– Dragă, zise femeia, alegându-şi vorbele cu grijă, ca şi cum s-ar fi uitat pe unde calcă, mi se-ntâmplă aşa, câteodată…

Vântul se stârnise din nou între arborii dezgoliţi de la marginea şoselei. Dar acolo unde se opriseră toţi, pe muchia de zdrenţe împietrite a falezei, păreau, paradoxal, în cel mai adăpostit loc de pe pământ.

– Câteodată, relua ea uşor intimidată, am aşa, o senzaţie… O senzaţie de ameţeală. Ciudat, nu crezi? Dragă, mă încearcă un început de prăbuşire. Ca o iluzie…

Abia acum el se întoarse mirat, încercând să pătrundă dincolo de pojghiţa cuvintelor. Căci, lucrând în viaţa de toate zilele la o publicaţie pentru mai mult sau mai puţin adulţi, ştia foarte bine că vorbele pot fi decojite încet, aidoma seminţelor şi că gustul lor se schimbă de la un strat la altul: dulci, mieroase, amărui, acre, toxice… Femeia se numea Aparenza Delmar. Şi dânsa avea tot felul de învelişuri, care mai de care mai accesibil. Prin ţesătura fină a cămăşii, de pildă, pieptul îi tresălta ritmic.

– Ce zici?

– Nu, nu, se apără dânsa, ştiu la ce te gândeşti chiar acum. Că vreau să te leg. Voi masculii semănaţi în privinţa asta atât de mult unii cu alţii… Eu trăiesc momente în care mă simt lipsită de un suport. Nu-ţi imagina că aştept să mă urci pe un soclu. De o motivaţie, dragă. Ca atunci când afară plouă şi n-ai nimic interesant de făcut.

El se linişti, ca şi cum de explicaţiile ei ar fi depins cine ştie ce, vreo schimbare esenţială. Şi, de fapt, chiar era o schimbare. O clipă crezuse că, în mofturile ei periodice, îl va forţa să asculte una dintre dilemele care-i dădeau impresia că e ceva de capul ei chiar şi după ce se dădeau jos din pat. Dar aşa, aflând că e vorba doar de unul dintre acele fleacuri care nu cer neapărat răspuns, fu chiar puţin recunoscător. Îi întoarse din nou spatele, rezemându-se de balustrada metalică. Lumea se termina brusc aici, cu o bară rece. Seara coborâse peste ei. Trebuia să se aplece pentru a distinge detaliile turnului, şi nu erau puţine.

„Cât e de tânăr, dragă”, comentă femeia, evaluându-i umerii cu un ochi exersat. „Doamne, cât de prea tânăr!”

Jos, la baza schelelor, câţiva îndrăzneţi comentau întâmplarea cu voce scăzută. Până la ei, cuvintele se risipeau alungate de zgomotul mării. Marea, tot mai întunecată, tot una cu cerul.

– Ia zi, făcu el, evitând s-o privească, de teamă că ea, o dată încurajată, o să înceapă iarăşi să bată câmpii. Cam ce crezi tu despre toate astea?

Aparenza Delmar îi simţi încordarea din glas, dar continuă să urmărească pregătirile celui din turn, mişcările misterioase ale omului a cărui siluetă o ghicea acum din ce în ce mai greu. Îşi trecu obosită mâna prin păr, fără să răspundă, speriată că ar putea scăpa iar cine ştie ce prostie. Careva strigă şi perechile se îndepărtară panicate, atacând treptele falezei. Câteva clipe nu se mai auzi decât vântul peste nisipuri.

– Unii spun, continuă bărbatul de lângă balustradă, că acolo sus cineva îl aşteaptă să vină în noaptea asta. Într-una dintre staţiile de pe orbită. Cineva… Ia uite-l!

La strigătul lui, toate capetele se întoarseră către omul din turn. Cei care apucaseră să ajungă pe scări îşi făcură curaj şi se opriră să-l privească îmbrăcându-şi costumul de protecţie, foiţă strălucitoare în lumina lunii, închegată din timp în timp printre zdrenţele de nori.

– O să ardă, se chirci femeia, o să ardă ca toţi cei dinaintea lui. De ce, dragă?

Bărbatul ridică nervos din umeri. Ce bine ar fi fost să n-o ia cu el în noaptea asta…

– Bela, strigă în întuneric o voce, nu mergem, măi, acasă? Ştii cât e de târziu? Am pierdut şi serialul.

Acum omul din turn se apropie ezitând de cilindrul rachetei, pregătit poate să renunţe. Aşteptau curioşi. Ei, să te vedem! Câteva minute însă, nu se mai întâmplă nimic interesant.

