I

De ce Emilie Vignon s-a păstrat fecioară până în seara în care l-a cunoscut pe Irimia C. Irimia, n-aș ști să spun. Lene sau lipsă de imaginație.

Totul ar fi trebuit să împiedice această târzie castitate. Exemplul prietenelor, moravurile libere ale cartierului, viața ei amărâtă și fără bucurii. Când am cunoscut-o eu, era o fată de douăzeci de ani, greoaie, țeapănă, cu privirea ștearsă, cu obrazul noduros. Mă întrebam uneori, cum va fi fost ea pe vremuri, în copilărie, și cu orice efort de imaginație, nu puteam să mi-o închipui.

Era, la drept vorbind, un animal blând și, așa urâtă cum era, avea uneori un aer resemnat, care îmi plăcea. Astăzi încă, după atâta vreme, nu mă pot gândi la ea fără nu știu ce tristă prietenie și gândul de a-i scrie povestea, mă consolează puțin de pierderea ei. Este un sentiment pe care ea nu l-ar fi înțeles. Ar fi clipit din ochii ei mici și, simțind totuși că e vorba de un lucru care o privește, ar fi surâs – cu surâsul ei de totdeauna, absent și slut.

Țin minte seara când am cunoscut-o. Era în Ianuarie, într-un timp în care încercam să cicatrizez câteva secrete melancolii cu care mă întorsesem, cu vreo trei luni înainte, dintr-o vacanță petrecută în munți, pe țărmul unui lac din Alpi, unde plecasem vara să mă odihnesc după niște istovitoare examene de internat și de unde m-am întors cu amintirea, nici astăzi deplin lecuită, a unei fete blonde, care m-a iubit fără motiv și a dispărut la fel, fără explicații. Încercam să-mi revin și să-mi reiau relativele mele succese de băiat tânăr, așteptând-o în acea zi de ianuarie pe Mado, fată sprintenă cu care intrasem în vorbă nu de mult într-o gară de metro și care ezita încă să primească amorul meu. (Mai târziu abia am aflat că în cartierul lor, orice legătură serioasă presupune trei întâlniri prealabile. E o lege de bună cuviință și a trebuit s-o respect). Ploua în duminica aceea și căutaserăm zadarnic, un loc unde să ne oprim. Nicio masă liberă la bal-musette, niciun bilet nevândut la cinematograf. Umblam necăjiți în ploaie, oprindu-ne rar sub un balcon să ne adăpostim, eu plictisit de această aventură prea virtuoasă, ea, Mado, tremurând de frig la brațul meu. Într-un târziu, când disperase să mai găsească undeva un loc liber și cum ploaia se întețea, fata se hotărî.

— Hai la Emilie.

Am înțeles că virtutea ei cedează și n-am cerut lămuriri.

Atunci am intrat prima oară în odaia Emiliei Vignon. Era o mansardă, într-o casă murdară și strâmbă, undeva la Porte de St.-Quen, aplecată deasupra liniei ferate. De sus se auzea la intervale regulate șuieratul trenului de centură și, când deschideai fereastra, venea din stradă o răbufneală surdă de foburg. Pe stăpâna casei n-am privit-o ca lumea. Știu doar că la intrarea noastră, dintr-un colț, în obscuritate, s-a ridicat o umbră de femeie pe care Mado a bătut-o prietenește pe umăr și care apoi s-a strecurat pe ușă, tăcută.

Nu e aici locul și nici n-ar fi interesant să vorbesc despre Mado. E destul să spun că era o camaradă vrednică și iubitoare. În ziua aceea avea de răzbunat două ceasuri de pribegie în ploaie și le-a răzbunat. A fost goală și pasionată.

Abia după ce primele ei transporturi amoroase fură liniștite, observai cu oroare că umbra femeii, pe care eu o credeam plecată din odaie, era tot acolo, într-un colț, pe un scaun scund în întuneric. Nu pot suferi asemenea murdării și eram gata să o cert aspru pe fata de lângă mine, care își tăvălea trupul ei gol, de mânz potolit, dar ea înțelegând încruntarea mea – îmi spuse cu neglijență:

— A, nu e nimic. E Emilie.

Rostea aceste cuvinte cu o nesfârșită indiferență, așa cum mi-ar fi spus că e pisica sau scaunul sau masa. Pe de altă parte, umbra femeii din colț nu dădea niciun semn de viață, așa încât nici eu însumi, deși ideea de a mă culca cu o femeie în fața alteia, îmi este intolerabilă, n-am mai luat-o în seamă și am răspuns cum se cuvenea elanurilor tinerei mele prietene.

