urmare din numărul trecut

VII

Eram un băiat înalt, slab, palid, cu gâtul subțire ieșind din gulerul prea larg al tunicei. Mâinile lungi atârnau dincolo de haină ca niște animale proaspăt jupuite. Buzunarele plezneau de hârtii și obiecte. Cu greu găseam în fundul lor batista pentru a-mi șterge ghetele de praf, când veneam în străzile din „centru“.

În jurul meu evoluau lucrurile simple și elementare ale vieții. Un porc se scărpina de gard și mă opream minute întregi să-l privesc. Nimic nu întrecea în perfecțiune hârșâitul perilor aspri pe lemn; găseam în el ceva imens de satisfăcător și o liniștitoare asigurare că lumea continuă să existe…

Într-o stradă de periferie se găsea un atelier de sculptură populară, unde iarăși stăteam în loc mult timp. Erau în atelier mii de lucruri albe și netede, în mijlocul juluiturilor bucălate ce cădeau din rândea și umpleau odaia cu spuma lor rigidă, mirosind a rășină. Bucata de lemn sub unealtă se făcea mai fină, mai palidă, iar vinișoarele ei apăreau limpezi și bine scrise, ca sub o piele de femeie.

Alături, pe o masă zăceau bilele de lemn, bilele calme și grele ce-mi umpleau mâna pe toată suprafața pielii, cu o greutate netedă, inefabilă. Mai erau apoi piesele de șah parfumate a baiț proaspăt și peretele întreg acoperit cu flori și îngeri. Ieșeau astfel din materie câteodată niște eczeme sublime cu supurații dantelate, vopsite ori sculptate. Iarna spuzeau din frig chiciuri de gheață, în strunguitele forme ale apei îngreuiate, iar vara țâșneau florile în mii de explozii mărunte, cu petalizate flăcări roșii, albastre, portocalii.

În tot timpul anului maestrul sculptor, cu ochelarii lipsiți de o sticlă, extrăgea din lemn rotogoale de fum și săgeți indiene, scoici și ferigi, pene de păun și urechi omenești.

În zadar urmăream munca înceată pentru a surprinde momentul când bucata de lemn zdrențăroasă și umedă expira într-un trandafir înlemnit. În zadar încercam eu însumi să comit minunea pe-ndelete. Aveam desigur în mână bradul netuns, zburlit și pietros și iată că de sub rândea ieșea deodată ceva lunecos ca un leșin.

Poate că, în momentul când începeam să jeluiesc scândura, mă cuprindea un somn adânc și puteri extraordinare creșteau atunci tentaculare din aer, intrând în lemn și producând cataclismul. Poate că toată lumea se oprea în acele momente și nimeni nu știa de timpul scurs, în somn profund sculptase desigur maestrul toți crinii de pe pereți și toate viorile cu melci.

Când mă trezeam, scândura îmi arăta liniile vârstei ei, ca o palmă întinsă liniile soartei.

Țineam în mână un obiect după altul și diversitatea lor mă amețea, în van luam o pilă în mână, lunecam încet degetele pe ea, o atingeam de obraz, o învârteam și îi dam drumul să se rostogolească… în van… în van… nu era nimic de înțeles.

În jurul meu materia dură și imobilă mă înconjura din toate părțile – aici în formă de bile și de sculpturi – în stradă în formă de copaci, de case, și de pietre; imensă și zadarnică, închizându-mă în ea din cap și până în picioare, în orice sens mă gândeam, materia mă înconjura, începând de la hainele mele, până la izvoarele din păduri, trecând prin ziduri, prin copaci, prin pietre, prin sticle…

În fiecare colțișor lava materiei ieșise din pământ, încremenind în aerul gol, în formă de case cu ferestre, de copaci cu ramurile ce mereu se înălțau ca să înțepe vidul, de flori ce umpleau moale și colorat mici volume curbe de spațiu, de biserici crescute cu cupola din ce în ce mai sus până la crucea subțire din vârf unde materia își oprise scurgerea în înălțime, neputincioasă de a se sui mai departe. Pretutindeni ea infestase aerul, irupând în el, umplându-l cu abcesele închistate ale pietrelor, cu scorburile rănite ale copacilor…

Umblam înnebunit de lucrurile pe care le vedeam și de care eram sortit să nu pot scăpa.

Mi se întâmpla totuși câteodată să găsesc câte un loc izolat unde să las în voie capul să se odihnească. Acolo pentru o clipă toate vertigiile tăceau și mă simțeam mai bine.

Într-un rând găsii un asemenea refugiu în cel mal ciudat și nebănuit loc din oraș. Era într-adevăr atât de bizar, încât eu însumi nu mi-aș fi închipuit că ar putea constitui o singuratică și admirabilă vizuină. Cred că numai setea aceea arzătoare de a umple vidul zilelor, oricum și oriunde, mă împinse la această nouă aventură.

…Într-o zi trecând prin fața varieteului din oraș îmi luai inima în dinți și intrai.

Era o după-amiază calmă și luminoasă. Străbătui o curte murdară cu multe uși închise. În fund găsii una deschisă, ce ducea la o scară. În antreu o femeie spăla rufe. Coridorul mirosea a leșie. Urcai treptele și femeia nu-mi zise la început nimic, apoi când fui la jumătatea scărilor, întoarse capul după mine și murmură mai mult pentru dânsa: „Aha! … ai venit!…”, confundându-mă desigur cu o persoană cunoscută.

Când, mult timp după întâmplare, îmi reamintii de acest detaliu, vorbele femeii nu mi se părură chiar atât de simple: era poate în ele anunțul unei fatalități ce prezida la zbaterile mele și care prin gura spălătoresei, îmi arăta că locurile aventurilor mele erau fixate dinainte și că eram sortit să cad în ele ca în niște curse bine întinse. „Aha! ai venit, spunea vocea destinului, ai venit pentru că trebuia să vii, pentru că nu puteai să scapi…”.

Ajunsei într-un coridor lung, încălzit puternic de soarele ce intra prin toate ferestrele dinspre curte. Ușile odăilor erau închise; nu se auzea nici un zgomot de nicăieri, într-un colț un robinet de apă picura neîncetat. Era cald și pustiu în coridor iar gura canalului aspira încet fiecare picătură de apă ca și cum ar fi sorbit o băutură prea rece.

În fund, o ușă se deschidea spre un pod, unde găsii niște rufe întinse pe frânghii. Străbătui podul și ajunsei într-un mic hall cu odăițe curate, proaspăt văruite, în fiecare din ele se găsea un cufăr și o oglindă; erau desigur cabinele artiștilor de varieteu. Într-o parte o scară ducea în jos și pe-acolo scoborâi pe scena teatrului.

Mă trezi astfel, deodată, pe scena goală, în fața sălii pustii. Pașii mei aveau o rezonanță stranie. Toate scaunele și mesele erau corect aranjate ca pentru reprezentație. Mă găseam în fața lor singur pe scenă, în mijlocul unui decor teatral de pădure.

Vrui să deschid gura, simțind că trebuie să spun ceva cu voce tare, însă tăcerea mă înmărmuri.

Deodată văzui cușca sufleurului. Mă aplecai și mă uitai înăuntru. În primele clipe nu distinsei nimic, dar încet, încet, descoperii subsolul scenei plin cu scaune stricate și obiecte vechi de recuzită. Cu mișcări foarte prudente mă băgai în cușcă și scoborâi dedesubt.

Pretutindeni praful se depusese în strat gros. Într-un colț zăceau stele și coroane de carton aurit, ce serviseră desigur pentru o feerie, în alt colț un mobilier de stil rococo, o masă și câteva scaune cu picioarele rupte, în mijloc, un jilț solemn, ceva în genul unui tron regal. Mă înfundai în el ostenit, în fine mă găseam într-un loc neutru, unde nimeni nu putea ști de mine. Îmi sprijinii mâinile pe brațele aurite ale jilțului și mă lăsai legănat în voie de cea mai plăcută senzație de solitudine.

Întunericul în jurul meu se risipi puțin; lumina zilei venea murdară și prăfuită prin câteva geamuri duble. Eram departe de lume, departe de străzile calde și exasperante, într-o celulă răcoroasă și secretă, în fundul pământului. Tăcerea plutea în aer veche și mucegăită.

Cine ar fi putut bănui unde mă aflu? Era locul cel mai insolit din oraș și simțeam o bucurie calmă gândindu-mă că mă aflu acolo. În jurul meu zăceau fotoliile strâmbe, grinzile prăfuite și obiectele părăsite: era însuși locul comun al tuturor visurilor mele.

Rămăsei astfel liniștit, într-o beatitudine desăvârșită câteva ceasuri.

Într-un sfârșit părăsii ascunzătoarea urmând același drum pe unde venisem. Lucru curios nu întâlnii nici de data asta pe nimeni.

Coridorul părea incendiat de flăcările soarelui ce apunea. Canalul continua să aspire apă cu sorbituri mici și regulate.

