Iar Toma cel fără credință n-a vrut să înțeleagă! El râdea de neliniștea noastră, și când era sătul de râs se culca și durmea somnul drepților. Căuta locuri răcoroase, pe sub pomi în grădină și, în vreme ce noi ne băteam capul și ni-l înfundam cu toți psametihii și tiglatpilesarii Orientului, Iuda cel fără de lege vorbea cu zeii Olimpului prin somn și sforăia cu atâta putere că speria păsările cerului. Fericit temperament!

Toma era colegul nostru de școală. Ne pregăteam de bacalaureat; umblam tot cu spaima în sân și cu groaza condamnaților la moarte. Adecă, după cum e obiceiul, n-aveam somn noaptea.

De grija lui Horațiu și a lui Tacit, visam numai logaritmi și împărați de-ai Bizanțului, îmbrăcați în haină de purpură împestrițată cu formulele chimice ale azotului și oxigenului. Tot, după cum e obiceiul. Iar Toma cel fără credință stătea întins pe iarbă și fluiera până ce îl prindea somnul și apoi durmea până ce-l deștepta foamea. Nouă ne era ciudă pe el, și-l certam că nu pune mâna pe carte. Cum o să treacă el examenul? O să ne facă de rușine clasa. O să stea ca vițelul la poarta nouă. O să râdă și curcile de el. Și câte și mai câte. Dar el nu voia să înțeleagă nimic, ca Iuda cel fără de lege.

În cea din urmă zi, în ajunul examenului, s-a sculat însă și el mai de dimineață și a venit cu noi într-o livadă din marginea orașului, unde hotărâsem să ne adunăm cu toții și să facem o repetiție general a tuturor materiilor. Ne-am așezat sub un nuc bătrân. Toma cu noi, de prima oară. Și asculta cu atențiune cum istorisea cel mai bun dintre noi războaiele pentru succesiunea tronului Spaniei. El era cel mai slab la istorie; încolo bun student, nu prin străduință, ci prin inteligență. Noi ascultam. Toma asculta și sfertul de oră trecu. Eram toți întinși pe iarbă, în jurul povestitorului. Acesta începu acum despre cultura asiriană și vorbea despre zeii babilonienilor. Deodată, în mijlocul tăcerii generale, un sunet ca de ferăstrău a speriat liniștea zeilor din Babilon. Era sforăitură. Toma cel fără de lege adormise.

Dar n-a apucat Tomas să armonizeze pe nas decât două sforăituri, căci două ghionturi puternice, și din stânga, și din dreapta, potrivite drept în coaste, i-au stricat bunătatea de somn. Se înțelege că a urmat o scenă între el și noi și sfârșitul a fost că Toma s-o învoit să-l batem dacă va mai adormi.

Și n-a adormit Toma. După ce a ascultat el ce a ascultat, a sărit drept în picioare și a zis:

– Să știți voi că cestiunea ce-o să-mi cadă mie mâine la istorie o să fie războaiele lui Carol XII din Svedia. Am visat și sunt sigur. Ia, lăsați Orientul. Hai, Popescule, spune ceva despre Carol ăsta.

Unii dintre noi eram pentru Carol – mai mult în glumă și batjocorind pe Toma – alții nu. Și fiindcă și Popescu era contra lui Carol XII al Suediei, istorisirea a continuat cu coloniile grecești pe malurile Adriaticei. Toma atunci, supărat, a trântit o înjurătură tuturor coloniilor grecești și, în râsul nostru al tuturor, și-a luat iarăși poziția din care îl scosese Carol XII. Și acum făcea mereu observații și arunca vorbe, parodiind pe Popescu. Când spunea Popescu despre Dionisiu, tiranul Siciliei, Toma adăuga: fiul lui Vladislav, regele Spaniei pe timpul lui Daniel prorocul. Uneori râdeam și noi de felul cum le potrivea. Dar la urmă a început să ne supere.

– Ei, iacă tac de-acum! zise la sfârșit Toma, după ce-am stăruit destul să-l facem să tacă. Și a tăcut. Până ce iarăși a adurmit. La primele sforăituri, amândoi vecinii lui s-au ridicat pe coate și s-au uitat la Toma. Iar Toma, cu fața-n sus, întrebuința parcă în ciuda noastră și gura și nasul în nobila stăruință de a scoate cele mai strașnice sforăituri cu putință.