De atunci, am întâlnit-o de câteva ori pe această Emilie Vignon. Mi-o trimitea Mado cu diverse comisioane și biata fată bătea kilometri întregi pentru ca să-mi aducă un bilet de amor. O văd încă în sala spitalului Trousseau, unde îmi făceam atunci stagiul de intern, cu pălăria ei de catifea albită, cu pardesiul acela lung fără culoare, învârtind între degete plicul adus și neștiind cum să mi-l întindă. Era un supliciu fiecare mișcare pe care trebuia să o facă și nu cred să uit vreodată ceasul penibil, pe care l-am petrecut cu ea în sala de gardă, unde o chemasem să mănânce cu mine, crezând că-i face plăcere. Nu știa ce să facă cu mâinile, cum să le ascundă și suferea adânc în liniștea ei aparentă.

Cred că viața ei a fost otrăvită de aceste două mâini pe care le purta cu sentimentul instinctiv al inutilității lor. Erau parcă străine de trupul ei, prea lemnoase, prea grele. Aveam eu, care o priveam, senzația că acele mâini apasă și înconvoaie. Era parcă o permanentă povară și mă întreb dacă Emilie n-ar fi murit până la urmă de oboseală, dacă – după cum se va vedea – un accident nu ar fi ucis-o ceva mai devreme.

Ori de câte ori Emilie era încurcată sau tristă, sau mânioasă, o vedeam purtându-și mâinile de-a lungul rochiei, ca și cum ar fi căutat să le ascundă sau să le proptească de ceva. M-am gândit de multe ori de atunci, că dacă hainele Emiliei ar fi avut buzunare, viața ei ar fi fost pe jumătate mai simplă.

Era în rigiditatea ei ceva dureros, care mă oprea să râd. Singura inflexiune a trupului ei era datorită unei călcături diforme. Emilie nu era propriu-zis șchioapă: vreau să spun că nu era infirmă. Apăsa însă din obișnuință, mai mult pe piciorul stâng decât pe celălalt; deprindere pe care o avea de la lucru. Lucra în subsolurile unui mare magazin, la secția de ambalaj și toată munca ei era să desfășoare printr-un mecanism cu pedală, ața de împachetat. De câțiva ani făcea zilnic treaba asta, opt ceasuri pe zi și piciorul ei stâng învățase bătaia regulată a pedalei. Nu mai putea să se dezvețe.

Dar n-am să vă mai dau detalii despre înfățișarea Emiliei. V-am spus că era urâtă și asta ajunge. Căci oricum nu veți înțelege câtă duioșie intra în urâțenia ei. Mie mi-era dragă și prietenele ei, care toate o torturau cu tot felul de comisioane barbare, n-au să-i uite niciodată privirea ei ascultătoare.

Avea o discreție de cârtiță. Se strecura tăcută de lângă tine, atunci când se simțea de prisos, nu vorbea, nu întreba. Când o luam cu noi în oraș, la balurile din cartier, rămânea singură să ne păzească hainele. Și când una din amicele ei avea nevoie de o însoțitoare, într-o expediție amoroasă, Emilie venea totdeauna și asista la cele mai exacte scene de voluptate. Nu știu dacă prietenele ei nu făceau lucrul acesta urât într-adins, ca să o exaspereze. Nu știu dacă ea, Emilie, suferea la acest spectacol. Știu numai că rămânea acolo indiferentă, privind cu doi ochi egali ceea ce se întâmplă, liniștită, ștearsă.

Cum într-o asemenea viață, Emilie Vignon își păstra mai departe virginitatea ei inutilă, e greu de înțeles. Pudoare, Emilie nu avea. Conveniențele sociale nu o puteau opri, căci în lumea ei, a fi fecioară dincolo de cincisprezece ani, era o decădere.

Cred că amorul era pentru ea mai mult o dificultate fizică, decât una morală. Dacă nu mi-ar fi teamă de o expresie echivocă, aș spune că amorul devenea în cazul ei, o problemă de echilibru. Ceea ce trebuie să i se fi părut ei imposibil în dragoste, trebuie să fi fost schimbarea punctului de reazăm. A fi un animal vertical și a trece pe urmă într-o poziție orizontală – iată ce cred că a torturat visurile ei senzuale, dacă cumva le-a avut vreodată. Cred că misterul iubirii era întreg pentru ea în această cădere, că toată viața se rezema în acest fapt, ce depășea puterile ei.

Aș cere iertare cetitorului pentru aceste detalii nerușinate, dar, sincer vorbind, îmi pasă puțin de cetitor și îmi pasă foarte mult de Emilie Vignon. Îi povestesc viața, întâi pentru că vreau să înțeleg ceva din sufletul acestei fete, pe lângă care am trecut poate prea neatent altădată.

