Nu o dată. De două ori. Învață asta ca și cum ar învăța să meargă pe jos, este în sângele lui, vine și sună de două ori, scurt, ca să știi că el este, nu altcineva.

Melchidec sună o dată, polițistul de trei ori, oamenii ceilalți sună aiurea, lung, scurt, de multe ori, tot nu te gândești să le deschizi, de frică nu te gândești, iar ăia nu sună deloc, doar zgârâie ușa și șoptesc, bolboroseală, sau poate sună și ei, să te înșele, să le deschizi, cine știe.

Uite-așa. De la sonerie ți se trăgea. De acolo venise frica. Sunase. Te păcălisei o dată și îi deschisesei, o făcusei ca orice om normal, apăsasei pe clanță și trăsesei ușa spre tine. Și, în loc să vezi strada, peluza și tufele, te-ai trezit uitându-te într-un puț fără sfârșit.

„Uită-te, intră, iubește-ne!“ veneau șoaptele (bolboroseala), așa cum trebuie să fi auzit și ulise din gura sirenelor. „Privește-ne!“

Era o gaură fără sfârșit, așa cum fără sfârșit era și povestea lui Michael Ende. Da, o gaură fără fund, îi vedeai doar marginile, începutul, distorsionat le vedeai, era prea puțină lumină. Femei, bărbați, copii și animale zburau înăuntru, sau plateau, că n-aveau aripi, ca într-o dimensiune fără gravitație plateau.

Spuneau: „Intră, nu ezita! Iubește-ne!“

Dar tu nu voiai să intri. Voiai să ieși. Și nu știai ce să faci. De aceea nu mai deschideai ușa. Stăteai și te uitai la ea. Așteptai. Îți era frică.

Zile și nopți trecuseră, nu le-ai mai ținut cont. În orice caz, trecuseră foarte multe.

Melchidec și polițistul mai sunaseră între timp, dar nu știai sigur că ei fuseseră, unul sunase o dată, iar celălalt de trei ori, așa cum știai, cum era în lumea normal, însă ți-a fost teamă să deschizi. Îți intrase tare în cap că numai poștașul nu poate fi mistificat.

Doamne! Ce frică ți-a mai fost! Și încă îți mai este. Cu frica nu te poți obișnui, d-aia este frică, să te zdruncine, să nu te lase să dormi, să fii mereu la pândă, să te ferești. Așa este frica. Cea mai puternică emoție.

Frica te invita s-o iubești, dar n-o ascultai, că doar așa învățasei, orice om învață asta.

„Iubește-ne!“

Era tenace, dar nu erai decât un simplu muritor și nu te puteai abține să fii un singur muritor.

Așa că așteptai, nu știai cât o să mai aștepți, însă așteptai, aveai răbdare, de frică aveai răbdare.

Să vină poșteșul și să sune de două ori, scurt, așa cum numai el știe, să zică „am venit cu o telegramă“, sau orice altceva, să-l vezi, să te uiți în spatele lui, să vezi gazonul și tufele, adică ce este în fața casei să vezi, ceea ce abia îți amintești, aia să vezi. Să ieși din casă, în lumea adevărată să ieși. Nu să intri. Să ieși. Să te duci la muncă, să cumperi țigări, sau hârtie igienică, o chestier banală să faci, numai să ieși.

Aștepți. Și nu uiți: poştaşul sună întotdeauna de două ori.

 

Curierul Național, Pagina S.F.

11 februarie 1995

 

161 Total Views 2 Views Today