În stradă avui o clipă impresia că nimic din toate acestea nu se petrecuseră. Pantalonii însă îmi erau plini de praf și îi lăsai așa, fără să-i șterg, ca o dovadă la îndemână a îndepărtatei și admirabilei intimități pe care o părăsisem sub scenă.

În ziua următoare, la aceeași oră a după-amiezii mă cuprinse deodată nostalgia subsolului izolat.

Era aproape sigur că de data aceasta voi întâlni pe cineva, fie în coridor, fie în sală. Câtva timp încercai să rezist tentației de a mă duce din nou acolo. Eram însă prea obosit, prea înfierbântat de căldura zilei pentru ca posibilitatea unui risc să mă înspăimânte. Orice s-ar fi întâmplat trebuia din nou să mă întorc sub scenă.

Intrai pe aceeași ușă din curte și urcai aceeași scară. Coridorul era la fel de pustiu și nimeni nu era nici în pod, nici jos în sală.

În câteva minute mă aflai din nou la locul meu, în jilțul teatral, în delicioasa mea singurătate. Inima îmi bătea cu putere; eram peste măsură de emoționat de reușita atât de extraordinară a escapadei mele.

Începui să mângâi extatic brațele fotoliului. Aș fi vrut ca situația în care mă aflam să mă pătrundă cât mai adânc, să cântărească în mine cât mai greu, să-mi parcurgă fiecare fibră a corpului pentru ca s-o simt verosimilă.

Rămăsei și de data asta timp îndelungat și plecai din nou fără să întâlnesc pe cineva…

Începui să vin regulat, în fiecare după-masă sub scenă.

Ca și cum lucrul ar fi fast perfect normal, coridoarele erau întotdeauna goale. Cădeam în jilț zdrobit de beatitudine. Venea prin ferestrele murdare aceeași lumină albastră și răcoroasă de pivniță. Domnea aceeași atmosferă secretă de solitudine desăvârșită, de care nu mă puteam sătura.

Excursiunile acestea zilnice în subsolul teatrului se isprăviră într-o după-masă tot atât de ciudat cum începuseră.

Când ieșii pe înserat din pod, în coridor o femeie lua apă de la robinet.

Trecui pe lângă ea încet, cu riscul de a fi întrebat ce căutam acolo. Ea își continuă însă ocupația, cu aerul acela indiferent și defensiv pe care îl iau femeile când bănuiesc că un necunoscut vrea să le vorbească.

În capul scărilor mă oprii, dornic acum a intra în vorbă cu ea. Era de o parte ezitarea mea și de alta certitudinea îmbufnată a femeii că îi voi vorbi. Susurul apei din robinet împărțea rece tăcerea în două domenii bine distincte.

Mă întorsei și mă apropiai de ea. Îmi veni în minte s-o întreb dacă nu cunoaște vreo persoană care să-mi pozeze ca model pentru niște desene. Spusei cuvântul „persoană” cu un aer perfect degajat, pentru a nu se întrevedea în el vreo trivială dorință de a vedea pur și simplu o femeie goală, ci numai preocuparea mea curat artistică și abstractă de a desena.

Cu câteva zile mai înainte un student, pentru a mă epata desigur, îmi spusese că la București chema acasă la el tinere fete sub pretextul de a le desena și apoi se culca cu ele. Eram sigur că nimic din asta nu era adevărat și simțeam, nu știu cum, în povestea studentului stângăcia unei întâmplări auzite de la altul și repovestite pe cont propriu. Mie însă îmi rămăsese bine întipărită în minte și acum se ivea un minunat prilej de a o întrebuința, în felul acesta, întâmplarea unui îndepărtat necunoscut, după ce trecuse prin terenul infertil al altuia, devenise din nou destul de matură pentru a recădea în realitate.

Femeia nu înțelese, sau se făcea că nu înțelege, deși mă căzneam să-i explic lucrul cât mai limpede. În timp ce vorbeam o ușă se întredeschise și veni o altă femeie. Amândouă se sfătuiră pe șoptite.

– Ei bine, să-l ducem atunci la Elvira, ea tot nu are nimic de făcut, spuse una. Mă conduseră spre o cămăruță scundă și întunecoasă, pe care n-o observasem, lângă pod.

Înăuntru, în loc de fereastră, avea două spărturi în zid prin care intra un curent de aer rece. Era cabina cinematografică de unde se proiectau vara filmele în grădina varieteului. Se vedeau pe jos urmele piedestalului de ciment pe care stătuse aparatul.

Într-un colț, o femeie bolnavă zăcea în pat acoperită până la gură, clănțănind din dinți. Femeile celelalte plecară și mă lăsară singur în mijlocul odăii.

Mă apropiai de pat. Bolnava scoase o mână de sub plapomă și mi-o întinse. Era o mână lungă, fină, înghețată. Îi spusei în câteva cuvinte că fusese o confuzie, că am fost condus la ea din eroare. Bâiguii câteva scuze, spunându-i vag despre ce era vorba: niște desene pentru un concurs artistic.

Ea reținu din tot ce spusei doar cuvântul „concurs” și îmi răspunse cu voce stinsă:

– „Bine… bine… îți voi da concursul… când mă voi face sănătoasă… acum n-am nimic…“

Înțelesese că aveam nevoie de vreun ajutor bănesc. Renunțai la orice altă explicație și rămăsei câteva clipe stânjenit, neștiind cum să-mi pregătesc plecarea. În timpul acesta ea începu să se lamenteze cu un ton foarte natural, ca și cum ar mai fi vrut să se scuze că nu-mi dă nimic.

– „Vezi, am gheață pe burtă… mi-e cald… mi-e cald… mi-e tare rău…“

Plecai foarte mâhnit și nu mai revenii niciodată în localul varieteului.

VIII

Toamna veni cu soarele ei roșu și diminețile ei aburite. Casele de mahala îngrămădite în lumină miroseau proaspăt a var. Erau zile spălăcite cu cerul înnourat ca a rufă murdară.

Ploaia răpăia infinit în parcul pustiu. Perdele grele de apă se agitau prin alei ca într-o imensă sală goală. Clipoceam prin iarba udă și apa îmi curgea șiroaie pe păr și pe mâini.

În ulițele murdare de periferie, când ploaia înceta, ușile se deschideau și casele aspirau aer. Erau interioare umile cu dulapurile lor strunguite, cu buchetele lor de flori artificiale aranjate pe comodă, cu statuetele lor de ghips bronzat și fotografiile lor din America. Vieți de care nu știam nimic, pierdute în încăperile puțin mucegăite ale camerelor cu plafonul jos, sublime în indiferența lor resemnată.

În casele acelea aș fi vrut să trăiesc, să mă pătrund de intimitatea lor, lăsând toate reveriile și toate amărăciunile să se dizolve în atmosfera lor ca într-un acid puternic.

Ce n-aș fi dat să pot intra în cutare sau cutare odăi, pășind familiar și trântindu-mă ostenit pe divanul vechi, între pernele de creton înflorat? Să capăt acolo altă intimitate interioară, să respir alt aer și să devin eu însumi un altul… întins pe divan să contemplu strada aceasta pe care mergeam, dinăuntrul casei, de după perdele (și căutam să-mi imaginez cât mai exact aspectul străzii așa cum se vedea de pe divan prin ușa deschisă), să pot găsi deodată în mine amintiri pe care nu le-am trăit, amintiri străine de viața pe care o purtam mereu și mereu cu mine, amintiri aparținând intimității statuetelor bronzate și globului vechi de lampă cu fluturi albaștri și violeți.

Ce bine m-aș fi simțit în limita acelui decor ieftin și indiferent, ce nu știa nimic de mine…

În fața mea ulița murdară își întindea mereu pasta noroioasă. Erau case desfășurate ca niște evantaie, altele albe ca niște blocuri de zahăr și altele mici cu acoperișul tras peste ochi, strângând din maxilare ca niște boxeuri. întâlneam care cu fân, ori deodată, lucruri extraordinare: un om prin ploaie, ducând în spate un candelabru cu ornamente de cristal, o sticlărie care suna ca niște clopoței pe umerii omului, în timp ce picături grele de apă se scurgeau de pe toate fațetele strălucitoare, în ce consta oare, la urma urmii, gravitatea lumii?

Ploaia spăla în grădină florile și plantele veștede. Toamna aprindea în ele incendii arămii, roșii și vinete ca niște flăcări ce strălucesc mai tare înainte de a se stinge, în piață, apa și noroiul curgeau despletite din mormane enorme de zarzavat. În tăietura sfeclelor apărea deodată sângele roșu și întunecat al pământului. Mai încolo zăceau cartofii buni și blânzi, lângă grămezile de capete tăiate ale verzelor înfoiate. Într-un colț se ridica mormanul de exasperată frumusețe a bostanilor umflați și hidoși, plesnind din toată coaja lor întinsă, de plenitudinea soarelui băut o vară întreagă.

În mijlocul cerului, norii se grupau și apoi se resfirau lăsând între ei spații rare, ca niște coridoare pierdute la nesfârșit și altă dată goluri imense, ce arătau mai bine decât orice vidul sfâșietor care plutea mereu deasupra orașului.