Spun deci că numai această rigiditate trupească o oprea pe Emilie să fie o bună amantă. Cine știe ce simplă dragoste ar fi încălzit altfel ochii ei cenușii. Dar cum să iubească cineva cu un trup ca al ei, făcut dintr-o singură bucată, nearticulat, neflexibil? Mă gândesc la coapsele alungite ale lui Mado, mă gândesc la răsucirile corpului ei mic, seara, când mi se zbătea în brațe și încerc să mi-o imaginez pe Emilie la fel. Nu, nu. Imaginea mi se pare grotescă. Dacă fiecare ne-am naște după chemarea și firea noastră, Emilie Vignon ar fi trebuit să fie un picior de masă prost cioplit. Era singurul lucru pe care l-ar fi făcut în viață bine și lesne.

Știu eu? poate că ea avea o anatomie anume, și în felul ei, o grație pe care nu puteam s-o văd. Erau legături secrete în corpul ei. Când ridica un umăr, trebuia să încline un genunchi. S-ar fi spus că fiecare mișcare rupe un echilibru, ce trebuie restabilit printr-o mișcare complementară. Emilie nu putea să miște un deget independent de celelalte patru: palma ei se ridica toată de la încheietură. Un camarad intern, care o văzuse de câteva ori în curtea spitalului, când Emilie venea să mă caute, trimisă de Mado, mi-a spus odată în glumă:

— Curios! fata asta pare că se mișcă printr-o serie de luxații.

Observația era exactă. Totdeauna, după ce Emilie făcea o mișcare, așteptam să aud pârâitul unui os rupt.

Mă tem că toate aceste amănunte, astfel povestite, să nu facă din Emilie o imagine respingătoare. Ar fi păcat. Era în ființa ei ceva cuminte, așezat, un aer de obiect casnic, care nu-ți mai slujește la nimic, dar pe care nu-l arunci, fiindcă te-ai obișnuit cu el și fiindcă într-un fel, ți-e drag. Mie Emilie îmi plăcea așa cum era și dacă nu i-am spus-o vreodată, mi se pare totuși că ea a înțeles și că îmi păstra oarecare recunoștință. Va fi fost poate una din puținele bucurii ale acelei vieți, care la douăzeci de ani, nu mai avea nimic de așteptat, de nicăieri. Părea sortită să treacă neschimbată, până la moarte, și desigur, că așa ar fi trecut, dacă întâmplarea nu l-ar fi adus înainte pe Irimia C. Irimia.

 

II

N-aș putea spune că m-am bucurat în acea zi de 14 Iulie, când el mi-a ieșit în cale pe podul Saint-Michel. Răsfoiam un vraf de reviste vechi la un anticar pe chei și asta e o plăcere pe care nu o împart cu nimeni.

— Mă, Valerie!… (Ne cunoșteam de atâta vreme și totuși n-a fost niciodată în stare să-mi pronunțe ca lumea numele, Ștefan Valeriu fiind pentru el un nume dubios, în timp ce „Valerie“ îi suna familiar și țărănește).

Irimia s-a împlântat în fața mea și după tăcerea lui, am înțeles că singur n-are să plece de acolo.

— Ce faci, Irimio?

— Iacă, mă uit.

Într-adevăr se uita. Se uita cum curgea apa sub pod și ochii lui mari nici nu clipeau.

L-am luat cu mine pe chei, în sus, să ne plimbăm. Mi-a povestit cu vocea aspră pe care i-o cunoșteam, că își terminase în iunie licența în drept la București, că avea de gând să facă doctoratul la Paris, pentru care lucru căpătase o bursă și venise din țară de vreo săptămână. Până în toamnă, la începerea cursurilor, voia să învețe franțuzește.

— Că acuma, știi, nu merge. Nu merge de loc.

Vorbea greu, cu frânturi de frază neterminată și fiecare gând rostit până la capăt, era o biruință. Îmi amintea suferința lui la școală, când trebuia să spună lecția în fața profesorului de istorie: părea că sparge fiecare vorbă cu ciocanul dintr-o colonadă, care altfel, în mintea lui, trebuie să fi fost limpede și întreagă.

Bietul Irimia! Ce glumă a întâmplărilor îl adusese pe el, țăran din Ialomița, în acea clasă de băieți mondeni de la liceul Lazăr? Ce proastă socoteală îl abătuse de la destinul lui de plugar născut și îl adusese să se chinuiască între lucruri pe care nu le pricepea? Mi-a fost camarad din prima clasă de liceu și am avut timp să-l cunosc: înalt și gros cum era, cu umerii enormi, cu picioarele imense, abia încăpea în bancă. De câte ori, după ce repetase în felul lui lecția învățată cu atâta trudă în ajun, profesorul îl trimitea plictisit la loc „Irimia C. Irimia treci la locul tău“ eu îmi spuneam că s-ar putea, într-o zi, ca Irimia să se îndrepte cuminte spre cuier, să-și ia frumos hainele din cui și să spună cu vorbă lui domoală de totdeauna, că nu acela era locul lui.

