Traducere și adaptare: Nicu Gecse

Nimeni nu știa de unde veniseră zeii. Nimeni nu știa de când dăinuia vremea lor. Se știa doar că zeii fuseseră dintotdeauna acolo; ființe neobișnuite care puteau zgudui Pământul și să facă minuni pe neștiute, necondiționat și fără de veste. Nu făcuseră nimic din toate acestea. Cronicile menționau doar că au împânzit cândva lumea și că au decis să rămână aici.

Chiar și după aceea, când supra-naturalul era acceptat ca regulă, zeii aceștia continuau să apară, unii noi înlocuindu-i pe cei vechi, noile temple fiind ridicate în locul celor vechi; tot așa cum muritorii își primenesc garderoba cu haine noi. Zei diferiți apăreau ca picăturile de ploaie picate din cer, chiar mai mulți la număr decât bieții muritori care odinioară consideraseră că Pământul e casa lor.

Nimeni nu știa ce anume erau, de ce veniseră sau care era menirea lor. Absolut nimeni.

Mai era încă ceva ce nu știa niciun muritor, un adevăr pe care nici măcar nu l-ar fi putut desluși – anume că nici zeii nu aveau nici cea mai vagă idee despre ei însăși. 

 

Aerwyn fusese zeu, unul dintre cei de frunte, până când a decis să-și împlânte sabia în semenul său zeu și a fost condamnat pentru crimă.

Nimeni nu părea dispus să-i asculte motivele; de fapt, fusese întotdeauna un ciudat care punea întrebări incomode despre obârșia zeilor, întrebări nelalocul lor despre motivele pentru care ei dispăreau.

Acum, fugărit de urmăritorii trimiși să-l distrugă, știind lucruri ce ar fi putut schimba soarta seminției zeilor, Aеrwуn ajunse să își dea seama că toate cunoașterea recent dobândită l-a plasat de-a dreptul în mijlocul unei vechi mașinațiuni, menite să stăpânească mersul acestei lumi și a celor de după ea.

*  *  *

Ce te face să fii zeu? Obârșia divină? Predestinarea? Autoproclamarea? Ce te face zeu? Nemurirea? Existența în sine? O putere supranaturală? Invincibilitatea?

Fiindcă, dacă m-ați putea privi acum, n-ați crede că sunt zeu.

Carnea sfâșiată a întregului meu braț stâng vibrează dureros la fiecare atingere de pereții stâncoși; pielea îmi atârnă ca o pânză albă făcută ferfeniță. Piciorul meu stâng, ajuns inutil, cu femurul rupt care mi-a străpuns carnea într-un mod dezgustător, cu osul alb strălucind în lumină ca un bec mat, pare că își bate joc de mine. Pieptul meu tresare sub urmele noi de gheare, profunde și dureroase, iar ochiul meu drept e aproape orb.

Eu sunt Aеrwуn și am fost zeu. Influent și înzestrat cu puteri deosebite. Am stat pe un tron făurit din cioburi de sticlă și fărâme de oțel. Am fost un zeu căruia nu-i lipseau nicicând oamenii care să-l venereze, templul meu era plin până la refuz de credincioși veniți să-mi ceară ceva.

Acum? Sunt Aerwyn, tânărul care sângerează de moarte într-o grotă mai degrabă scârboasă; rangul mi-a fost luat brusc, așa cum cineva smulge un plasture de pe o rană. Dintr-un miliard de supuși, am rămas doar cu una alături de mine… și ea pentru că oricum nu avea încotro.

Pоrtаlul prin care am venit s-a închis în urma mea ca o pleoapă, blocându-mă în afara Tărâmului de Deasupra, iar eu am sperat ca ea să nu fi rămas de cealaltă parte, încă luptând. Deși bănuiam că nu vom avea tihnă în acest plan muritor, singura mea alegere era să evadez sau să dispar pentru totdeauna. Firește, cu condiția să trecem prin asta întregi…

Dacă m-aș fi gândit mai mult, dac-aș fi avut mai mult răgaz să chibzuiesc, n-aș mai fi ajuns în starea aceasta atât de umilitoare. Dar cine mai avea timp de gândire când Umbrele din Nord îi pornesc pe urme?