Ploaia cădea atunci de departe și dintr-un cer ce nu mai avea limită, îmi plăcea culoarea schimbată a lemnelor ude și grilajele ruginite pline de apă, în fața grădinițelor domestice și cuminți, prin care vântul trecea amestecat cu șuvoaie ca o imensă coamă de cal.

Câteodată vroiam să fiu câine, să privesc lumea aceea udă din perspectiva oblică a animalelor, de jos în sus întorcând capul. Să merg mai aproape de pământ, cu privirile fixate în el, legat strâns de culoarea vânătă a noroiului.

Dorința aceasta, ce zăcea de mult în mine, se rostogoli frenetic în ziua aceea de toamnă pe maidan…

În acea zi, ajunsesem cu umbletul până la marginea orașului, în câmpul târgului de vite. În fața mea se întindea maidanul muiat de ploaie ca o imensă baltă de noroi. Bălegarul exala un miros acid de urină. Soarele apunea deasupra într-un decor zdrențuit de aur și purpură, în fața mea se întindea până departe noroiul cald și moale. Ce alta putea să-mi scalde inima de bucurie, decât masa aceasta curată și sublimă de murdărie?

Întâi ezitai, în mine mai luptau cu forțe de gladiatori muribunzi ultimele urme de educație. Într-o clipă ele se scufundară însă într-o noapte neagră, opacă și nu mai știui nimic despre mine.

Intrai în noroi mai întâi cu un picior, apoi cu celălalt. Ghetele mele alunecară plăcut în aluatul elastic și lipicios. Eram acum crescut din noroi, una cu dânsul, ca țâșnit din pământ.

Era sigur acum că și arborii nu erau alta decât noroi închegat, ieșit din scoarța pământului. Culoarea lor o spunea îndeajuns. Și numai arborii? Dar casele, dar oamenii? Mai ales oamenii. Toți oamenii. Nu era vorba, bineînțeles de nici o legendă stupidă „din pământ ai ieșit și în pământ te vei întoarce“. Asta era prea vag, prea abstract, prea inconsistent în fata maidanului cu noroi. Oamenii și lucrurile țâșniseră din chiar această baligă și urină în care eu îmi înfundam niște ghete foarte concrete.

În zadar oamenii se înveliseră în alba lor piele mătăsoasă și se îmbrăcaseră în haine de stofă, în zadar, în zadar… în ei zăcea implacabil, imperios și elementar noroiul; noroiul cald, gras și puturos. Plictiseala și stupiditatea cu care își umpleau viața arătau și ele îndeajuns aceasta.

Eu însumi eram o creație specială a noroiului, un misionar trimis de el în această lume. Simțeam bine în acele clipe cum amintirea lui îmi revine și îmi adusei aminte de nopțile mele de zvârcoliri și întunecimi fierbinți, când noroiul meu esențial lua avânturi inutile și se căznea să iasă la suprafață, închideam atunci ochii și el continua să fiarbă în obscuritate cu bolborosiri neînțelese…

În jurul meu se întindea maidanul plin de noroi… Aceasta era carnea mea autentică, jupuită de haine, jupuită de piele, jupuită de mușchi, jupuită până la noroi.

Umezeala lui elastică și mirosul lui crud mă primeau până în adâncuri pentru că le aparțineam până în adâncime. Câteva aparențe, pur accidentale, ca, de pildă, cele câteva gesturi ce eram capabil să le fac, părul de pe cap fin și subțire, ori ochii sticloși și umectați, mă despărțeau de imobilitatea și străvechea lui murdărie. Era puțin, prea puțin în fața imensei majestăți a tinei.

Umblai în toate sensurile. Picioarele mi se înfundară până la glezne. Ploua încet și departe soarele se culca în dosul cortinei de nori sângeroși și purulenți.

Deodată mă aplecai și băgai mâinile în bălegar. De ce nu? De ce nu? îmi venea să urlu. Pasta era călduță și blândă; mâinile mele umblau prin ea fără greutate. Când strângeam pumnul, noroiul ieșea printre degete în frumoase felii negre și lucioase.

Ce făcuseră mâinile mele până atunci? Unde își pierduseră vremea? Umblam cu ele încoace și încolo, în voia inimii. Ce fuseseră ele până atunci decât niște sărmane păsări prizoniere, legate cu un lanț grozav de piele și mușchi de umeri? Sărmane păsări menite să zboare în câteva gesturi stupide de bună-cuviință, învățate și repetate ca niște lucruri de seamă.

Încet, încet, ele se sălbăticiră din nou și se bucurară de vechea lor libertate. Acum își rostogoleau capul în băligar, gungureau ca niște porumbei, băteau din aripi, fericite… fericite… Începui de bucurie a le agita deasupra capului, făcându-le să zboare. Picături mari de noroi îmi cădeau pe față și pe haine.

Pentru ce le-aș fi șters? Pentru ce? Era numai un început; nici o consecință gravă nu urmă faptei mele, nici o tremurare a cerului, nici un zguduit al pământului. Îmi trecui imediat peste obraz o mână plină cu murdărie. O imensă veselie mă cuprinse, de mult nu mai fusesem atât de bine dispus. Îmi dusei amândouă mâinile la obraz și pe gât, apoi mă frecai cu ele pe păr.

Ploaia începu să cadă deodată mai fină și mai deasă. Soarele tot mai ilumina maidanul ca un imens lampadar, în fundul unei săli de marmură cenușie. Ploua în lumina soarelui, o ploaie de aur, mirosind a rufe spălate.

Maidanul era pustiu. Ici-colo zăcea o grămadă de strujeni uscați din care mâncaseră vitele. Luai unul și îl desfăcui cu multă atenție. Dârdâiam de frig și cu mâinile pline de noroi direticam greu foile de porumb. Lucrul însă mă interesa. Erau foarte multe de văzut într-un strujan uscat. Departe pe maidan se zărea o cocioabă acoperită eu stuf. Alergai până acolo și intrai sub streașină. Acoperișul era atât de jos încât mă loveam de el cu capul. Pământul lângă perete era perfect uscat. Mă întinsei pe jos. îmi răzimai capul de niște saci vechi și, picior peste picior, puteam acum să mă dedau în voie analizei minuțioase a strujanului.

Eram fericit că pot să mă ocup de această pasionantă cercetare. Canalele și scobiturile strujanului mă umplură de entuziasm, îl desfăcui cu dinții și găsii înăuntru un puf moale și dulceag. Căptușeala aceasta era minunată pentru un strujan; dacă oamenii ar fi avut și ei arterele căptușite cu puf moale desigur că întunericul din ei ar fi fost mai dulce, mai ușor de suportat.

Mă uitam la strujan și în mine tăcerea râdea calm, ca și cum în interior cineva făcea mereu clăbuci de săpun.

Ploua cu soare și departe în ceață orașul fumega ca o grămadă de gunoaie. Câteva acoperișuri și turle de biserici străluceau straniu în crepusculul acesta umed. Eram atât de fericit încât nu știam ce acțiune absurdă să emit mai întâi: să analizez strujanul, să-mi întind oasele ori să privesc orașul îndepărtat.

Ceva mai încolo de picioarele mele, acolo unde începea noroiul, o broscuță făcu deodată câteva salturi, întâi se apropie de mine dar se răzgândi îndată și o porni spre maidan. „Adio, broscuță! strigai în urma ei, Adio! Inima mi se sfâșie că mă părăsește atât de repede… Adio, frumoaso!… începui să improvizez o lungă tiradă la adresa broscuței și când isprăvii de vorbit aruncai după dânsa strujeanul, poate o voi nimeri…

Într-un sfârșit, privind mereu grinzile deasupra mea, închisei obosit ochii și adormii. Mă cuprinse un somn adânc până în măduva oaselor.

…Visai că mă găseam pe străzile unui oraș plin de praf, cu mult soare și cu casele albe; poate un oraș oriental. Mergeam alături de o femeie în negru, cu voaluri mari de doliu. Ciudat însă, femeia n-avea cap. Voalurile erau foarte bine aranjate unde trebuia să fie capul, dar în locul lui nu era decât o gaură beantă, o sferă goală până la ceafă.

Eram amândoi foarte grăbiți și unul lângă altul urmăream o căruță cu cruci sanitare, în care se afla cadavrul soțului doamnei în negru.

Înțelesei că eram în timpul războiului. Într-adevăr, în curând ajunserăm la o gară și coborârăm scările până într-un subsol iluminat slab de electricitate. Tocmai sosise un convoi de răniți și infirmierele forfoteau agitate pe peron, cu panerașe de cireși și covrigi pe care le împărțeau invalizilor din tren.

Deodată scoborî dintr-un compartiment de clasa I un domn gras, bine îmbrăcat, cu semnul unei decorații la butonieră. Purta monoclu și ghetre albe. Chelia era ascunsă sub câteva fire de păr argintiu, în brațe ținea un cățel alb pechinez, cu ochii ca două bile de agată plutind în untdelemn. Câteva clipe el umblă încolo și încoace pe peron căutând ceva. În fine găsi; era vânzătoarea de flori. Alese din coș câteva buchețele de garoafe roșii și le plăti, scoțând banii dintr-un elegant portmoneu suplu cu monogramă da argint.

