumetase la un asemenea rămășag era cât pe ce să-l piardă.

– Veniți aici ca să vă spun o poveste, propuse mătușa atunci când holteiul a privit de două ori spre ea și o dată spre semnalul  de alarmă.

Copiii s-au mișcat cu indiferență spre capătul dinspre mătușă al compartimentului. În mod evident, în estimarea lor, reputația ei de povestitoare nu ocupa un loc de frunte.

Cu o voce șoptită, confidențială, întreruptă frecvent de întrebări îndrăznețe, puse în gura mare de ascultătorii ei, ea a început o poveste ezitantă, deplorabil de neinteresantă despre o fetiță care era foarte cuminte, care se împrietenea cu oricine datorită bunătății ei și pe care, în cele din urmă, mai mulți salvatori care îi admirau caracterul moral au scăpat-o de un taur fioros.

– Dacă nu era cuminte, n-ar fi salvat-o? întrebă cea mai mare dintre fetițe.

Era exact întrebarea pe care ar fi dorit s-o pună și domnul holtei.

– Bine, da, admise neconvingător mătușa, dar nu cred că ar mai fi alergat la fel de repede în ajutorul ei, dacă nu ar fi plăcut-o așa de mult.

– E cea mai proastă poveste pe care am auzit-o vreodată, declară cu extremă convingere cea mai mare dintre cele două fetițe.

– După prima parte nici n-am mai ascultat, atât era de proastă, susținu Cyril.

Cea mai mică dintre fetițe nu făcu niciun comentariu propriu-zis la poveste, dar reîncepuse de mai multă vreme o repetare murmurată a versului ei preferat.

– Nu pare că aveți prea mult succes ca povestitoare, remarcă deodată holteiul din colțul lui.

În fața acestui atât de neașteptat, mătușa se zbârli apărându-se prompt.

– Este un lucru foarte dificil să spui copiilor povești pe care ei să le poată înțelege și aprecia, replică ea cu intransigență.

– Nu sunt de acord cu dumneavoastră, spuse holteiul.

– Poate că ai dori dumneata să le spui o poveste, ripostă mătușa.

– Spuneți-ne o poveste, ceru cea mai mare dintre fetițe.

– A fost odată, începu holteiul, o fetiță numită Bertha, care era extraordinar de cuminte.

Stârnit preț de o clipă, interesul copiilor începu să pâlpâie; toate poveștile păreau îngrozitor de asemănătoare, indiferent cine le spunea.

– Era ascultătoare, spunea mereu adevărul, își păstra hăinuțele curate, mânca pudinguri cu lapte de parcă erau tarte cu gem, își învăța lecțiile la perfecție și, în privința manierelor, era politicoasă.

– Era drăguță? întrebă cea mai mare dintre fetițe.

– Nu la fel de drăguță ca oricare dintre voi, preciză holteiul, dar era oribil de cuminte.

Se iscă un val de reacție în favoarea poveștii; cuvântul oribil în legătură cu cumințenia era  o noutate care vorbea de la sine. Părea că introduce o tentă de adevăr ce lipsea din poveștile mătușii despre copilărie.

– Era atât de cuminte, continuă holteiul, încât a câștigat câteva medalii pentru cumințenie, pe care le  purta mereu, prinse de rochița ei. Avea o medalie pentru că era ascultătoare, una pentru punctualitate  și o a treia pentru bună purtare. Erau medalii mari, de metal, și clincăneau între ele când fetița mergea. Niciun alt copil din orașul în care ea locuia nu mai avea trei medalii, așa că toată lumea știa că ea trebuie că era un copil nespus de cuminte.

– Oribil de cuminte, cită Cyril.

– Toată lumea vorbea despre cumințenia fetiței și, auzind despre ea, prințul acelei țări porunci, ca răsplată pentru că era atât de cuminte, să i se permită ca o dată pe săptămână să se plimbe în parcul său, care se afla în afara orașului. Era un parc minunat și niciunui copil nu i se permitea să se plimbe pe acolo, așa că faptul că ea avea voie să meargă acolo era o deosebită onoare pentru Bertha.

– În parcul acela erau oi? se interesă Cyril.

– Nu, preciză holteiul, nu era nici măcar o oaie.

– De ce nu era nici măcar o oaie? veni întrebarea inevitabilă iscată de acel răspuns.

Mătușa își permise un zâmbet, care mai că ar fi putut fi descris drept un rânjet.

– În parc nu era nici măcar o oaie, explică bărbatul, pentru că mama prințului visase cândva că fiul său va fi omorât fie de o oaie, fie de un ceasornic care va cădea pe el. Din această cauză, prințul nu ținea nici măcar o oaie în parc și niciun ceasornic în palatul său.

Mătușa își înăbuși o suspin profund de admirație.

– Și prințul a fost omorât de o oaie sau de un ceasornic? întrebă Cyril.

– Încă mai trăiește, așa că nu pot să spun dacă visul se va adveri, spuse domnul cu nonșalanță, dar, oricum, în parc nu era nicio oaie, dar în schimb erau o mulțime de  porcușori care zburdau pretutindeni.

– Ce culoare aveau?

– Erau negri cu fețe albe, albi cu pete negre, negri pe de-a-ntregul, gri cu pete albe și unii erau albi pe de-a-ntregul.