Dar nu. Nu era el dintr-un neam de revoltați. Se întorcea cuminte în bancă, își ducea mâinile la piept și rămânea liniștit să privească și să asculte. Statura lui de uriaș nemlădios, era stângace acolo, în locul acela strâmt. Mi se părea că este în supunerea lui Irimia o melancolie de animal domesticit, care rabdă și uită, dar care păstrează undeva, în cutele cele mai adânci ale sufletului, gustul unei alte vieți, chemarea unui alt orizont. Mă înșelam poate. Dar altfel nu știam să pricep zâmbetul blând al băiatului ăstuia mare, zâmbetul lui încurcat, cerând parcă iertare pentru o permanentă greșeală.

Păstrez despre Irimia două amintiri precise, care n-au nicio legătură una cu alta, dar care mi-au rămas în minte amănunțite.

Era în curtea liceului. La poartă, un țăran bătrân cu surtuc și desagi, se uita printre gratii, fără să îndrăznească să intre. L-am întrebat pe cine caută.

— Apăi, pi băiatu sorii-mi.

— Cum îi zice băiatului?

— Apăi, i zice Irimia.

L-am căutat pe Irimia C. Irimia, deși în tot liceul vor mai fi fost și alți băieți cu numele ăsta. Nu știu ce îmi spunea, că moșul de la poartă pe el îl căuta. Poate ochii lui albaștri, puțin speriați, pe care băiatul îi avea la fel. Era el într-adevăr. S-a apropiat de poartă, fără grabă, fără mirare, și-a scos șapca din cap (cu gestul secular cu care strămoșii lui își vor fi scos veacuri de-a rândul căciula) și s-a aplecat să-i sărute mâna bătrânului, o mână neagră, osoasă și jupuită. N-am râs. Era în înclinarea acestui uriaș, boltit asupra moșului dinainte, ceva cutremurător. Eu, care am trăit într-o lume cu false tradiții și false legi, am avut atunci sentimentul unui fel de eternitate, pe care camaradul meu Irimia C. Irimia o realiza acolo, pe stradă, înaintea mea, sărutând mâna moșului lui.

A doua amintire despre Irimia e cu totul neînsemnată și mă întreb dacă e nevoie să v-o spun. Era tot la liceu, într-o oră de literatură franceză. Profesorul îl pusese să citească cu glas tare un pasagiu din Racine. E curios cum – deși faptul e cu totul mărunt, n-am uitat nici până astăzi locul exact al acelei lecturi. Era, iată, a patra scenă din întâiul act din Andromaca.

Songez-y bien; il faut, désormais que mon coeur

S’il n’aime avec transport, haisse avec fureur.

E greu de spus ce deveneau acele versuri în gura lui Irimia. Un fel de limbă bulgărească, strivită între dinți, un dialect fără vocale, zdruncinat, pisălogit, bătut între două bucăți de cremene. A fost o enormă veselie în clasă și eu însumi am făcut mare haz. Liniștit, cu fruntea îngustă, cu obrajii aspri, puțin ieșiți în afară, cu maxilarele ferme de carnivor, cu mâinile lui imense înțepenite pe cotorul cărții, Irimia C. Irimia continua să citească din Jean Racine.

Un coleg de bancă, mie personal nesuferit deși de atunci a ajuns foarte cunoscut și scrie foiletoane săptămânale la o mare gazetă reacționară, băiat priceput și intelectual (recunosc toate acestea ca să nu se creadă că păstrez oarecare invidie, eu care n-am ajuns ca el și nu fac literatură) un coleg de bancă deci, mi-a șoptit atunci, privindu-l pe Irimia:

— E un primitiv.

Nu. Irimia era numai un țăran din Bărăgan. Acolo, în mijlocul nostru, cetind versuri franțuzești, mi se părea ridicol. Dar mi-l închipuiam într-o seară de iulie, la ceasurile șapte, după o lungă zi de muncă, întorcându-se în sat, cu picioarele goale, la marginea lanului de grâu, drept în văpaia apusului de soare și îmi spuneam că niciunul din noi, niciunul nu va fi avut vreodată în vreo împrejurare a vieții noastre de băieți deștepți, o fărâmă măcar din simpla măreție, pe care ar fi avut-o atunci Irimia.

Eu nu sunt sensibil la ceea ce se numește „chemarea pământului“ și îmi bat joc de asemenea literatură. Dar îmi place să văd un animal frumos crescând la locul lui. Și uneori mi se întâmplă să sufăr privind la circ, un dulău înzorzonat cu fundulițe și zurgălăi, făcând sluj, știind că destinul lui ar fi fost să înfrunte pe o culme, lupii, în fața stelelor albe și a lui Dumnezeu.

De aceea, cred, m-am purtat omenește cu Irimia și dacă mi s-a întâmplat de câteva ori să râd de el, a fost din lene sau din lașitate: îmi venea greu să fac altfel decât toți ceilalți. Încolo, am avut pentru el o sinceră și dreaptă prietenie.