Apoi, se urcă din nou în vagon și prin geam văzui cum instalase cățelușul pe măsuța de lângă fereastră și îi dădea, rând pe rând, să mănânce garoafele roșii, pe care animalul le înghițea cu vădită poftă…

Un tremur cumplit mă trezi. Ploua foarte tare acum. Picăturile răpăiau chiar lângă mine și trebuii să mă strâng lângă perete. Cerul se făcuse negru și în depărtare nu se mai vedea orașul. Îmi era frig și totuși obrajii îmi ardeau. Simțeam bine fierbințeala lor sub crusta noroiului ce se închegase.

Vrui să mă ridic și un curent electric mă străfulgera prin picioare. Erau cu totul amorțite și trebuia să le desfac încet, unul după altul. Ciorapii erau reci și umezi.

Mă gândii să mă adăpostesc în cocioabă. Ușa era însă închisă și, drept geam, căsuța n-avea decât o deschizătură bătută cu scânduri. Vântul răvășea ploaia în toate părțile și nu mă puteam feri de ea nicăieri.

Începu să se lase seara, în foarte puțin timp maidanul se scufundă în întuneric. Chiar la capătul lui, acolo pe unde venisem, o cârciumă își aprinse luminile.

Într-o clipă fui acolo; aș fi vrut să intru, să beau ceva, să stau la căldură în mijlocul oamenilor și a putorii de alcool. Scotocii prin buzunare și nu găsii nici un ban. În fața cârciumii ploaia cădea voios printr-o perdea de fum și aburi, ce duhnea dinăuntru.

Trebuia să mă hotărăsc la ceva, să plec de pildă acasă. Dar cum? În halul de murdărie în care mă găseam nu se putea. Și nici să renunț la murdărie nu vroiam.

În suflet îmi coborî o amărăciune nespusă, așa cum poate să aibă cineva când vede că înaintea lui nu mai are absolut nimic de făcut, nimic de împlinit. Începui să alerg pe străzi prin întuneric, sărind peste băltoace și intrând până la genunchi în unele din ele.

În mine disperarea crescu o clipă ca și cum aș fi trebuit să urlu și să mă lovesc cu capul de copaci. Imediat însă toată tristețea se închirci într-un gând liniștit și blând. Știam acum ce trebuia să fac: de vreme ce nimic nu mai putea continua, nu-mi rămânea decât să isprăvesc cu toate. Ce lăsam în urmă? O lume umedă, urâtă, în care ploua încet…

IX

Intrai în casă prin ușa din dos. Mă furișai prin odăi evitând să mă privesc în oglinzi. Căutam ceva eficace și rapid care să răstoarne dintr-o dată în întuneric tot ce vedeam și simțeam, așa cum se deșartă o căruță cu pietre când îi scoți scândura de la fund.

Începui să răscolesc prin sertare, în căutarea unei otrăvi violente, în timp ce scotoceam nici un gând nu-mi venea în cap; trebuia să termin și cât mai repede. Era ca și cum aș fi avut de isprăvit o treabă ca oricare alta.

Găsii tot felul de obiecte ce nu-mi puteau servi la nimic: nasturi, sfori, ațe colorate, cărțulii, mirosind puternic a naftalină. Atâtea și atâtea lucruri ce nu puteau provoca moartea unui om. Iată ce conținea lumea în momentele cele mai tragice: nasturi, ațe și sfori…

În fundul unui sertar, dădui peste o cutie cu tablete albe. Putea să fie o otravă, după cum putea să fie un inofensiv medicament. Îmi veni în minte însă că, în orice caz, luate în cantitate mare ele trebuiau să fie otrăvitoare. Pusei una pe limbă, în gură se răspândi un gust puțin sărat și fad. O zdrobii între dinți și praful ei îmi absorbi toată saliva. Gura îmi deveni uscată.

Erau multe tablete în cutie, peste treizeci. Mă dusei la robinetul din curte, și încet, cu răbdare mă pusei să le înghit. Pentru fiecare tabletă luam câte o gură de apă și îmi trebui mult timp ca să isprăvesc cutia. Ultimele nu mai alunecau în jos ca și cum gâtul s-ar fi umflat.

În curte era întuneric desăvârșit. Mă așezai pe o scară și începui să aștept, în stomac se porni o fierbere cumplită, dar încolo mă simțeam bine și clipocitul ploii mi se părea acum nespus de intim. Părea că înțelege starea mea și mă pătrunde adânc ca să-mi facă bine.

Curtea deveni un fel de salon și mă simțeam în el ușor, tot mai ușor. Toate lucrurile făceau eforturi disperate să nu se înece în obscuritate. Deodată îmi dădui seama că transpir cumplit. Băgai mâna în cămașă și o scosei udă. În jurul meu golul creștea vertiginos. Când mă trântii în casă pe pat, sudoarea mă scălda din cap până în picioare.

Era un cap frumos, extraordinar de frumos. Cam de trei ori mai mare decât un cap omenesc, învârtindu-se încet pe o axă de alamă ce-l străbătea din creștet prin gât.

Întâi vedeam din el numai ceafa. Ce materie putea să fie? Avea un lustru șters de faianță veche, cu nuanțe de fildeș. Toată suprafața era imprimată cu desene mici albastre, un fel de filigrane ce se repetau geometric, ca desenul unui linoleum. Păreau de departe un scris mărunt și fin pe o hârtie ivorină; neînchipuit de frumos.

Îndată ce capul începea să se miște, învârtindu-se pe axă, un vertigiu adânc mă cuprindea. Știam că peste câteva secunde va apare fața craniului – înspăimântătorul, teribilul obraz.

Era un obraz de altfel bine format, cu toate reliefurile omenești normale: ochii înfundați, bărbia foarte proeminentă și câte un triunghi excavat sub pomeți, ca la un om slab.

Pielea era însă fantastică: formată din lame fine de carne subțire, unele lângă altele, ca foițele cafenii de pe dosul ciupercilor.

Erau atât de multe foițe și atât de strânse, încât dacă priveai capul închizând puțin pleoapele, nimic anormal nu ți se părea și liniuțele minuscule semănau cu umbrele hașurate ale unei gravuri în cupru.

Vara câteodată, privind castanii de departe, încărcați de frunze, aspectul lor era acela al unor capete enorme înfipte pe trunchiuri, cu obrajii scobiți în adânc, așa ca lamele capului meu.

Când vântul sufla prin frunze, obrazul acesta se unduia ca valurile unui lan de grâu. În același fel fremăta capul, când se clătina piedestalul.

Pentru a ști că obrazul era făcut din foițe era suficient să înfund puțin de tot degetul în carne. Degetul intra fără rezistență, ca într-o pastă umedă și moale. Când îl scoteam, foițele reveneau la loc și nu se vedea nici o urmă.

În copilărie odată, asistasem la deshumarea și reînhumarea unui cadavru.

Era al unei fete ce murise tânără și fusese îngropată în voaluri de mireasă. Corsajul de mătase se desfăcuse în fâșii lungi și murdare și pe alocuri urmele de broderie se amestecau cu țărâna. Fața părea însă intactă și își păstrase aproape toate trăsăturile. Culoarea ei era vânătă, încât capul părea modelat din mucava muiată în apă.

Când sicriul fu scos afară, cineva trecu mâna peste obrazul moartei. Atunci avurăm toți cei ce priveam, ce teribilă surpriză: ceea ce crezusem că este obrazul bine păstrat, nu era decât un strat gros de mucegai, cam de vreo două degete. Mucegaiul înlocuise în toată adâncimea pielii obrazul de carne, păstrându-i intacte toate formele. Dedesubt era scheletul gol.

Așa era și capul meu, cu singura deosebire că în loc de mucegai era acoperit cu foițe de carne. Cu degetul însă, ajungeam printre ele până la os.

Capul, deși hidos, era un refugiu sigur împotriva aerului.

Pentru ce împotriva aerului? în odaie aerul era veșnic în mișcare, vâscos, greu, curgător, încercând să se închege în stalactite negre și urâte.

În aerul acesta apăru capul pentru întâia oară și de jur împrejur se făcu un gol ca o aureolă ce creștea mereu. Eram atât de mulțumit și bucuros de apariția lui, încât îmi veni să râd. Cum puteam oare râde însă în pat noaptea în întuneric?

Începui să iubesc capul cu nesaț. Era lucrul cel mal de preț și mai intim pe care îl posedam. El venea din lumea întunericului de unde pătrundea până la mine doar un zumzet mărunt, ca o fierbere continuă în craniu. Ce alte lucruri se mai găseau acolo? Deschideam mari ochii și scrutam în van obscuritatea, în afară de capul ivoriu nu mai venea nimic.

Mă întrebai cu oarecare teamă dacă acest cap nu va deveni în viața mea centrul tuturor preocupărilor, înlocuindu-le pe toate, pe rând, încât la urmă să rămân numai cu întunericul și cu dânsul. Viața căpăta parcă atunci un sens precis, adevărat. Pentru moment, el crescuse în aer ca un fruct plin, ajuns la maturitate.