Acu, nu-mi aduc bine aminte căruia dintre noi i-a dat prin cap gândul să-i jucăm o farsă lui Toma. Într-un moment, ca o inspirație, am și conceput planul și l-am și pus în executare. Plan simplu, dar sigur – iar sfârșitul, o tragicomedie.

Eram într-o livadă străină, călcam iarba unui om. De asta vorbiserăm noi, înainte de a ne așeza sub nuc, și ne făceam socoteala ce vom face dacă stăpânul livezii ar veni pe acolo. Farsa plănuită era întemeiată tocmai pe acest lucru.

Pe când Toma sforăia liniștit, unul dintre noi izbi cu piciorul în coastele Tomei, îl deșteptă pe acesta din somn, cu țipătul: „Iute, iute, că vin cu ciomegele! Fugiți, mă!“

Toma, la țipătul acesta, sări buimăcit în sus. El ne văzu pe toți câți eram fugind de-a lungul grădinii în ruptul capului, cel ce-l deșteptase – Sinon al Troiei – făcea în fugă nebună semen desperate lui Iuda să-și mistuiască capul și să apuce la fugă.

Bietului Toma îi fulgeră numaidecât gândul: „E o primejdie! A venit stăpânul livezii cu argații.“ A auzit prin somn „vin cu ciomegele“, a auzit vorbele „fugiți, mă!“ și iată-i că toți fug, colegii lui, parcă le arde pământul sub picioare! Dau ca orbii înainte, peste gropi, peste gard!

El, fără să se uite împrejur, se repezi să-și adune lucrurile. Ghetele îi erau lângă el, jacheta era aninată de o creangă a nucului, vesta tot acolo, și peste ea gulerul cămășii. Și, desculț, cu ghetele într-o mână, cu vesta și pălăria și cu gulerul într-alta a rupt-o devale. Asta era fugă! Noi ne oprirăm dincolo de gard și ne uitarăm ce face. El se credea, într-adevăr, într-o poziție critic, alungat din urmă de argați cu ciomege. Altfel, de ce-am fi fugit noi așa, de ce-am fi dispărut dintr-o dată din livadă? Lui i se părea că Sinon amăgitorul prea ocolește prin grădină și nu dă de-a dreptul peste povârniș ca s-ajungă mai iute la gard – căci Sinon acesta, într-adevăr, umbla de colo până colo, abătându-se – și de aceea se despărți de el și o luă razna spre partea cea mai înclinată a livezii. A dat orbiș în gard, s-a cățărat ca o pisică peste el și a căzut lat și întins din vârful lui de cealaltă parte, între urzici, s-a ridicat iute-iute și-a apucat-o înainte peste câmp. Știa numai una și bună: înainte! Nu căuta unde calcă, nu se uita peste ce dă – „vin cu ciomegele“ atâta știa.

Noi ne prăpădeam de râs. Ce poate face închipuirea! Ce poate face zăpăceala omului!

Noi strigam din urmă, ba oprindu-l, ba îndemnându-l să fugă și mai iute că-l ajung argații, ba batjocorindu-l: fugi, Xerxe, fiu al lui David proorocul din Grecia major, ba schimbându-ne glasurile și imitând pe niște slugi care gonesc pe cineva. Și era chiot și hohot mare. Și Toma fugea, fugea mereu.

Toată ziua am râs de comedia asta. Cu încetul s-a potolit și furia lui Toma cel fără de lege, iar Popescu i-a repetat războaiele lui Carol XII de care era sigur colegul nostru cum au să-i cadă la sorți.

Și i-a căzut Carol XII! Dar tocmai asta era să ne facă să izbucnim în hohot, acolo la examen. Când a strigat profesorul pe Toma al nostru și i-a citit cestiunea noi toți ne-am dus mâinile la gură, iar fericitul Zaharia, căci așa-l chema pe Toma, a tușit puțintel și s-a uita triumfător peste noi. Da, fericit, când într-adevăr i-a căzut cestiunea visată: Carol XII! Dar, deodată cu triumful, i-a venit și rușinea. O, nu e fericire deplină pe pământ! El, cu fuga lui de ieri, abia îndrăzni să scoată din gură titlul cestiunii lui – căci titlul suna: Fuga lui Carol XII după lupta de la Pultava!

1903

68 Total Views 1 Views Today