 

III

Totuși, în acea zi de 14 iulie, mă plictisea. Se însera frumos, vaporașele albe ce coborau dinspre Vincennes, agitau drapele mici pe tot lungul Senei, Notre-Dame se albăstrea la stânga mea în amurg. El își terminase povestea, eu terminasem toate întrebările pe care i le-aș fi putut pune, tăceam amândoi și el mergea mai departe, oprindu-se când mă opream, pornind când porneam. Aș fi vrut să mă pierd singur, în acea lume de sărbătoare, să alerg după voia mea, să mă opresc după bunul meu plac. Cu neputință. Bocancii lui Irimia băteau lângă mine.

Începeam să fiu îngrijorat. Aveam la 10 seara, în cartierul latin, întâlnire cu Mado și nu vedeam niciun mijloc să scap de Irimia. O spun aici, nu ca să mă justific, dar ca să lămuresc exact rolul pe care l-am jucat fără de vrere, în nenorocirea ce avea să urmeze: eu am făcut tot ce s-a putut ca să-l îndepărtez. Îmi plac glumele, dar acei din amicii mei care au pretins că împerecherea lui Irimia C. Irimia cu Emilie Vignon a fost o farsă de-a mea și că eu am premeditat-o, mint. Vină am avut eu poate altminteri și am să o spun la locul ei. În privința asta însă, sunt cu desăvârșire liniștit: nu eu l-am adus pe Irimia la Café D’Harcourt, ci el s-a ținut de mine și a venit acolo, împotriva mea. Dealtminteri eu nici nu știam că în seara aceea Emilie trebuia să vină și ea. Am găsit-o acolo la un colț de masă și abia am zărit-o: Mado îmi sărise de gât, să mă sărute cu toată ardoarea ei de amantă mică. Nu ne văzuserăm de câteva zile și amorul ei suporta greu vacanțele. Pe urmă, era 14 Iulie și Mado era o republicană convinsă. S-a atârnat deci de brațul meu și m-a târât în mijlocul străzii, unde se dansa, ca să serbăm împreună căderea Bastiliei. Am serbat-o. Eram mai mulți camarazi, fiecare cu prietena lui și am petrecut nebunește, dansând acolo în stradă, sărutându-ne și desfăcând serpentine. Mă întorceam desigur din când în când la masa noastră, pe trotuar, să beau sau să fumez, dar, antrenat cum eram nu băgasem nimic de seamă.

Abia târziu cineva mi-a atras atenția.

— Oh! regarde les amoureux!

Nu-mi arde mie de glumă, mai ales acum când știu ce trist sfârșit trebuia să aibă toată istoria asta, dar și astăzi, când îmi amintesc de imaginea perechii lor acolo pe trotuar, între serpentine și lumini, mă pufnește râsul. Emilie și Irimia! Ședeau unul lângă altul, țepeni, gravi, puțin aiuriți, puțin absenți, privindu-se uneori drept în ochi, lung și fix. Tăceau. Nu se gândeau desigur la nimica tandru, dar faptul că în toată lumea aceea, numai ei doi rămâneau singuri la masă, fără să se miște, fără să vorbească, îi unea cel puțin în ochii noștri.

Mărturisesc că am din instinct un mic gust de cruzime. Nu merg poate până la tortură, dar îmi place, când petrec, să-mi găsesc un obiect de joc, o țintă lăturalnică pentru câteva răutăți. E vulgar, știu. Dar e așa. În seara aceea, ținta nu trebuia s-o inventez: se impunea. Dealtminteri, eu n-am făcut decât să asist, amuzat, la un joc pe care ceilalți – Mado mai ales – l-ar fi jucat și fără mine: făceau din Emilie o amantă și din Irimia un iubit. Îi mângâiau pe amândoi, făceau aluzii nerușinate, lăudau frumusețea Emiliei, admirau puterea lui Irimia. Ei, deși puțin uluiți, își păstrau seriozitatea, ceea ce mărea ridicolul situației, fiindcă luau într-adevăr un aer de mire și mireasă. De altfel el nu pricepea nimic din ce se vorbea și rotea în jur o privire rugătoare, penibilă, care îmi face rău astăzi în amintire. Lucrurile s-ar fi oprit aici și le-am fi uitat repede în vâltoarea sărbătoririi, dacă, deodată, după miezul nopții, n-ar fi izbucnit ploaia. Era o adevărată furtună de vară. Repede și bruscă. Într-o clipă, mica piață a Sorbonei era deșartă, mesele trântite pe jos, paharele sparte în grabă. Bucăți de serpentină zburau ude, ca niște frunze, toamna. Ne-am răspândit care încotro și eu abia am avut când să o iau pe Mado după mine și să fug spre casă, care nici nu era departe. Uitasem de Irimia și Emilie. Cine își amintește de acea ploaie de la 14 Iulie, nu-mi va face din această uitare, o vină.