Capul era odihna și beatitudinea mea, a mea personală. Poate că dacă ar fi aparținut lumii întregi s-ar fi întâmplat o cumplită catastrofă. Un singur moment de fericire deplină ar fi fost capabil să încremenească lumea pe veci.

Împotriva „capului” lupta mereu, din ce în ce mai neputincioasă, curgerea sleioasă a aerului.

Câteodată, lângă el, apărea tatăl meu, dar vag și indirect, ca o masă de aburi alburii.

Știam că îmi va pune mâna pe frunte; mâna era rece. Încercam să explic lupta dintre cap și aer, în timp ce simțeam cum tatăl meu îmi desface cămașa și îmi alunecă la subsioara termometrul, ca o șopârlă subțire de sticlă.

În jurul capului se pornea o mișcare enervantă ca o fâlfâire de steag. Imposibil de oprit; drapelul flutura mereu.

Îmi amintii de ziua aceea când la ora ceaiului, sus în etajul Weber, Paul lăsase să atârne mâna în jos, de-a lungul scaunului și Edda, de pe pat, ridicând puțin pantoful, începuse să-i zgândăre palma în glumă. Gestul acesta căpătase cu timpul o virulență neobișnuită. Când îmi aminteam de el pantoful începea să zgârie frenetic mâna lui Paul, până ce se forma o mică rană, apoi o gaură în carne. Pantoful nu se oprea o clipă din mecanismul lui agasant: scobea mereu și mereu palma găurită, apoi brațul întreg, și mai apoi, tot corpul…

Așa se porni în odaie și mișcarea drapelului. Ea risca acum să găurească totul, să mă devore, poate…

Țipai disperat, ud de sudoare.

– Cât? întrebă o voce din umbră.

– 39, răspunse tatăl meu și plecă lăsându-mă pradă vijeliilor ce creșteau.

Convalescența se anunță într-o dimineață ca o extremă fragilitate a luminii. În odaia în care dormeam, ea venea printr-un geam ripsat, fixat în tavan. Volumul odăii pierdu straniu din densitate. Claritatea lucrurilor cântărea mai ușor și oricât de adânc aș fi respirat, rămânea în piept un gol amplu, ca o dispariție a unei importante cantități din mine însumi.

În cearceafurile calde, firimiturile îmi alunecau pe sub pulpe. Piciorul căuta fierul patului și fierul îl străpungea cu un cuțit de răceală.

Încercai să mă dau jos. Totul era așa cum bănuiam: aerul prea inconsistent nu putea să mă susțină. Pășeam în el dezlânat ca și cum aș fi străbătut un râu vaporos și călduț.

Mă așezai pe un scaun, sub geamul din plafon. În jurul meu lumina gonea exactitatea lucrurilor ca și cum le-ar fi spălat mult de tot pentru a lua lustrul de pe ele.

Patul, în colțul lui, zăcea scufundat în întuneric. Cum de izbutisem în obscuritatea aceea să disting pe perete, în timpul febrei, fiecare grăunte de var?

Începui încet să mă îmbrac; hainele cântăreau și ele mai ușor ca de obicei, îmi atârnau pe trup ca niște bucăți de sugativă și miroseau leșios de la fierul de călcat.

Plutind prin ape din ce în ce mai rare, ieșii în stradă. Soarele mă ameți îndată. Pete imense de străluciri galbene și verzui acopereau în parte casele și trecătorii. Strada însăși părea slabă și proaspătă ca și cum ar fi ieșit și dânsa din febra unei boli grave.

Caii de la trăsuri, cenușii și deșălați, umblau anormal. Acum pășeau încet de tot, greoi și împleticiți – acum o luau la goană, respirând puternic pe nări pentru a nu cădea prea slăbiți în mijlocul asfaltului.

Coridorul lung de case se clătina ușor în bătaia vântului. Venea de departe mirosul tare al toamnei. „O frumoasă zi de toamnă!“ îmi spusei. „O splendidă zi de toamnă!…“

Mă plimbam foarte încet de-a lungul caselor prăfuite, în vitrina unei librării zării o jucărie mecanică agitându-se. Era un mic clovn roșu și albastru care bătea din două minuscule talgere de alamă. Stătea bine închis în camera aceasta a lui, în vitrină, printre cărți, mingi și călimări și bătea din talgere nepăsător, cu voioșie.

Îmi veniră lacrimile în ochi de înduioșare. Era atât de curat, atât de răcoare și atât de frumos în colțul acela din vitrină!

Într-adevăr, un loc ideal în lumea asta unde să stai liniștit și să bați din talgere, îmbrăcat în frumoase haine colorate.

Iată ceva ce după atâta febră, era simplu și limpede. În vitrină, lumina toamnei cădea mai intimă, mai plăcută. Ce bine ar fi fost să înlocuiesc eu paiața cea mică și veselă! Între cărți și mingi, înconjurat de obiecte curate, așezate corect pe o coală de hârtie albastră. Pac! Pac! Pac! Ce bine, ce bine e-n vitrină! Pac! Pac! Pac! roșu, verde, albastru; mingi, cărți și vopsele. Pac! Pac! Pac! Ce frumoasă zi de toamnă!…

Încet însă, pe nesimțite, mișcarea paiaței începu a se domoli. Mai întâi talgerele nu se mai atinseră, apoi deodată paiața rămase cu brațele încremenite în aer. Îmi dădui seama aproape cu groază că paiața se oprise din joc. Ceva în mine înlemni dureros. Un moment frumos și vesel înghețase în aer. Părăsii repede vitrina și o luai spre o mică grădină publică din centrul orașului.

Castanii își lepădaseră foile îngălbenite. Restaurantul vechi de scânduri era închis și în fața lui zăceau în dezordine o mulțime de bănci stricate. Mă înfundai într-o bancă, scobită nu știu cum în așa fel încât mă trezii aproape întins pe spate cu privirile în cer. Soarele trimetea printre crengi o lumină îmbucătățită, plină de cristale.

Câtva timp statui astfel cu privirile pierdute în înălțime, slăbit, nespus de slăbit.

Deodată se așeză lângă mine un băiat voinic, cu mânecile cămeșii suflecate, cu gâtul roșu și puternic, cu mâinile mari și murdare. Se scarpină câteva clipe în cap cu toate cele zece degete, apoi scoase din buzunarul pantalonilor o carte și începu să citească. Ținea foile strânse în palmă ca să nu le răsfoiască vântul și citea bolborosind tare; din când în când își trecea mâna prin păr ca pentru a înțelege mai bine.

Tușii semnificativ și îl interpelai: „Ce citești?“ îl întrebai eu, răsturnat pe bancă, cu ochii în ramurile copacilor.

Băiatul îmi puse cartea în mână ca unui orb. Era o poveste lungă în versuri despre haiduci, o carte sleioasă, plină de pete de grăsime și murdărie; se vedea bine că trecuse prin multe mâini. În timp ce mă uitam în ea, el se ridică în picioare și rămase în fața mea puternic, sigur de dânsul, cu mânecile răsucite și cu gâtul dezgolit.

Ceva tot atât de plăcut și de calm ca a bate din talgere într-o vitrină.

– Și… nu te doare capul când citești? întrebai dându-i înapoi cartea.

Părea că nu înțelege.

– Pentru ce să mă doară? nu mă doare de loc, zise el și se așeză din nou pe bancă să citească mai departe.

Exista așadar o categorie de lucruri în lume din care eram menit să nu fac niciodată parte, paiațe nepăsătoare și mecanice, băieți voinici pe care nu-i doare niciodată capul. În jurul meu, printre copaci, în lumina soarelui, curgea un curent vioi și amplu, plin de viață și de puritate. Eu eram menit să rămân veșnic în marginea lui, îmbâcsit de întuneric și de slăbiciuni de leșin.

Întinsei picioarele pe bancă și rezemându-mă cu spatele de un copac găsii o poziție foarte comodă. În definitiv, ce mă împiedeca să fiu și eu puternic și nepăsător? Să simt în mine circulând o sevă viguroasă și proaspătă, cum circula prin miile de ramuri și de frunze ale copacului, să stau vertical și fără înțeles în lumina soarelui, drept, sobru, cu o viață sigură și bine definită, închisă în mine ca într-o capcană…

Pentru aceasta trebuia poate mai întâi să încerc a respira mai adânc și mai rar: respiram prost, întotdeauna pieptul meu era prea plin ori prea gol. Începui dar să inspir aerul cu încredere. Peste câteva minute mă simții mai bine. Un fluid slab de perfecțiune, dar care simțeam că se umflă în fiecare clipă începu să-mi curgă prin vine. Zgomotul străzii îmi reaminti de departe orașul, dar acum orașul se învârtea foarte lent în jurul meu ca o placă de gramofon. Devenisem ceva ca de pildă centrul și axa lumii. Esențialul era să nu-mi pierd echilibrul.