Știam că făceam o prostie când mă convingeam singur c-aș mai avea timp. Deși sâcâitoare și destul de lipsite de putere când acționează individual, atunci când se înhăitează și au un obiectiv comun, Umbrele din Nord rămân cei mai aprigi vânători care ar putea fi întâlniți vreodată. Când își pun ceva în minte, devin urmăritori redutabili, lacomi.

Iar acum eu sunt fugarul, vânat de aceleași ființe care cândva mă veneraseră. Fiindcă am ajuns numărul unu pe lista morții, fiind trecut acolo de Sfatul celor șase. Propriul meu sânge pătează pământul grotei în care îmi trag sufletul. În care mă ascund.

Eu, un zeu ponegrit cândva. Al treilea ca putere dintre zeii imperiali. Spulberător și Invocator al Întoarcerii. Aerwyn, al treilea Stăpân. Cоmandant al unui miliard de suflete și devorator al unui alt miliard. Mă ascund aici de propriile mele rude, de proprii mei credincioși, și fug de moarte.

Fiindcă starea de zeu a fost o minciună destinată celor care nu știau, celor care nu înțelegeau. Divinitatea nu era nimic altceva decât un concept creat pentru a controla lumea aceasta și pe cele de dincolo de ea. Zeii sunt doar unelte, obiecte banale menite să vă uluiască și să pună stăpânire pe voi, oamenii, menite să țină universul într-un soi de ordine.

În definitiv, voi oamenii ne-ați acordat calitatea de zei. Voi sunteți cei care ați tremurat în fața puterii noastre, a misterului venirii noastre. Voi sunteți cei care ne-ați dat un scop și mândrie. Noi cine eram? Cine ne-a adus aici? De unde veneam? Trecutul nostru începe cu „și ne-am trezit în soarele strălucitor“.

Și, dinaintea ochilor noștri, mulți dintre noi cei proclamați zei au dispărut și, tot la fel de misterios cum am apărut noi, s-au ivit alții. Zei noi, cu nume și înfățișări noi, dar cu iscusințe ѕimilаre cu ale zeilor pe care i-am pierdut. Pentru seminția noastră era ceva firesc să vedem temple prăbușindu-se și altele noi ridicându-se în locul lor. Cu toate acestea, era înfiorător pentru noi să așteptăm cu înfrigurare ziua în care urma să dispărem și noi.

Cei din Sfatul celor șase; acele ființe din umbră care i-au adus laolaltă pe primii dintre noi, zeii, pentru a forma Abisul, pentru a dezlănțui imperiile Tărâmului de Deasupra; cei care ne stăpâneau pe noi toți, nu au putut opri disparițiile. Cu siguranță, și ei așteaptă cu teamă vremea dispariției lor.

Ne-am născut din întrebări și am dispărut în împrejurări îndoielnice. Numai că Sаnjiѕ n-a dispărut.

Nu. Eu l-am ucis.

– …Ar fi bine să fugi.. te vor urmări până la capătul pământului pentru fapta asta… – mi-a șoptit el la ureche, râzând, atunci când vârful bont al sabiei mele i-a străpuns inima, iar sângele lui șiroia de-a lungul tăișului, pătându-mi mâinile cu roșul lui viu.

Clipesc și-mi clatin capul, parcă pentru a risipi amintirea. Doar că sângele lui încă îmi pătează mâinile, iar pe tăișul sabiei a lăsat o pată uscată, vișinie. Moartea lui Sаnjiѕ fusese inevitabilă și o merita – dar niciunul din ceilalți zei nu a vrut să mă asculte. Nu fusesem niciodată acceptat ce zeu puternic, cu toate drepturile. Chiar dacă eram unul dintre ei, mă țineau întotdeauna la distanță, privindu-mă ca pe un străin… înfricoșați la gândul că apărusem din senin, tot așa cum fostul număr trei dispăruse dintre ei.