– Totuşi, dragă, încercă femeia, eu bănuiesc că omul ăla se simte el îndemnat de ceva, simte un imbold să facă asta… Poate că are plăcerea asta, cum îi zice, a desprinderii.

– Ce de mai gogoşi! o întrerupse el iritat. Am mai bătut chestia (femeia nu poate vorbi decât ca la carte), credeam că ţi-a trecut, scumpo! Păi, ce înseamnă zborul ăsta despre care tot aduci vorba? Înseamnă ameţeală. Cădere. Toţi dracii de pe lume. Uite, păsările… De ce nu stăpânesc lighioanele astea lumea? Vezi cât sunt de neputincioase?  Merită osteneala toate bazaconiile? Vrei să-ţi vorbesc urât?

– Nu, nu, se sperie dânsa.

– Apoi, îşi înăspri el glasul, spune ce-ţi pofteşte inimioara, eu unul m-am săturat de ifosele ăstora ca el. Ia să dea autorităţile niţel cu ei de pământ! Uită-te câţi copii vin aici să-l privească! Uită-te puţin!

În momentul acela, în turn se aprinsese o luminiţă palidă şi bărbatul amuţi surprins. Omul acela îşi lipise spatele de peretele fuzeei strângându-şi chingile în jurul pieptului. Cineva căscă zgomotos. Câţiva chicotiră.

– Da, da, reluă bărbatul din ce în ce mai ambalat, aşa ceva se numea pe vremuri „aventură”. Ce să zic…

Apoi o luă în braţe, jucându-şi rolul. La urma urmei, cu asta trebuia să-şi petreacă noaptea. Orele dinspre dimineaţă începeau să fie din ce în ce mai reci.

– Măi, ce prostuţă! Cine să-l aştepte acolo sus, sus? Sunt ani de zile de când ăia se rotesc pe orbită, în hoitul lor de tablă. Cine-şi mai aduce aminte de ei? De ce nu i-au adus înapoi? Pentru că nu merită osteneala. Au cam crăpat, vezi bine. Iar ăsta o să meargă pe urmele lor, cum mă vezi şi cum te văd…

Apropierea ei îl ameţise oarecum. Încercă să o sărute. Ea îi scăpă din braţe, îndepărtându-se. Parcă o luase cu frig.

– Ce mai e? o întrebă supărat. Ţi-e milă de ăla? Când s-au lăsat de chestiile astea, oamenii au fost mai liniştiţi. Şi mai fericiţi într-un fel… Cine mă-sa îl pune să facă pe nebunul?

Omul din turn părea că a adormit, ori meditează profund la ceva foarte important. Poate că şi el îi privea de acolo, chinuindu-se să-i deosebească în lumina cernută a lunii. Bărbatul mormăi întărâtat. Simţea că vorbele îi vin singure pe buze, de nestăvilit.

– Zevzecule! strigă. Te crezi ăla, cum îi zice, Icar? O să te prăjeşti în costumul tău grozav, repetându-ţi ca un idiot : „Ce minunat e să zbori, ce minunat e să te desprinzi…” Să te desprinzi de ce, măi?

Toată lumea se întorsese spre el. Un copil începu să chiuie. În întuneric, hohotele lui le dădeau fiori. Femeia se apropie, încercând să-şi liniştească însoţitorul.

– Hai să mergem, dragă, îl rugă, e târziu şi m-a luat cu frig. O, Doamne, cât îmi e de frig! Hai, te rog!

El o privi cu ură.

– Tu…

– Te rog!

…Acolo sus, aiurea, o cutie de tablă, legănând nişte cadavre. Sus, deasupra capetelor. Acolo, în beznă, ultimele rămăşiţe ale unor ani de zile risipiţi prosteşte.

– Ei, astea cu zborurile…, făcu o voce neutră. Astea au fost de mult.

– Da, mi-amintesc, veni răspunsul zeflemitor. Pe vremea aia mergeam şi la şcoală. N-avem destule aici? Vreau să-mi răspundeţi la întrebarea asta! N-avem destule griji pe la casele noastre?

– Hai, să mergem, dragă! zise iarăşi femeia.

Atunci răsună un şuierat subţire, gâlgâit, acoperind foşnetul de hârtie al vântului. Omul din turn îşi consultă nerăbdător ceva care ar fi putut fi un orologiu şi le aruncă tuturor o privire grăbită. Femeia se sperie deodată, ca şi cum ochii aceia ar fi căutat-o numai pe ea, numai pe ea ar fi săgetat-o, ca şi cum ar fi putut, de departe, să-i simtă bătaia pleoapelor, pupilele dilatate în beznă, ochii aceia spunându-i ceva. Fu cuprinsă de un tremur nesuferit, lucru ce i se întâmpla tot mai des în ultima vreme.