Într-un circ odată, dimineața, când artiștii făceau repetiție, asistai la o scenă care îmi revenea acum în minte… Un amator din public, un simplu spectator fără nici o pregătire, se urcă, fără să clipească, cu mult curaj, pe piramida de scaune și mese pe care se urcase puțin mai înainte acrobatul circului. Cu toții admiram preciziunea cu care escalada periculoasa construcție iar frenezia de a fi reușit să învingă cele dintâi obstacole îmbăta pe amator cu un fel de știință a echilibrului, plină de inconștiență, care îl făcea să puie mâna exact pe locul care trebuia, să întindă piciorul cu precizie și să găsească într-însul greutatea minimă cu care să abordeze, o nouă treaptă în înălțime.

Zăpăcit și fericit de siguranța gesturilor sale, ajunse în câteva secunde în vârf. Aici însă se petrecu cu el ceva cu totul deosebit: își dete seama într-o clipă de fragilitatea punctului de sprijin unde se afla, precum și de extraordinara sa îndrăzneală. Clănțănind din dinți ceru cu voce stinsă o scară și recomandă de nenumărate ori celor de jos s-o țină bine și să n-o miște. Curajosul amator scoborî cu infinite precauțiuni, treaptă cu treaptă, transpirat din cap până-n picioare, uluit și enervat de ideea ce-o avusese să se urce.

Poziția mea acum în grădină era în vârful piramidei șubrede. Simțeam bine circulând în mine o sevă nouă și puternică, dar trebuia să mă silesc să nu cad din înălțimea admirabilei mele certitudini.

Îmi trecu prin cap că așa ar trebui s-o văd pe Edda, calm, sigur de mine, plin de lumină; nu mai fusesem pe-acolo de mult. Vroiam ca o dată cel puțin să mă prezint în fața cuiva întreg și neclintit.

Tăcut și superb ca un copac. Asta era – ca un copac. Îmi umplui pieptul cu aer și întinzându-mă acum bine pe spate, adresai un cald salut de camaraderie crengilor de deasupra mea. Era ceva aspru și simplu în copac, ce se înrudea minunat cu noile mele forțe. Mângâiai trunchiul așa ca și cum aș fi bătut pe umăr un prieten. „Camarade copac!” Cu cât priveam mai atent coroana infinit răspândită a ramurilor, cu atât simțeam mai bine cum în mine carnea se divide și prin golurile ei începe să circule aerul viu de-afară. Sângele se urca în vine majestuos și plin de sevă, înspumat de clocotul vieții simple.

Mă ridicai în picioare. O clipă genunchii se îndoiră nesiguri ca și cum ar fi vrut să compare printr-o singură ezitare toată forța și slăbiciunea mea. Cu pași mari, o luai spre casa Eddei.

X

Ușa grea de lemn ce dădea spre terasă era închisă. Imobilitatea ei mă zăpăci puțin. Toate gândurile îmi zburară până la unul.

Pusei mâna pe clanță și apăsai. „Curaj, îmi spusei, dar mă oprii să rectific. Curaj? Numai oamenii timizi au nevoie de curaj pentru ca să facă ceva; cei normali, cei puternici n-au nici curaj, nici lașitate, ei deschid ușile simplu, așa..“

Întunericul răcoros al primei odăi mă cuprinse cu un aer plin de calm și de bucurie, ca și cum m-ar fi așteptat de mult. De data asta perdeaua de mărgele unindu-se în urma mea avu un clinchet bizar, care făcu să mi se pară că sunt singur, într-o casă pustie, la marginea lumii. Era oare aceasta senzația de extrem echilibru, în vârful piramidei de scaune?

Bătui violent la ușa Eddei.

Îmi răspunse speriată să intru. Pentru ce pășeam atât de încet?

„Pășisem încet?“ Mi se părea totuși că prezența unei persoane ca mine, sau mai bine zis a unui copac trebuia să se simtă de departe. În odaie însă nu se stârni nici o mirare, nici o înfrigurare, nici cea mai mică emoție.

Câteva secunde gândurile mă precedară în mod ideal, cu o mare perfecțiune și sobrietate de gesturi. Mă văzui înaintând foarte sigur și, cu o mișcare degajată, așezându-mă la picioarele Eddei pe patul unde stătea întinsă. Persoana mea adevărată rămase însă în urma acestor frumoase proiecte ca o remorcă netrebnică și stricată.

Edda mă invită să stau jos și mă așezai pe un scaun la o mare distanță de ea.

Pendula bătea între noi un tic-tac agasant și foarte sonor. Curios lucru: tic-tacul creștea și descreștea ca fluxul și refluxul mării, mergând în val spre Edda până ce aproape nu-l mai auzeam și revenind apoi umflat spre mine, violent de-mi spărgea urechile.

– „Edda“, începui să vorbesc, întrerupând tăcerea, „dă-mi voie să-ți spun ceva foarte simplu…“

Edda nu răspunse.

– „Edda, știi tu ce sunt eu?“

– „Ce anume?“

– „Un copac, Edda, un copac… “

Toată această scurtă convorbire avu loc, bineînțeles strict în interiorul meu și nici un cuvânt nu fu rostit în adevăr.

Edda se cuibări pe pat, strângând sub ea genunchii și acoperindu-i cu peignoir-ul. Își puse apoi mâinile sub cap privindu-mă cu mare atenție. Aș fi dat bucuros orice, ca să-și găsească un alt punct în odaie pe care să-l privească.

Văzui deodată pe o etajeră un buchet mare de flori într-un vas. Asta mă salvă.

Cum de nu le văzusem până atunci? Privisem tot timpul într-acolo de când intrasem. Pentru a-mi verifica apariția lor mă uitai o clipă în altă parte și revenii la ele. Erau acolo la locul lor imobile, mari, roșii… Atunci cum de nu le văzusem? începui să mă îndoiesc de certitudinea mea de copac. Iată că un obiect apăruse în odaie acolo unde nu era cu o clipă mai înainte. Vederea mea era oare întotdeauna clară? Poate că în corpul meu mai rămăseseră urme de neputință și întuneric care circulau prin noua mea luminozitate ca niște nori pe un cer strălucitor, acoperindu-mi vederea când treceau prin umoarea ochilor, așa cum norii pe cer acoperă deodată soarele și cufundă în umbră o parte din peisaj.

– Ce frumoase sunt florile acelea, spusei Eddei.

–  Care flori?

–  Cele de colo, de pe etajeră…

–  Care flori?

–  Daliile acelea roșii atât de frumoase…

–  Care dalii?

–  Cum asta, … „care dalii“?

Mă ridicai și mă repezii la etajeră. Aruncată pe o grămadă de cărți zăcea o eșarfă roșie. În clipa când întinsei mâna și mă convinsei că era într-adevăr o eșarfă, ceva ezită departe în mine, ca oscilația curajului amatorului echilibrist, în vârful piramidei, între acrobație și diletantism. Ajunsesem desigur și eu la extrema mea înălțime.

Toată problema se rezuma acum la a mă întoarce și a mă așeza pe scaun. Și mai departe ce voi trebui să fac, ce voi trebui să spun?

Câteva clipe fui atât de stupefiat de problema aceasta încât îmi fu imposibil să execut cea mai mică mișcare. Ca vitezele foarte mari ale volantelor de motoare care le fac să pară imobile, ezitarea mea profund disperată îmi dădea o rigiditate de statuie. Tic-tacul pendulei bătea puternic, înțepenindu-mă cu mici cuie sonore. Mă smulsei imobilității cu mare greutate.

Edda era în aceeași poziție pe pat, privindu-mă cu aceeași calmă mirare; s-ar fi zis că o putere răutăcioasă, extrem de perfidă, dădea lucrurilor aspectul lor cel mai comun, pentru a mă pune pe mine în cea mai mare încurcătură. Iată ce lupta cu mine, iată ce era implacabil împotriva mea: aspectul comun al lucrurilor.

Într-o lume atât de exactă, orice inițiativă devenea de prisos dacă nu chiar imposibilă.

Ceea ce făcea să-mi țâșnească sângele în cap era că Edda nu putea fi altfel, ci numai și numai o femeie cu părul bine pieptănat, cu ochii albaștri-violeți, cu un surâs în colțul buzelor. Ce puteam oare face împotriva unei exactități atât de aspre? Cum puteam s-o fac să înțeleagă, de pildă, că sunt un copac? Era de transmis cu cuvinte imateriale și informe, prin aer, o coroană de ramuri și frunze, superbă și enormă, așa cum o simțeam în mine. Cum aș fi putut face asta?

Mă apropiai de pat și mă rezemai de bara de lemn. în mâini se iradie un fel de certitudine ca și cum în ele dar fi scoborât deodată tot nodul neliniștei mele.

Ei și acum? între Edda și mine stătea amețitor același aer străveziu, impalpabil și în aparență inconsistent, în care totuși zăceau toate forțele mele ce nu puteau duce la nimic.

