Sunt un semizeu modern. Unul din cei mai triști care au existat vreodată.

N-a fost dintotdeauna așa. Schimbarea s-a produs ca printr-o minune, cu o acadea. Una mare, portocalie și lucioasă, culoare vie și vibrantă, ținută strâns în mâna mică a unui țânc. În lumina scânteietoare a după-amiezii, m-am uitat nedumerit la ea și m-am gândit la o portocală. Rotundă, suculentă, hipnotică… Un parfum ca nebunia florilor de cireș de mai. O explozie a simțului olfactiv culminată cu implozia organului fonator. Dar nu m-am speriat. Mi-am spus că nu aveam de ce să mă tem. Cunoșteam destule despre autosugestie. Deci, nu trebuia decât să-mi canalizez energia spre o altă direcție. Ceea ce am și făcut. Nu s-a schimbat nimic. Timp de douăzeci și patru de ore lumea dimprejurul meu a continuat să pară clădită din coji de portocală.

Un timp nu s-a mai întâmplat nimic deosebit, după care a urmat gustul nopții. Dulce, ca o ciocolată fondantă. Întunericul profund, dens și amărui, expresia vieții după lumină. Era suficient să închid ochii în liniștea nopții și aroma se accentua progresiv cu viteza unui carusel. Atunci viața a început să pâlpâie în mine ca flacăra unei lumânări tulburată de vânt. Mai puternică, mai iute, dar cu un oarecare simț al invariabilității mnezice, dezechilibrat. Vibrații puternice, suprapuse gândurilor mele, ca o bandă de un milion de iubite și amante care-ți șoptesc că totul va fi bine. Dar n-a fost, oh!, dulce minciună a neputinței mele.

Vocile au căzut peste mine ca un talaz violent. Ca unda unui leviatan prabușit dintre nori în mare. Miliarde de visuri, aspirații, iubiri neîmplinite și tristeți. Bucurii, regrete și durere. Un melanj al vigorii cu suflul morții. Am fost la un pas să-mi pierd mințile și pe urmă a venit El. Invizibil, cu voce de marmură:

– Iată, copile, darul meu pentru tine. Un buchet din florile minții.

Fără să vreau, fără să pot, fără să știu. Pur și simplu. Un blestem, ca un dar frumos.

Mi-au trebuit ani ca să pot să stabilizez și să pricep modul în care să filtrez miliardele de minți. O șleahtă de cerșetori – asta erau. Odinioară, m-am luptat cu unul dintre ei și i-am salvat. Am oprit războaiele. Am adus pacea și bucuria în sânul vieții, ca o floare rară ce răsare o dată la o mie de ani. Și ei s-au temut de mine. Iar atunci am fost nevoit să fiu altfel. Însă pentru mine altfel a însemnat osânda. Iar ei m-au urât și mai tare. Dar am știut iertarea, ca atingerea moale a unei pături din catifea și le-am adus fructul Apocalipsului.

„Facă-se voia Ta, fie împarăția Ta,

Precum în cer, așa și pre pământ.”

Și s-a făcut, cu voia Lui, voia mea. Odele lor, ale celor curați, au cântat despre noul Barabas. Dar cum aș fi putut să îmbrățișez trădarea, când în mine reverbera durerea? Devenisem un sărac transformat peste noapte în omul bogat și prosper, privit cu jind de prietenii vechi. Și mai sărac, și mai neputincios.

Iar eu m-am așezat și m-am gândit la sufletul meu, așa cum nu s-a gândit niciun semizeu vreodată. Am decăzut și am venit printre frații mei. M-am bucurat de viață. Am râs, când ar fi trebuit să plâng. Am plâns, când ar fi trebuit să râd. Am iubit și am urât pe cei sau pe cele care nu m-au iubit în pofida voinței mele.

Acum stau și privesc lumea, în tăcere, cocoțat pe un mal abrupt, și mă minunez de îngerul Lui: liberul arbitru. Las gândurile, vocile să umble în voia lor și simt o undă de tristețe cum alunecă peste oglinda mării. Sunt cel mai trist semizeu care a existat vreodată, pentru că am fost unul ca ei și, în setea mea după iubire și mărinimie, i-am trădat. Le-am nesocotit voința și i-am ademenit, așa cum am fost ispitit și eu, la rândul meu, cu un buchet mirobolant din florile minții.

 

133 Total Views 2 Views Today