– Da’ nu facem ceva? aproape că plânse. Ar trebui să facem ceva. Ar trebui să mergem să-l oprim!

Bărbatul plescăi din buze.

– Cred că l-ai face teribil de nefericit pe omul ăla… dragă. I-ai răpi ocazia să iasă şi el o dată în evidenţă. Pesemne că e un tip destul de şters. Altfel… Doar aşa îmi explic pasiunea lui bizară pentru activităţi atât de… Să le numim excentrice.

Ea se uită la el, fără să-l poată recunoaşte. Pe urmă se întoarse iarăşi către omul din turn.

– Dumnezeule, îl imploră şoptit, te rog, nu face asta!

Știa, nimeni nu i-o spusese, dar ştia că singur, acolo, pe limba îngustă de fier, cu spatele lipit de cilindrul fuzeei, el e înfricoşat. Înfricoşat de flacără, de moarte şi de tot ceea ce nu avea să mai urmeze după aceea. Înnebuneşte de groază la gândul că sus, în tăcerea stelelor, nu îl aşteaptă nimeni, că va rătăci singur, singur până la sfârşit, în căutarea unei carcase abandonate cu mulţi ani în urmă. O carcasă în care zeii săi zăceau morţi. Şi de asta îi era frică.

– Te rog, spuse ea din nou, nu o face dacă nu o doreşti!

– Vă e rău, domniţă? interveni o voce.

Cineva îi întinse o ceaşcă aburindă, cafea, ceai, la câţiva metri mai încolo un foc vesel lupta cu răcoarea nopţii, un acordeon scârţâia întărâtat.

– Cum să nu-ţi vină rău? zise altcineva, cum să nu-ţi vină rău? Ar trebui puşi la zid toţi nemernicii ăştia!

– Ei, ia lăsaţi-o în pace, făcu prietenul ei. Poate că e mai bine să vadă. Ştii cum e vorba, trebuie să vezi cu ochii tăi ca să crezi.

Ea se clătină şi fu nevoită să se sprijine pe braţul lui puternic. Încă una dintre acele senzaţii de ameţeală. Ca o prăbuşire adevărată.

– Te rog! şopti iarăşi.

Aveau să-l privească liniştiţi cum se preface în scrum, zvârcolindu-se disperat, încercând să scape din costumul său neobişnuit, din strânsoarea chingilor pe care le potrivise cu mâna lui, din îmbrăţişarea fierbinte şi mortală a fuzeei, care nu se va urni, desigur, nici măcar un milimetru. Aveau să-l ardă bucuroşi pe rugul pregătit de el însuşi cu minuţiozitate, ca pe una dintre victimele acelea ale istoriei, cum îi arseseră şi pe ceilalţi, duhoarea de păr şi cauciuc carbonizat, băşici mari umflându-se şi apoi plesnind, carnea, ochii, ochii aceia sparţi.

– Te rog, spuse şi îl văzu, într-un fulger al gândului, înlănţuit pe vârful muntelui său de metal, dispreţuit, încercând să ducă înapoi cerului focul furat. Începu din nou să tremure.

– Ei, gata, ajunge, interveni bărbatul. Dacă vrei, plecăm înainte de…

În clipa următoare, noaptea se lumină. Pe şosea avansau zeci de semnalizatoare multicolore. Prima maşină din şir opri foarte aproape şi oamenii de ordine se îndreptară spre ei.

– Ce naiba credeţi că faceţi aici? spuse iritat cel care părea a fi şeful lor. V-aţi pierdut de mămicile voastre?

Apoi descoperiră surprinşi structura scheletică a turnului. Rămaseră aşa preţ de câteva secunde, în vreme ce din celelalte maşini coborau alţi oameni în uniforme.

– Hopa! izbucni unul dintre ei. Ce vrea să facă ăla acolo?

– Bela, răsună din nou un glas, Bela, unde eşti, măi? Ne ducem dracului dacă mai stăm mult aici!

Acordeonul tăcuse istovit.

– Hei, strigă primul om de ordine, mergeţi şi luaţi-l de-acolo! Şi voi, se întoarse, nu mai staţi, daţi-i drumul! Hai, căraţi-vă!

Câteva siluete se tălăzuiră în întuneric, îndepărtându-se. Dar cele mai multe rămăseseră înghesuite lângă balustradă. Omul de ordine nu le mai băgă în seamă. Doi sau trei dintre noii veniţi o porniseră deja prin nisipul moale al plajei, către schelele rezemate de cer. Se opriseră nehotărâţi la baza turnului, cu mâinile în şold, cu capetele ridicate. Omul din turn părea cu totul absorbit de calculele sale, apoi pata strălucitoare a unui proiector îi şterse profilul.

