V.

 

  1. În zona de delimitare a Metropolei, Consiliul Interior este răspunzător pentru asigurarea condiţiilor optime de viaţă a cetăţenilor.
  2. Părăsirea limitelor Metropolei se poate face numai în interes de serviciu şi numai cu autorizaţia scrisă a Consiliului Interior.
  3. Consiliul Interior nu garantează integritatea corporală, nici starea de sănătate a celor care părăsesc Zona decontaminată în interes de serviciu, răspunderea revenind companiei care desfăşoară serviciul respectiv.
  4. Ieşirea în afara Zonei decontaminate, în afara condiţiilor menţionate la paragraful 2, este considerată infracţiune, se interzice cu desăvârşire şi se pedepseşte cu privare de libertate, confiscarea tuturor bunurilor găsite asupra persoanei respective, precum şi cu punerea sub urmărire pentru cercetarea motivelor care au condus la decizia de părăsire a Metropolei.
  5. Obiectele deţinute de către persoana în cauză se vor confisca, indiferent dacă acestea au fost scoase din Metropolă, sau au fost sustrase din afara Zonei decontaminate, considerându-le un real pericol pentru sănătatea şi integritatea cetăţenilor.
  6. Dacă părăsirea Zonei decontaminate se face în grup, aceasta va fi considerată ca circumstanţă agravantă.

 

(Directiva M 72 a Consiliului Interior Metropolitan,
intrată în vigoare la 22 noiembrie 2021
 şi completată de amendamentul 48 din 4 aprilie 2155,
completând art. 12 din Noua Constituţie a Statelor Interioare)

 

* * *

 

Trebuia să se îndepărteze cât mai repede şi pe cât posibil să-şi piardă urma din faţa vânătorului pe care i-l vor pune pe urme şi pe care-l simţea apropiindu-se implacabil. Fugea de un urmăritor nevăzut. Pentru aceasta Sebaastian se văzu nevoit să intre în pădurea ce se întindea în faţă. Autorităţile îşi luau de aici lemnul necesar, existau câteva drumuri bine bătătorite, dar le părăsi pe rând, imediat cum acestea se abăteau de la direcţia înspre sud-vest pe care şi-o alesese. Spre nord-est, cum arăta busola. Nhaia rămânea uneori în urmă, Sebaastian renunţă curând să o tot cheme căci observă că revenea de fiecare dată, oricât ar fi rămas de departe şi chiar i-o lua înainte uneori, cercetând curioasă locurile.

Acolo unde hăţişurile îi permiteau, alerga de-a binelea, pe cele de nepătruns le ocolea având grijă apoi să-şi consulte busola pentru a reveni la direcţia dorită. Curând începu să simtă apăsarea locului străin şi necunoscut, dar nu avea de ce să se teamă. Animale mari, după câte ştia, nu mai existau, iar cele mici, viezuri, iepuri ori cine ştie ce alte rozătoare, nu prezentau nici un pericol. Erau dealtfel delicatesele cu care braconierii inundau piaţa neagră a Metropolei.

Busola îi mai era necesară pentru ocolurile impuse de intenţia de a-şi pierde urma. O direcţie constantă i-ar fi dezvăluit lesne urmăritorului încotro s-o apuce. Trebuia să pară o fugă la întâmplare, pentru a-l deruta cât mai mult pe vânător. Acesta era pregătit special pentru urmăriri, iar acum Sebaastian trebuia să aplice cât mai riguros tot ceea ce învăţase în ultimele săptămâni la îndemnul şi după metoda bătrânului. Făcea ocoluri, apoi se deplasa un timp mergând cu spatele şi nu era deloc uşor în astfel de condiţii să-ţi păstrezi orientarea. Nhaia îl ajuta aici cu mersul ei haotic, uneori o urma pur şi simplu având grijă să se orienteze pe direcţie şi să-şi calculeze timpul în care se deplasa pe urmele ei.

– Mai avem vreo 3 ore, Nhaia, şi va trebui să ne oprim. Pe întuneric ne vom rătăci de tot.

Se grăbea pentru a profita cât mai mult de lumina zilei. Bacteriile din structura cupolei se înmulţeau foarte repede după cele 16-18 ore de la încetarea ciclului de viaţă anterior, iar atunci cupola devenea opacă şi făcea ca întunericul să coboare destul de brusc, să te ia pe nepregătite. Îşi consulta mereu ceasul vechi cu arc, pentru a nu fi surprins de venirea nopţii în pădurea ce-i juca oricum numeroase feste în privinţa luminii ce ajungea până la sol.

– Va trebui să ne găsim un loc de înnoptat şi să sperăm ca vânătorul să nu fi plecat încă.

Ceasul îl primise tot de la bătrân cu o zi înainte de plănuita lor plecare, împreună cu lanterna cu pilă electrică. Oare bătrânul presimţise ceva? Presimţise că nu vor pleca împreună? În plus, un gând începuse să nu-i dea pace deloc: poate că bătrânul nici nu avusese vreodată de gând să plece şi înscenase totul pentru a-l face pe Sebaastian să plece singur.