Ezitări de zeci de kilograme, tăceri de ceasuri întregi, turburări și vertigii de carne și sânge, toate acestea puteau intra în spațiul acela mizerabil fără ca nici o aparență să arate coloritul negru și materia pâcloasă ce conținea. În lume distanțele nu erau în mod simplu acelea pe care le vedeam cu ochii, infime și permeabile, ci altele invizibile, populate de monștri și de timidități – de proiecte fantastice și de gesturi nebănuite, care, dacă, o clipă s-ar fi închegat în materia din care tindeau să fie compuse ar fi transformat aspectul lumii într-un cataclism îngrozitor, într-un haos extraordinar, plin de crunte nenorociri și de extatice beatitudini.

În clipa aceea privind pe Edda, poate că materializarea gândurilor mele ar fi avut într-adevăr ca rezultat gestul acela simplu ce-mi huia în cap; să ridic pressepapier-ul de pe masă (îl priveam cu coada ochiului, era o nobilă cască medievală apăsând hârtiile) și să-l arunc în Edda, iar ca urmare imediată, o formidabilă țâșnitură de sânge din pieptul ei, viguroasă ca șuvoiul unui robinet, umplând odaia încet, încet, cu sânge, până ce aș fi simțit, mai întâi, cum picioarele îmi clipocesc în lichidul călduț și lipicios apoi genunchii și apoi – ca-n filmele americane de senzație unde un personagiu este condamnat să stea într-o odaie închisă ermetic în care o apă urca mereu – să simt deodată ajungându-mi sângele la gură și gustul sărat și plăcut să mă înece…

Începui să mișc din buze fără voie și să înghit în sec

–  Ți-e foame? mă întrebă Edda.

–  Uite, Edda, începui, e ceva în fond foarte simplu și chiar simplu de tot… iartă-mă că ți-o spun, dar eu…

Vrui să completez „eu sunt un copac“, însă fraza aceasta nu mai avea acum nici o valoare de când îmi venise pofta să beau sânge. Zăcea ștearsă și veștedă în fundul sufletului și mă mirai chiar că avusese vreodată oarecare importanță.

Începui din nou.

– Iată Edda ce este, îmi era rău, mă simțeam slab și prăpădit, întotdeauna prezența ta îmi face bine, e de ajuns să te văd… ești supărată de asta?

–  Deloc… îmi răspunse ea și începu a râde.

Îmi venea acum de-a binelea să comit ceva absurd, sângeros, violent. Îmi luai repede pălăria. „Acum plec.“ Într-o clipă fui în josul scărilor.

Era acum ceva cert: lumea avea un aspect comun al ei în mijlocul căruia căzusem ca o eroare, niciodată nu voi putea deveni un copac, nici ucide pe cineva, nici sângele nu va țâșni în valuri. Toate lucrurile, toți oamenii erau închiși în trista și mica lor obligație de a fi exacți, nimic alta decât exacți, în zadar aș fi putut să cred că într-un vas erau dalii când acolo se afla o eșarfă. Lumea n-avea puterea de a se schimba câtuși de puțin, era atât de meschin închisă în exactitatea ei încât nu-și putea permite să ia eșarfe drept flori…

Pentru întâia oară îmi simțeam capul strâns puternic în scheletul craniului, îngrozitor și dureros prizonierat…

XI

În toamna aceea se îmbolnăvi și muri Edda. Toate zilele anterioare, toate plimbările mele fără rost, toate ostenelile și chinuitoarele mele întrebări se strânseră în durerea și turburarea unei singure săptămâni ca în acele lichide unde amestecul mai multor substanțe condensează de-odată violența unei puternice otrăvi.

În etaj tăcerea scoborî cu încă o gamă. Paul izbutise să găsească, în nu știu ce dulap, un pardesiu vechi și o cravată roasă până la ață, înnodată în jurul gâtului ca o sfoară. Avea o culoare vânătă, ca un voal subțire lăsat de nopțile nedormite pe obraz.

–  Toată noaptea a suferit, îmi spuse el. Ieri l-am întrebat din nou pe doctor ce crede și mi-a spus totul, tot adevărul. E ca și cum o explozie s-ar fi produs în rinichi, mi-a mărturisit doctorul. E extrem de rar ca boala asta să apară cu atâta virulență, și atât de brusc. De-obicei se insinuează încet, cu simptome care o anunță; cu mult înainte de a deveni gravă. E o adevărată explozie, în rinichi; o adevărată explozie.

Paul vorbea repede dar cu mari întreruperi ca și cum între cuvinte ar fi vrut să lase timp unei dureri acute în el să colcăie și să se desăvârșească.

În biroul de jos se făcuse întuneric ca într-o peșteră; bătrânul Weber cu capul într-un registru își dădea iluzia de a fi ocupat…

În fiecare dimineață venea doctorul cu pași tăcuți și trecând prin odăi lua cu sine pe cei trei Weber.

Îi urmam, ținându-mă de vorbă cu Ozy. Cu el nu mai jucasem de mult jocul nostru imaginar și acum ar fi fost o ocazie minunată.

Ce bine ar fi fost să vorbim de boala Eddei, așa ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat!

Urcând scările mă gândeam la posibilitatea extraordinară a unui joc dirijat de Ozy, la care să ia parte și doctorul și Paul Weber și bătrânul. Pentru o dată cocoșatul să conducă, în adevăr, o scenă imaginată și inexistentă. Când ajungeam sus îmi venea să țip: „Acum e de-ajuns, s-a isprăvit, a fost bine jucat, Paul a avut o mască într-adevăr impresionantă, bătrânul Weber se vedea că suferă, dar acum e destul, s-a terminat, te rog spune-le, Ozy, că renunți la rest…”

Totul era însă prea bine aranjat pentru ca să se oprească în capul scărilor…

În timp ce doctorul intra la Edda, rămâneam în camera de alături bătrânul Weber, Ozy și cu mine.

Era întâia oară, poate, în viața lui, când bătrânul Weber încerca să-și stăpânească o mare emoție. Cu capul aplecat pe fotoliu privea afară impersonal și vag ca și cum n-ar fi știut și n-ar fi așteptat nimic, într-un târziu, ca actorii mari care tind să-și desăvârșească rolul printr-un amănunt inedit, se ridică de pe fotoliu și merse să vadă mai de-aproape un tablou pe perete. Ca și actorul mare însă, care îngroșând vocea prea mult pentru tirada tragică o transformă într-un urlet ridicul demn de râsul galeriei, bătrânul Weber, încercând să joace rolul într-adevăr cu prea mult calm, îi greși efectul: în timp ce stătea și privea tabloul, cu degetele la spate iritat tamburina un scaun…

Paul mă luă de mână:

– Edda vrea să te vadă, vino încet după mine.

În patul cu cearceafuri albe Edda stătea culcată cu capul spre geam. Părul era întins pe perne, mai blond și mai fin decât altădată: bolile au asemenea subtilități. În odaie domnea un fel de descompunere albă a lucrurilor, cu îngrozitor de multă lumină; obrazul Eddei dispărea în ea, inconsistent.

Deodată ea întoarse capul.

Era dar adevărat… Adică în momentul acela se petrecu în mine ceva atât de nedeslușit, de clar și de surprinzător, încât ar fi putut constitui un adevăr venit din afară… Capul Eddei semăna în totul cu capul ivoriu din nopțile mele de febră. Evidența aceasta era atât de amețitoare încât îmi veni să cred că inventasem chiar în acea clipă forma exactă a vechiului cap de faianță, cu viteza aceea de compoziție a visurilor care alcătuiesc un episod întreg în momentul când auzim zgomotul unei împușcături.

Eram acum sigur că ceva violent și rău i se va întâmpla în curând Eddei. Poate că și acest lucru l-am imaginat mai târziu; în tot ce privește Edda, nu deslușesc nimic din ceea ce pot fi eu însumi cu adevărat și ceea ce a fost ea.

Căuta să mă privească în ochi dar închise pleoapele, obosită. Părul, dat la o parte, evidenția fruntea galbenă ca un bloc de ceară. Eram din nou, ermetic închis în prezența Eddei, în ceea ce reprezenta ea acum și din nopțile mele de delir, în nici una din plimbările mele, în nici una din întâlnirile mele nu mă gândeam în mod veritabil la altcineva decât la mine însumi, îmi era imposibil să concep o altă durere interioară, sau pur și simplu existența altuia.

Persoanele pe care le vedeam în jurul meu erau tot atât de decorative, de efemere și de materiale ca orice alte obiecte, ca și casele, ori copacii. În fața Eddei numai, pentru întâia oară, simții că întrebările mele pot evada, și, rezonând în alte profunzimi și într-o altă existență, să mi se întoarcă în ecouri enigmatice și turburătoare.

Cine era Edda? Ce era Edda? Pentru întâia oară mă vedeam în exterior, pentru că în prezența Eddei era întrebarea sensului vieții mele. Mai profund și mai autentic ea mă zgudui în momentul morții ei; moartea ei era moartea mea și în tot ce fac de-atunci, în tot ce trăiesc, imobilitatea viitoarei mele morți se proiectează rece și obscură, așa cum am văzut-o la Edda.

În zorii zilei aceleia mă sculai greoi și pietros, stânjenit de prezența cuiva lângă pat.