Irimia mi-a povestit însă mai târziu, în amănunțime, tot ce s-a petrecut după plecarea mea și, cum eu l-am cunoscut bine și pe el și pe Emilie, cred că-mi pot închipui destul de exact întâmplarea. Rămăseseră singuri în ploaie la masă și nu știau cum să se despartă. Nu se cunoșteau, nu-și vorbiseră niciodată, nu-și puteau vorbi și cu toate acestea nu le venea ușor să se ducă la nevoile lor. O asemenea hotărâre trece dincolo de imaginația și puterea lor. Erau împreună? Trebuiau să rămână împreună.

Au pornit deci amândoi, în ploaie, fără să schimbe vreun cuvânt. Rochia ei era udă și apa îi curgea șiroaie pe borul pălăriei. El și-a desfăcut haina și a acoperit-o pe fată, strângând-o lângă el, ca pe un butuc. Îi era lesne să o ducă: ea îi ajungea până la brâu. Au mers așa ceasuri întregi. Până la St.-Quen, unde locuia Emilie, cred că sunt vreo zece kilometri. Le-au așternut pe toate pe jos, în noapte, târându-și picioarele pe acele străzi deșarte și ude. Au ajuns la poarta Emiliei târziu, când mijea de zi.

Cum s-a întâmplat restul, nu știu. Cum s-a urcat Irimia în mansarda ei, cum și-au căzut în brațe, cum s-au dărâmat, îmbrăcați pe podele!

Era poate somnul care îi ajungea din urmă, cum le ajunge toropitor pe dobitoacele trudite. Era amețeala acelei seri de muzică, torțe, jocuri de artificii – 14 Iulie republican, care bătea în inimile lor cu o splendoare întârziată – era ploaia ce le mângâiase obrajii, era marseilleza ce le suna încă în urechi, scăzută ca o romanță. Sau era mai ales nevoia de a-și spune ceva. Simțeau obscur simpatia elementară, pe care o gloabă trebuie să o simtă pentru alta, când trage alături de ea aceeași povară și, cum ei nu vorbeau aceeași limbă, găsiseră într-un moment de intuiție, felul cel mai simplu de a și-o mărturisi.

Dar de ce mă pierd în presupuneri? Fapt e că a doua zi, spre seară, Irimia mi-a bătut la ușă. Avea un cap ceremonios și grav. Îmi dădea târcoale, voind parcă să-mi spună ceva, dar nu știa cum să înceapă. De câteva ori și-a răsucit pălăria în mâini. De câteva ori a tușit. Pe urmă a vorbit deodată fără introducere, așa cum oamenii timizi, după ce s-au plimbat un ceas cu ceașca de ceai în mână neștiind unde s-o pună, o scapă pe podea și termină.

— Mă, azi noapte m-am culcat cu Emilia.

Am făcut se vede ochii mari, căci el i-a coborât pe ai lui, încurcat. Știam că Irimia nu minte niciodată, dar faptul mi se părea atât de abominabil, încât ezitam să-l cred. Aș fi vrut să râd și am încercat chiar.

— Craiule! i-am spus, amenințându-l admirativ cu degetul.

Ei abia a surâs și pe urmă și-a reluat figura ceremonioasă dinainte. Oftă. Apoi, din adâncul inimii, cu un accent de remușcare, de care n-aș fi capabil chiar dacă aș omorî un om, a mărturisit:

— Și a fost fecioară, mă.

Iată, aici începe vina mea, mica mea vină. Căci eu știam că Emilie Vignon era fecioară. Mai știam că în lumea ei, faptul ăsta nu are nicio însemnătate și amorul se face fără nicio răspundere. Totuși, distrat de figura nenorocită a lui Irimia, amuzat de imensa lui naivitate, am continuat jocul. Cine știe? Poate că dacă atunci aș fi luat lucrurile ușor și i-aș fi spus lui Irimia că întâmplarea nu e serioasă, povestea n-ar fi avut altă urmare. Or, eu, dimpotrivă, am luat o expresie de circumstanță, m-am plimbat prin odaie, l-am privit doborâtor pe Irimia, ca pe un acuzat.

El nici nu îndrăznea să înfrunte mustrarea mea. Mi-a spus cu simplicitate:

— Nu e nimic. Am s-o iau.

— Cum ai s-o iei?

— Da, am s-o iau de nevastă.

— Știam că nu glumește, dar îmi spuneam că, până la urmă, lucrurile nu vor merge chiar atât de departe. L-am lăsat să plece, am făcut mare haz în urma lui și am uitat.

Peste o săptămână abia, un coleg de facultate mi-a spus în treacăt că Irimia se însoară. Am fost uluit. Am alergat repede să-l caut, sperând să ajung încă la timp, ca să-l scot pe băiat din încurcătură. L-am găsit liniștit, cu liniștea omului ce și-a împăcat conștiința. Am încercat să-l scutur din inconștiența lui, să-l fac să judece, să-l conving.