Acum, pentru ei nu sunt decât un ucigaș, un trădător, unul care și-a omorât cu sânge rece o rudă, așa că nu s-au mai deranjat să cerceteze care mi-au fost motivele. Au considerat că am făcut totul din invidie, fiindcă Sаnjiѕ fusese al doilea dintre cei mai puternici zei imperiali, iar eu nu eram decât un fecior de lele însetat de putere…

Dar ei n-au știut. N-aveau nici măcar habar de ce am făcut ce am făcut. Ei nu știau ce descoperise Sаnjiѕ și ce voia să facă el cu ceea ce aflase. Ei n-au aflat că el știa ceea ce știu  și eu acum.

Nu, ei nu știu nimic. Și nici nu vor să știe. N-au pus întrebări, nu le-a păsat. Fiindcă erau zei, fiindcă erau nemuritori, fiindcă erau niște proști.

Dar, cum spuneam, starea de zeu a fost o minciună, nimic altceva decât un paravan menit să mențină puterea și autoritatea. Iar zeii, semenii mei, nu voiau ca acest paravan să fie înlăturat. Au fost orbiți într-atât de moartea lui Sаnjiѕ, încât n-au mai văzut realitatea din spatele acțiunilor mele. Într-atât erau de orbiți, încât nu și-au dat seama că nu ei sunt cei care dețin controlul, că nu ei își impun voința și că chiar și cei din Sfatul celor șase, care luau marile decizii, erau la fel de orbi.

N-au avut întrebări, n-au pus întrebări, dar acum eu sunt vânat pentru că am răspunsurile.

Un caleidoscop de culori izbucnește în grotă, mult prea strălucitor chiar și pentru ochiul meu bun. Mă cuprinde o rafală de vânt tăios și știu că Întunecații m-au găsit din nou. Tocmai acum, când nu mai am putere să ripostez.

Mantiile lor negre, armurile lor, proeminențe membranoase de argint și bronz, s-au rotit în jurul meu, tăișurile de oțel mi-au rânjit, luând în derâdere sfârșitul meu ca zeu, ca presupus nemuritor.

Chiar dacă nu era ceva obișnuit ca un zeu să moară, nu era nici imposibil. De îndată ce unui zeu îi era retras rangul, jumătate din ființa lui era distrusă; nu mai lipsea decât lovitura de grație.

Rangurile noastre erau importante; fiecare rang este un element însemnat care ne face zei… fără el, suntem nimeni… inutili. Umilința perfectă, cea mai bună cale de a administra o pedeapsă unui zeu rătăcit. Iar acum, în pieptul meu, acolo unde odinioară adăsta rangul – numărul 3 împlântat la vedere în corpul meu –, se cască o gaură circulară. Dar îndepărtarea rangului n-a fost considerată o pedeapsă suficientă pentru păcatul meu. Nu, trebuie să mor.

– Stăpâne Aerwyn, fost al treilea cel mai puternic dintre zeii imреriаli, ai fost găsit vinovat de trădare, de uciderea cu sânge rece și fără motiv a superiorului și fratelui tău de sânge.

Au pronunțat încă o dată sentința, cu vocile hârâite și uniforme, caracteristice lor.

– Trebuie să vă deposedăm deplin de existență, așa cum a poruncit Sfatul celor șase.

Mantiile negre s-au prăvălit asupra mea, cu tăișurile lor de oțel planând cu uniformitate grețoasă spre gâtul meu.

„Aaah!“ Sângele mi-a împroșcat obrazul în stropi mici, împrăștiați dintr-un punct situat deasupra mea. Dar nu carnea mea a fost cea tăiată și nici vocea mea n-a urlat. Vocea era feminină, răgușită. Mi-am deschis ochiul sănătos.