Era tatăl meu care așteptase în tăcere să mă trezesc. Când deschisei ochii el făcu câțiva pași în odaie, îmi aduse un lighean alb și o cană cu apă să-mi spăl mâinile.

Cu o convulsiune dureroasă care îmi strânse inima, înțelesei ce însemna asta.

– Spală-te pe mâini, îmi spuse tatăl meu, Edda a murit.

Ploua mărunt afară și ploaia nu conteni trei zile.

În ziua înmormântării noroiul fu mai agresiv și mai murdar ca niciodată, vântul bătea rafale de apă în acoperiș și în geamuri. Toată noaptea o fereastră rămânea iluminată sus în etajul Weber, în camera unde ardeau lumânările.

În biroul bătrânului Weber totul fu răvășit și dat la o parte pentru a se lăsa loc sicriului să treacă; noroiul intră în odăi; triumfător și insinuant, ca o hidră cu nenumărate prelungiri protoplasmatice, îl vedeam bine întinzându-se pe pereți, urcându-se pe oameni, suind scările și încercând să escaladeze sicriul.

Podeaua de lemn apăru jos, în birou, de sub mușamaua care o acoperea și care fu scoasă: riduri lungi de murdărie se iviră, la fel cu ridurile negre ce se adânciseră în obrazul lui Samuel Weber.

În jurul ghetelor lui cu gumilastic urca noroiul încet dar tenace, pătrunzând desigur prin piele până sus în inimă, murdar, greu, lipicios. Era noroi și nimic altceva, era podeaua și nimic altceva, erau lumânările și nimic altceva, „Înmormântarea mea va fi o înșirare de obiecte”, îmi spusese odată Edda.

Ceva în mine se mai zbătea undeva în depărtare, ca și cum ar fi vrut să-mi dovedească existența unui adevăr superior noroiului, ceva ce ar fi altceva decât dânsul, în zadar…

Identitatea mea devenise de mult veritabilă și acum, în mod foarte obișnuit, nu făcea decât să se verifice: în lume nu există nimic în afara noroiului. Ceea ce luam drept durere nu era în mine decât un slab colcăit al lui, o prelungire protoplasmatică modelată în cuvinte și rațiuni.

În Paul curgeau picăturile ca într-un recipient fără fund; curgeau pe el hainele, curgeau mâinile atârnând greu și încovoindu-i spatele. Lacrimile i se scurgeau pe obraz murdare, în lungi șuvițe, ca apa pe geamuri.

Încet, balansându-se pe umerii oamenilor, sicriul trecu pe lângă vaporul lui Samuel Weber, pe lângă vechile registre și zecile de sticluțe de cerneală și medicamente descoperite cu ocazia direticării biroului. Înmormântarea era o simplă înșirare de obiecte…

Mai avură apoi loc câteva detalii, dincoace de viață: în cimitir când scoaseră cadavrul din sicriu învelit în cearceafuri albe, cearceafurile purtau urma unei mari pete de sânge.

Era ultimul și cel mai neînsemnat amănunt înaintea subsolului cimitirului cald, mucegăit, și plin de corpuri moi ca gelatina, galbene… purulente…

Când din nou și din nou mă gândesc la aceste câteva lucruri, încercând zadarnic să le încheg în ceva ce aș putea numi persoana mea; când reamintindu-mi de ele, biroul bătrânului Weber devine deodată încăperea în care respir mucegai și miros vechi de registre – în chiar acea clipă – pentru ca imediat să dispară și în locul ei, o cameră actuală să-mi puie aceeași dureroasă problemă, a felului în care oamenii își petrec viața, servindu-se, de exemplu, de odăi, ori simțind ca un corp ciudat, ramificat ca o ferigă și inconsistent ca un fum în ei, deodată, un miros deosebit, ca mirosul profund enigmatic al mucegaiului; când evenimente și oameni se desfac și se închid în mine ca niște evantaie; când mâna mea încearcă să scrie această ciudată și neînțeleasă simplicitate, atunci mi se pare, o clipă, ca unui condamnat care o secundă își dă seama, altfel decât tuturor oamenilor din jurul lui de moartea care îl așteaptă (și ar vrea ca zbaterea lui să fie altfel decât toate zbaterile din lume, reușind să-l libereze), că din toate acestea va ieși deodată cald și intim un fapt nou și autentic care să mă rezume clar ca un nume și să răsune în mine cu un ton unic, nemaipomenit, care să fie acel al înțelesului vieții mele…

Pentru ce, dacă nu pentru aceasta, persistă în mine fluidul acela atât de intim și totuși atât de ostil, atât de aproape și totuși atât de rebel captării lui, care se preface de la sine, în viziunea Eddei, ori în umerii aplecați ai lui Paul Weber, ori în amănuntul excesiv de precis al robinetului de apă, în coridorul unui hotel?

Pentru ce îmi revine clară acum amintirea ultimelor zile ale Eddei? Pentru ce, întrebând în alt sens (și întrebările pot crește haotic în mii și mii de sensuri diferite ca în jocul acela din copilărie când îndoiam o hârtie pătată de cerneală și apăsam puternic pentru ca cerneala să se răspândească, cât mai mult, dezvăluind când deschideam hârtia cele mai fantastice și mai nebănuite contorsiuni ale unui bizar desen) pentru ce, întrebând dar în alt sens, îmi revine această amintire și nu alta?

Cu fiecare amintire neînțeleasă și exactă, trebuie să-mi dau seama în plus, ca o durere violentă a unui bolnav, ce face să rămâie în umbră micile lui jene de inconfort momentane ca o poziție greșită a pernelor, ori amărăciunea unui medicament – ca o durere deci ce învelește și cuprinde toate celelalte neînțelegeri și neliniști ale mele trebuie să-mi dau seama că, așa meschină și incomprehensibilă cum se prezintă, fiecare amintire este totuși unică, în înțelesul cel mai sărac al cuvântului și s-a petrecut în viața mea liniar, într-un singur mod, într-o singură exactitate, fără putință de modificare și fără nici cea mai mică abatere de la propria ei preciziune.

„Viața ta a fost așa și nu altfel“, spune ea, și în fraza aceasta zace imensa nostalgie a lumii acesteia închisă în luminile și culorile ei hermetice din care nu este permis nici unei vieți să extragă decât aspectul unei exacte banalități.

În ea zace melancolia de a fi unic .și limitat; într-o lume unică și meschin de aridă.

Câteodată, noaptea, mă trezesc dintr-un coșmar teribil; este visul meu cel mai simplu și cel mai înspăimântător.

Visez că dorm adânc în patul în care m-am culcat de cu seară. E același decor și timpul aproximativ exact al nopții; dacă, de pildă, coșmarul începe la mijlocul nopții el mă situează cu exactitudine în felul acela de întuneric și de tăcere care domnește la acea oră. Văd în vis și simt poziția în care mă aflu, știu în care pat și în care odaie dorm, visul meu se mulează ca o piele subțire și fină peste poziția mea adevărată și peste somnul meu din acea clipă, în această privință s-ar putea spune că sunt treaz: sunt treaz, dar dorm și visez veghea mea. Visez somnul meu și în acel moment.

Și iată că de-odată simt cum somnul se adâncește, se îngreuiază și tinde să mă tragă după el.

Vreau să mă trezesc și somnul îmi atârnă greu de pleoape și de mâini. Visez că mă agit, că dau din mâini, dar somnul e mai tare decât mine și după ce m-am zbătut o clipă, mă cuprinde mai greu și mai tenace. Încep atunci să țip, vreau să rezist somnului, vreau ca cineva să mă trezească, îmi trag palme cu violență ca să mă scol, mi-e teamă că somnul mă va scufunda prea adânc, de unde nu voi putea reveni niciodată, implor ca să mă ajute cineva, și ca să fiu zgâlțâit…

Într-un sfârșit ultimul meu țipăt, cel care a fost mai puternic, mă trezește. Mă găsesc deodată în odaia mea adevărată care e identică odăii mele din vis, în poziția în care mă visam, la ora când bănuiam în coșmar că mă zbat.

Ceea ce văd acum în jurul meu diferă foarte puțin de ceea ce vedeam cu o secundă mai înainte, dar are nu știu care aer de autenticitate, ce plutește în lucruri, în mine, ca o răceală bruscă a atmosferei iarna, care mărește deodată toate sonoritățile…

În ce constă simțul realității mele?

În jurul meu a revenit viața pe care o voi trăi până la visul următor. Amintiri și dureri prezente atârnă greu în mine și eu vreau să le rezist, să nu cad în somnul lor, de unde nu mă voi întoarce poate niciodată…

Mă zbat acum în realitate, țip, implor să fiu trezit, să fiu trezit în altă viață, în viața mea adevărată. Este cert că e plină zi, că știu unde mă aflu și că trăiesc, dar lipsește ceva în toate acestea, așa ca în grozavul meu coșmar.

Mă zbat, țip, mă frământ. Cine mă va trezi?

În jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde.

Cine mă va trezi?

Întotdeauna a fost așa, întotdeauna, întotdeauna.

– Sfârșit –

545 Total Views 3 Views Today