– Ce-or vrea să facă? tresări bărbatul şi ea îi fu recunoscătoare. Se apropie înfiorată de răceală nopţii, de răceală glasurilor, de toate celelalte.

– Ce crezi? îl întrebă inutil.

Ceilalţi formau acum un grup compact, o creatură ciudată cu mai multe capete. Îşi simţeau respiraţiile încărcate de noapte, neliniştite, ca şi cum acela ar fi refuzat să şi-i apropie, părăsindu-i. Dar ştiau că va urmă ceva şi aşteptau ceva-ul acesta excitaţi.

– Şefule, strigă de jos unul din oamenii în uniformă. Nu ştiu cum a ajuns ăla în vârf. Coboară, domne, o dată, nu ne face să pierdem vremea de pomană!

Femeia se ridică pe vârfuri, periculos de aproape de marginea falezei. Închise ochii şi pluti câteva clipe uşoară ca fulgul. Spuse:

– Trebuie să plece…

Omul de ordine, aflat în imediata ei apropiere, o privi compătimitor, apoi se întoarse scârbit spre ai lui.

– La urma urmei, zise, poate s-o facă dacă ţine morţiş. Nu e decât un idiot de sinucigaş. Mergeţi după el totuşi!

Cei de jos ezitară câteva momente. Unul dintre ei începu să escaladeze cu greutate structura metalică. Puteau să-l audă icnind şi înjurând la fiecare metru străbătut. Atunci îl văzură pe omul din turn tresărind, amintindu-şi ceva, încordându-se lângă maşinăria lui lunguiaţă, un fus metalic împănat cu aripioare fragile.

– E un MF, zise omul de ordine ridicând din umeri, din cele vechi, ale meteorologilor. Nici nu ştiu dacă are destul combustibil s-o ia din loc. O să dea de dracu’!

Alergă la maşină şi luă portavocea. Girofarul îi lumină uniformă în verde şi galben.

– Ascultă, băiete, începu oarecum emoţionat, noi nu-ţi vrem răul. Nimeni de-aici nu-ţi vrea răul. Ceea ce vrei să faci e o copilărie. Chiar dacă vei reuşi să te desprinzi, fie chiar şi câţiva centimetri, fără să arzi ca un foc de artificii, drăcia dumitale nu-are destulă putere să te ducă unde doreşti. Nu vei suporta acceleraţia. Şi odată combustibilul epuizat, ai să cazi ca o piatră înapoi. Fii om de înţeles!

Era puţin probabil ca acela să-l audă din interiorul costumului său şi apoi, în secunda următoare, fuzeea începu să fumege abundent, scuipând jeturi halucinante de scântei.

– Dă-te jos de-acolo! Acum! urlă omul de ordine, iar ceilalţi nu ştiură dacă i se adresa omului din turn ori celuilalt, care abia se căţărase până la jumătatea distanţei.

Copiii ţipară, oamenii în uniforme porniră să se agite în toate direcţiile, cuprinşi de nebunie.

– Uite-l! rosti distinct bărbatul.

Apoi totul se pierdu într-un tunet prelung, modulat ca al unei cascade.

Aparenza Delmar închise ochii. Când privi din nou, descoperi singurătatea turnului de metal, un strigăt zadarnic către dumnezeii goi şi morţi ai stelelor. Şi norii, norii mari, învârtejiţi, de fum, şi curgerea lor vertiginoasă în sus, spre un punct al cerului, ca traşi de o respiraţie colosală în interiorul unui plămân cât universul. Ceilalţi aşteptau în tăcere un semn, dar semnul nu mai venea.

Era tot mai răcoare.

– Ei! se întoarse omul de ordine. Îl cunoştea careva pe individul ăsta? Puteţi să-mi spuneţi ceva?

Mai aşteptă câteva clipe şi se îndepărtă în direcţia uneia dintre maşini. Strigă:

– Gata circul, acum s-a terminat de-a binelea! Daţi-i drumul acasă!

Luna adormi în nori, picurându-le adâncurile cu stropi mari, viorii. Păreau porţile întunecoase şi reci ale unei catedrale imense.

– Da, rosti Aparenza cu voce egală, ar fi mai bine să mergem. Mâine trebuie să mă scol devreme, dragă.

El îi prinse mâna într-a lui, apropiindu-şi-o tandru.

– Sigur, iubito. Probabil că eşti teribil de obosită. Şi mie  mi-e o foame de lup.

– Mi se pare că a mai rămas nişte supă de la prânz, zise ea.

67 Total Views 4 Views Today