Îşi propuse ca imediat după ce ceasul arăta ora 9 să-şi caute un loc de înnoptat. La rădăcina unui grup de arbori bătrâni găsi un loc plin de frunze şi muşchi verde de pădure, numai bun de culcuş. Curând, la fel de brusc pe cum se aştepta, întunericul începu să pună stăpânire peste întreaga pădure, accentuându-i sentimentul izolării de toată lumea. Ultimele pregătiri le făcu la lumina lanternei, în răstimpuri acţionând repetat pârghia pilei electrice pentru a o încărca.

Din precauţie, se hotârî ca-n prima noapte să nu aprindă nici un foc. Înghiţi la repezeală o bucată de pâine cu o felie de carne uscată. O a doua felie i-o oferi Nhaiei, apoi scoase castronul şi îi drămui porţia de apă. Scoase haina lungă din rucsac, o aşternu peste patul de muşchi şi frunze şi se acoperi cu poalele ei. Trase arcul ceasului şi o privi pe Nhaia cum îşi căuta locul, rotindu-se pe lângă el. Se ghemui alene şi îşi sprijini capul de coapsa lui, privindu-l drept în ochii cu ochii ei ovali, castanii, cu o blândeţe de catifea. Lumina palidă a lanternei era tot mai mult cucerită de întunericul opac ce-i învăluia, dar era suficient cât să-i permită lui Sebaastian să potrivească acele ceasului.

– Suntem în plin necunoscut, îţi închipui? Ştii ce vorbeam cu bătrânul? De fapt, nimeni nu ştie cu precizie cât timp a trecut de la închiderea cupolelor. Totul depinde de ciclul inegal de viaţă al bacteriilor din structura materialului din care au confecţionat cupolele. Ne potrivim ceasul după ciclul lor. Ceasurile electronice au cedat, computerele au căzut, până să ne dăm noi seama că avem nevoie din nou de ceasurile cu arc, era cam târziu. Hm, dacă vrei să măsori timpul trebuie ca mai întâi să-l răsuceşti de-a lungul unei spirale.

Stinse lanterna, dar în momentul imediat următor sări ca ars în picioare. Se trezi în mijlocul unui peisaj bizar. Zeci şi zeci de mici luminiţe apăruseră ca din senin, răspândite printre frunze, pe sub crengi, la rădăcinile arborilor. Aprinse din nou lanterna iar luminiţele păliră puţin, înţelegând de ce la lumina lanternei nu le zărise. Se îndreptă cu precauţie spre cea mai apropiată dintre ele. Sub fasciculul lanternei mica luminiţa din iarbă păli, lăsând în locul ei un vierme, ori era o larvă, cam cât o unghie, de culoare gri-maronie, ce avea extremitatea pântecului luminoasă.

Dizgraţios la lumina lanternei, urât, bont şi inelat, avea nevoie de întuneric pentru a-şi pune-n valoare tainica sa frumuseţe. Sebaastian se asigură că e inofensiv, se lungi din nou în aşternut şi stinse lanterna, lăsându-se împresurat de ciudatele luminiţe care uneori clipeau.

– Sau, poate că nu a trecut nici măcar o zi şi noi trăim într-un timp paralel, fără să ne dăm seama de asta. Aceasta o spuse încet, ca un ultim gând înainte de-a adormi.

Ori era gândul rătăcit al primul său vis de sub „cerul liber”.

Se făcu dimineaţă la fel de brusc cum se înnoptase. Lumina aceea sticloasă năvăli printre crengile arborilor şi dădu deşteptarea. Dormise bine şi se simţea odihnit. Nhaia sări şi ea în picioare, arcuindu-se de spate pentru a-şi întinde încheieturile. Sebaastian adora gestul acesta. Rămânând întinsă scrută pentru o clipă împrejur, dar nu i se păru nimic neobişnuit.

Micul dejun îl luară la repezeală, tot din câteva îmbucături de carne uscată şi afumată. Îşi cântări din ochi apa rămasă în cele două bidoane, luă câteva înghiţituri, apoi le îndesă în rucsac. Cutia! De oboseală uitase s-o mai cerceteze, iar acum nu mai era timp. Probabil va fi ziua cea mai grea şi cea mai obositoare, în care va trebui să forţeze pasul cât mai mult. Dacă vânătorul nu plecase până acum, în această a doua zi cu siguranţă era deja pe urmele lor. Îşi adună lucrurile şi împrăştie frunzele adunate în jurul culcuşului, ca să şteargă cât de cât urmele popasului.

– Mai apucăm următorul nostru somn?

Verifică legăturile rucsacului, îşi consultă busola, foarte atent din nou la inversarea nordului cu sudul. „Să nu ne trezim înapoi acasă.”

– Hai, am plecat!

Începu să gonească din nou. Pădurea devenea acum din ce în ce mai deasă şi era nevoit să ocolească tot mai mult. Trebuia să fie mereu cu ochii pe busolă, în plus trebuia să-şi sporească atenţia la rădăcinile ieşite din pământ. O entorsă acum i-ar fi fost fatală.