— Bine, mă, nenorocitule, dă-ți seama ce faci. Ești sărac, trebuie să muncești, trebuie să te întorci la tine în țară, te așteaptă ai tăi.

El ridică din umeri

— Dacă era fecioară.

I-am spus că asta nu înseamnă nimic, i-am dat exemplul atâtor alți băieți, care cunoscuseră ca el „fecioare“, dar care n-au pățit nimic în urmă. I-am spus că aici, la Paris, lucrurile stau altfel decât la el în sat. N-a vrut să mă înțeleagă. Mă privea indiferent, ca și cum vorbele mele nu puteau să treacă dincolo de fruntea lui îngustă.

— Dacă era fecioară.

Asta era judecata lui, cinstea lui strâmtă de plugar și de acolo vedeam eu bine că n-am să-l mișc. Am încercat atunci de partea Emiliei. Nu că soarta lui Irimia mă interesa enorm: dar căsătoria asta mi se părea monstruoasă. Omenește vorbind, împerecherea acelui uriaș cu această fată strâmbă, făcută din lemn, era oribilă, bestială. Ce viață puteau să ducă oamenii aceștia, sus, în mansarda din St.-Quen, înțelegându-se prin semne, că aceeași limbă nu vorbeau, neștiind nimic unul de altul, mugind când voiau să-și spună ceva și încălecându-se seara, mutește, ca dulăii?

N-am izbutit însă să conving pe nimeni. Emilie, biet suflet care mergea unde îl trăgeai, primise propunerea lui Irimia fără mirare. Nu prea înțelegea ea de ce ține el morțiș să se însoare, dar nu avea de ce să-l refuze. Mai erau prietenele ei, care vedeau în căsătoria aceasta un bun prilej de glumă și care se grăbiseră să încurce astfel lucrurile, încât nimeni să nu le mai poată descurca. M-am găsit deci în fața unui fapt împlinit și am renunțat la orice împotrivire.

Exact peste cincisprezece zile, asistam la căsătoria civilă a Emiliei Vignon cu Irimia C. Irimia. Erau câțiva camarazi de-ai mirelui în sala primăriei din al XIV-lea arondisment și o legiune întreagă de midinete: toate camaradele Emiliei, din subsolurile magazinului ei. Venisem acolo ca la o întâmplare veselă. A fost dimpotrivă un spectacol melancolic. Ridicolul scenei era mișcător și nu-mi aduc aminte să fi văzut pe cineva râzând. Fetele lăcrimau.

Numai Emilie, la brațul țeapăn al ginerelui ei, avea o radiere modestă de regină și urâțenia ei de totdeauna lumina solemn că o aureolă de castitate.

 

IV

Multă vreme n-am mai știut nimic despre menajul lor. Plecasem din Paris în august, într-un orășel din Midi, unde aveam un ramplasament medical. M-am întors de acolo târziu, prin noiembrie, cu zece mii de franci și cu nevasta doctorului înlocuit, o femeie urâtă și patetică. (Dar asta e o altă poveste…). Bineînțeles, mă despărțisem de Mado, cu care oricum legătura mea ținuse prea mult. Nu mai aveam prin urmare de la cine să aflu vești despre soții Irimia.

I-am văzut totuși, într-o duminică, la Jardin des Plantes, privind animalele. Se țineau de mână, cum se țin soldații și servitoarele în Cișmigiu, ceea ce aducea acolo în acel parc parizian, o tristă amintire de mahala de la noi. S-au oprit amândoi în mijlocul unui grup de copii, în fața pavilionului cu elefanți. Irimia a scos din buzunarul paltonului, o pâine înfășurată în hârtie, a desfăcut-o și a pornit s-o împartă dobitoacelor.

Le îmbia blând românește:

— Vin la neica, mă, vin la neica!

De câte ori trompa unui elefant, trecea printre gratii, se legăna suspendată în aer și se lăsa pe urmă spre mâna lui Irimia, Emilie, tresărea speriată și îl trăgea înapoi, dar el rămânea liniștit. Se avea bine cu dobitoacele și ele îl recunoșteau. Nu m-am apropiat de ei și i-am ocolit, nevoind să le tulbur idila.

Dar i-am revăzut trei luni mai târziu, în împrejurări tragice. Sunt obișnuit cu moartea și nu odată am închis ochii morților în sălile albe de spital, unde mi-am petrecut tinerețea gândindu-mă la altceva decât la figurile ce se descompuneau acolo lângă mine. Ce vreți? Este o insensibilitate profesională, în fața căreia fiorul sfârșitului nu există. Moartea Emiliei însă m-a cutremurat. A fost barbară.