Povestitorul făcu o pauză menită să permită tabloului complet al comorilor din parc să se cufunde în imaginația copiilor, după care își reînnodă firul poveștii:

– Berthei îi cam părea rău că în parc nu erau flori. Fata le promisese mătușilor ei, cu lacrimi în ochi, că nu va culege niciun fel de floare din parcul prințului, și ea avea de gând să-și țină promisiunea făcută, ori, de bună seamă, faptul că în parc nu erau flori pe care să nu le culeagă o făcea să se simtă cam prost.

– De ce nu erau flori acolo?

– Pentru că porcușorii le-ar fi mâncat pe toate, explică holteiul cu promptitudine. Grădinarii i-au spus prințului că nu poate avea și porci, și flori, așa că el a decis să aibă doar porci, nu și flori.

Se iscă un murmur de aprobare cu privire la înțelepciunea hotărârii luate de prinț, fiindcă mulți alți oameni ar fi decis taman invers.

– În parc se găseau o mulțime de lucruri minunate. Erau eleșteee cu pești aurii, albaștri și verzi în ele, copaci cu papagali frumoși, care spuneau pe neașteptate lucruri înțelepte și păsări colibri care zumzăiau toate cântecele la modă ale zilei.

Bertha se plimba de colo până colo, era grozav de încântată și se gândea în sinea ei: „Dacă n-aș fi fost atât de extraordinar de cuminte, atunci nu mi s-ar fi permis să vin în acest parc minunat și să mă bucur de toate câte sunt de văzut pe aici“ și cele trei medalii ale ei clincăneau între ele în vreme ce ea se plimba și, cu fiecare pas, îi aminteau cât de foarte cuminte era. Tocmai atunci, un lup uriaș pătrunse în parc adulmecând după pradă, cu gând să vadă dacă n-ar putea prinde un porcușor grăsun pentru cină.

– Ce culoare avea? întrebară copiii, pe fondul curiozității abia stârnite.

– Era din cap și până-n coadă de o culoare pământie, avea o limbă neagră și ochi de un cenușiu deschis, care sticleau cu o sălbăticie de nedescris. Primul lucru peste care a dat cu ochii în parc a fost Bertha; șorțulețul ei era într-atât de alb, fără pată și curat, încât putea fi lesne văzut de la mare distanță. Bertha l-a zărit și ea pe lup, a văzut că fiara se furișa spre ea și a început să-și dorească să nu i se fi permis niciodată să vină în acel parc. Fetița a rupt-o la fugă cât de repede putea, dar lupul venea după ea, înaintând cu salturi. Bertha a reușit să ajungă într-un desiș cu tufe de mirt și s-a ascuns în cel mai stufos dintre ele. Lupul s-a apropiat adulmecând printre ramuri, cu limba lui neagră atârnându-i afară din gură și cu ochii cenușii strălucind cu furie. Bertha era cumplit de înspăimântată și și-a zis în gând: „Dacă n-aș fi fost atât de nemaipomenit de cuminte, acum aș fi fost în siguranță, în oraș.“ Totuși, mireasma de mirt era atât de puternică, încât lupul nu putea simți după miros unde se ascundea Bertha, iar tufișurile erau atât de dese încât ar fi putut-o căuta mult și bine fără să o zărească, așa că s-a gândit că e mai bine să plece și în locul ei să-și găsească de mâncat un porcușor. Bertha tremura cumplit știind că lupul îi dădea târcoale și adulmeca atât de aproape de ea ți, cum tremura ea așa, medalia primită pentru că era ascultătoare clincăni când se atinse de medaliile primite pentru bună purtare și pentru punctualitate. Lupul tocmai era pe picior de plecare, dar când a auzit medaliile clincănind s-a oprit cu urechile ciulite; ier ele au clincănit iarăși, chiar într-un tufiș de lângă el. Așa că s-a năpustit în tufiș, cu ochii lui cenușii strălucind de sălbăticie și izbândă, a tras-o pe Bertha afară și a devorat-o până la ultima îmbucătură. Din ea n-au mai rămas decât pantofii, câteva petice de îmbrăcăminte și trei medalii pentru cumințenie.

– Dintre porcușori a murit vreunul?

– Nu, au scăpat cu toții.

– Povestea a început prost, se pronunță cea mai mică dintre fetițe, dar a avut un sfârșit minunat.

– E cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o eu vreodată!, spuse cu multă convingere cea mai mare dintre fetițe.

–Este singura poveste minunată din câte am auzit eu! decretă Cyril.

O părere contrară avu mătușa.

– O poveste total nepotrivită pentru a fi spusă copiilor mici! Ați năruit efectul unor ani de atentă educație.

– Orice s-ar spune, răspunse holteiul, strângându-și bagajele cu scopul de a părăsi compartimentul. I-am făcut să stea liniștiți vreme de zece minute, ceea ce e cu mult peste ceea ce ați reușit dumneavoastră.

 „Biata femeie!” își zise el în vreme ce cobora pe peronul stației Templecombe, „în următoarele șase luni și ceva, copiii o vor asalta în văzul lumii, cerându-i ca să le mai spună o poveste total nepotrivită!”

Titlul original: The Storyteller (1914)

121 Total Views 2 Views Today