Pentru frumuseţea culorilor pădurii şi pentru sălbăticia ei crudă era orb. Nu avea suflu decât pentru a pune cât mai mare distanţă între el şi presupusul lui urmăritor. Îi simţea ochii în ceafă, iar sentimentul îl ajuta să-şi biruiască oboseala.

Încet, încet Nhaia fu însă cea care preluă controlul. Se orienta mult mai repede şi părea să fi înţeles că aveau o direcţie precisă. Odată intuită, îi fu uşor să o păstreze. Sebaastian o verifică de câteva ori, iar ea nu se abătuse deloc. O verifică apoi tot mai rar, dar tot nu observă nici o abatere. Avea o busolă vie înaintea lui şi câştiga timp preţios. Tânărul însă alerga mult mai încet decât ogăriţa, iar Nhaia se oprea mereu şi se întorcea să vadă dacă o urmează. Părea tot mai încrezătoare şi mai încântată de noul său rol de ghid în orientare şi se achita de noua sa îndatorire cu o voioşie trădată din plin de salturile sale îndrăzneţe şi de o privire mereu atentă în jur, prin tremurul uşor nevrotic al întregii sale făpturi. Pădurea o ademenea, iar ea răspundea acestei chemări cu îndrăzneala de a-i sonda necunoscutul. Dacă Sebaastian era cel care simţea din plin apăsarea pădurii străine, Nhaia părea fiica ocrotită a acesteia, călăuzită de tainicele-i imbolduri susurate în vânt.

Sebaastian ţinea greu pasul foarte rapid al deschizătoarei sale de drum. Ar fi vrut să poată împrumuta energia şi hotărârea ei de a păstra un ritm cât mai alert. Nu ştia cât aveau să o ţină tot aşa. Puteau fi zile întregi, dacă totul mergea bine. Nu ştia precis ce ar fi putut fi acea Mare de sare despre care-i vorbise bătrânul, dar era convins că va fi o completă schimbare de peisaj. Iar ce vor avea de făcut acolo, iarăşi n-avea nici o idee. Să ajungă deocamdată la Marea de sare, apoi vor vedea!

Despre cât de mult se întindea însăşi cupola, asta nu ştia nici atât. Bătrânul voise să ajungă la marginile ei. De ce, nu-i spusese. Poate că nici el nu ştia precis. De vreme ce nu-şi mai bătea capul cu orientarea, Sebaastian îşi permitea acum să-şi deruleze tot felul de scenarii în minte.

I se păru că încep să coboare. Nu se pricepea la arbori, dar era limpede că aici erau altă specie. Frunzele erau mai mici, nu mai erau atât de adânc decupate, iar scoarţa nu mai era netedă, ci încreţită şi neagră. Din loc în loc le răsăreau în cale tulpini cu scoarţa albă, ce reflectau aşchii de lumină într-un mod neobişnuit, deopotrivă cu frunzele lor mărunte. Coloritul pădurii se modifica mereu şi era cel mai bun indiciu al adâncirii lor în necunoscut. O stinghereală nedefinită încerca să pună stăpânire pe toate simţurile lui, o nelinişte pe care nu şi-o putea explica foarte limpede. Putea foarte bine să fie apăsarea imensei cupole de deasupra lor. Abia acum realiza Sebaastian cât de întinsă era această construcţie, simplă dealtfel, dar care asigurase supravieţuirea timp de atâtea sute de ani.

– Ne oprim puţin! Ţi-e sete?

Scoase un bidon cu apă, turnă în castronul Nhaiei, apoi îşi potoli şi el setea. Deşi începuse deja partea dogoritoare a zilei, ogăriţa abia dacă se atinse de apă. Sebaastian îşi înfăşură din nou eşarfa pe cap, chiar dacă, la adăpostul pădurii, arşiţa era mult mai uşor de suportat decât între zidurile încinse ale Metropolei.

Metropola! Aproape că uitase de ea.

– Va trebui să fim atenţi, să găsim nişte apă!

Nhaia îi răspunse cu o privire mirată, înclinând capul când într-o parte, când în alta. Uneori încremenea adulmecând adierile de vânt, cu nările fremătând, cu ochii aproape închişi. În mijlocul acelui necunoscut prezenţa ei îi oferea lui Sebaastian siguranţa de care avea nevoie şi îi risipea teama care, altfel, cu siguranţă l-ar fi împesurat. Era un al şaselea simţ în care se încredea mai mult decât în toate celelalte simţuri ale sale. Era un ochi ce călătorea înaintea lui. O avangardă a propriilor sale percepţii. Auzul şi mirosul ei ar fi depistat orice jivină, cu mult înainte ca el însuşi să-şi dea seama de ceva. Instinctul ancestral al salukiului îi era pavăză şi sprijin, aşa cum, neîndoios, fusese odată şi pentru omul primar, ieşit la primele sale vânători în stepele Mesopotamiei.

***

 

Fragment din romanul “Câmpiile albastre de sub orizont” de Călin Sămărghițan
Anul apariției: 2016
Categoria: Literatură Română
Editie: Necartonată
Editura: EIKON
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 188
Publicat cu acordul autorului.

162 Total Views 2 Views Today