Într-o zi de martie, Irimia m-a căutat la spital și m-a rugat să-i găsesc Emiliei un pat în serviciul meu, căci era însărcinată și avea să nască în curând.

— Bine, Irimio, asta îți trebuie ție acum? Plozi? De ce n-ai făcut și tu ce trebuia, din timp!

Irimia părea că nu pricepe. S-a uitat la mine nedumerit și, când a înțeles că îi vorbeam despre avort, și-a făcut instinctiv cruce.

Eu nu făceam la Trousseau obstetrică. I-am spus însă lui Irimia, că am să intervin la direcție și că am să încerc să găsesc patul cerut. Într-adevăr, în două zile, lucrul era făcut. Internul din serviciul de maternitate îmi era amic și mi-a făgăduit s-o îngrijească atent pe Emilie. Eu însumi, când nu eram de gardă sau când bolnavii mei îmi dădeau răgaz, treceam peste drum, în sala XVIII, să-i dau o mână de ajutor.

Când am adus-o pe Emilie, am avut din primul moment siguranța că de acolo n-are să mai iasă. N-am văzut niciodată asemenea sarcină. Nu era propriu-zis anormală: simptomele erau obișnuite și pacienta răbdătoare. Dar tot trupul îi era deformat, pântecele enorm, membrele grele și depărtate de corp. Respira greu și dădea uneori ochii peste cap, cum fac gâștele îndopate. Trupul acela noduros, care scârțâia ca un scripete neuns, trupul acela strâmb, îndesat în el, cu articulațiile greșite, cu reflexele needucate, să poarte în el un corp străin, un copil! Dar era o aberație, o imposibilitate fizică. Emilie, pentru care a lua un pahar dintr-un loc și a-l pune într-altul, era o problemă de echilibristică, trebuia acum să nască un copil! Corpul ei țeapăn ar fi trebuit să se mlădie, să se dea după zbaterile dinlăuntru ale pruncului, să-i urmeze inflexiunile lui de vierme orb!

A fost un măcel. Femeia sta ca un butuc dărâmat. Dacă s-ar fi putut zvârcoli, ar fi suferit poate mai puțin, ar fi scăpat poate. Dar nu: era încleștată în așternut și ne privea de acolo cu doi ochi tulburi, rugători, de câine ce se îneacă. Uneori țipa și răcnetul ei se auzea până departe, prin sălile largi ale spitalului, așa cum trebuie să se audă la abator mugetul vitelor înjunghiate. Ne-am gândit să pregătim forcepsul, dar patronul, pe care l-am adus la căpătâiul bolnavei, nu ne-a lăsat. Spunea că oricum este pierdută.

Asta a ținut trei zile și trei nopți. Irimia pe care am vrut să-l dau afară, a rămas acolo, lângă patul nevesti-sii, tot timpul și s-a apărat cu încăpățânare împotriva mea. Nu-i cunoșteam atâta voință. A stat nemișcat, fără un cuvânt, fără un suspin privind când spre mine când spre Emilie și așteptând.

A treia noapte, târziu, pe la trei, femeia a născut o fetiță. Irimia a primit-o din mâinile mele. A dus-o aproape de un bec, a privit-o lung, a dat-o pe urmă unei infirmiere și s-a dus să se culce.

Când m-am întors a doua zi la spital, l-am găsit lângă patul Emiliei. Femeia era în agonie. Avusese în zori o puternică hemoragie și acum se declarase o septicemie generală. Horcăia. Când m-a văzut Irimia, a dus degetul la gură și mi-a făcut semn să umblu ușor.

— De-acum, mi-a spus el, se face bine. A scăpat.

Nu aveam curajul să-i răspund și el neînțelegând întunecarea mea, adăugă:

— Te uiți că face așa din gură? Asta nu-i nimic: lucrează nervii.

Apoi cu un aer de confidență și cu un adânc orgoliu de tată:

— Da fata?… Fetița?… Ai văzut ce mândră-i? Vino s-o vezi.

Și m-a târât după el, într-o sală alăturată.

Emilie a murit abia a doua zi, spre seară. Nu știu cine i-a închis ochii.

Am dus-o la groapă într-o dimineață de la sfârșitul lui martie, curată și însorită. Era cald și ieșisem fără pardesiu, surâzând în acea albă lumină de primăvară. Pe drum, vânzătoarele de „muguet“ desfăceau mici buchețele de câte un franc. Am cumpărat cu toții în amintirea Emiliei. Irimia purta surtucul lui negru de ceremonii, același pe care îl purtase, nouă luni înainte, la cununie.

La cimitir, într-un colț, Mado, cu figura trasă și fruntea umbrită, așa cum n-am văzut-o niciodată, plângea copilărește cu sughițuri și de departe, mi-a zâmbit printre lacrimi, când m-a zărit. Era o fată bună și sentimentală.

(1932)

 

40 Total Views 1 Views Today