Vârful spadei Întunecatului – o strălucire de lumină argintie însângerată – era îndreptat spre ochiul meu. Pătat de sânge și de ceva negru, care ieșea în afară din corpul care se interpusese drept scut, protejându-mă. Un ochi albastru deschis mă privea, dar trăsăturile chipului ei erau umbrite de gluga greoaie. Cu un murmur, ea căzuse peste mine iar sângele ei îmi șiroia pe corp.

– Ly-ra…, îi șoptii la ureche, cu respirația tăiată, iar ea suflă greu în aceeași clipă în care se văzu ridicată de pe mine și aruncată deoparte. Nu-mi rămase decât s-o văd purtată dinaintea privirii mele, traversând aerul și prăbușindu-se, incapabilă să se mai miște. O privii paralizat, în vreme ce doi Întunecați se prăvăliră deasupra ei, cu tăișurile lor ascuțite, fără ca eu să pot să o ajut. Sau să mă ajut.

Ochii roșii ai Întunecatului îmi acoperiră câmpul vizual și tăișul lui ascuțit îmi sfâșie umărul tot așa cum un cuțit pătrunde în unt. Urlai. Întunecatul răsuci tăișul în rană și eu tresării iarăși.

– S-stai! am mârâit, ridicându-mi mâna ca să opresc tăișul.

M-am crispat de durere când lama tăioasă mi-a pătruns în degete. Lacrimile mi-au înțepat ochii, eram sigur că se amestecaseră cu sângele rămas pe obraji.

– Îți po-runcesc…

M-am înecat în propriile mele cuvinte.

Întunecatul și-a retras arma din umărul meu și a îndreptat-o spre beregată, dar atunci Lyra și-a înfășurat brațele în jurul gâtului agresorului și l-a târât înapoi. Întunecatul se zbătu, aruncându-și capul spre înapoi, iar ea scânci, un sunet înfundat, continuând să-i țină strâns gâtul, din spate.

El își aruncă iarăși capul spre înapoi și jur că am auzit un trosnet și un icnet feminin, în timp ce el continua să lovească fără a reuși să se elibereze. Atât de încăpățânată era. Dacă avea o jucărie, nu-i mai dădea drumul niciodată.

Întunecatul lăsă să-i scape un alt urlet și mi-am dat seama că dinții ei i s-au încleștat în gât. Sângele lui începuse să se prelingă, în vreme ce ea îi sfâșia cu sălbăticie carnea. Și mărea strânsoarea. El se zbătea și urla, pe măsură ce ea mușca mai adânc.

Respirația mea devenea tot mai slabă și începusem să-mi pierd capacitatea de concentrare; sângele  mi se prelingea din gaura din piept care era aproape închisă și vindecată. Dacă se vindeca mai întâi, atunci gaura nu se mai putea închide, nu, acolo ar fi rămas un gol și eu aș fi ajuns unul ca ei – un Întunecat. Și nu-mi doream așa ceva. Sfârtecarea cărnii și urletele care o însoțeau erau singurele lucruri care mă ajutau să nu-mi pierd cunoștința, singurele care-mi mențineau ochiul deschis.

Apoi ea i-a lăsat cadavrul să cadă cu o bufnitură și, cu corpul străpuns de sabia Întunecatului, s-a târât peste mine. Singurul ei ochi, strălucitor, de un albastru electric, a privit de sus către mine din umbra neagră a chipului ei. Apoi, istovită, cu o crispare produsă de durere, și-a extras din corp sabia Întunecatului și a îndreptat-o spre pieptul meu.

– L-Lyra! am rostit icnind, cu ochiul larg deschis. Ce ești tu?

Atunci mi-a împlântat spada în piept.

 

© 2017 Ficțiuni.ro

 

Vanessa Parker este autoarea mai multor cărți, printre care amintim doar The Prince’s Diary (Jurnalul prințului) și The Spirit of Macau (Spiritul lui Macau), ambele publicate doar în formă tipărită. Se declară o pasionată a SF-ului clasic și o scriitoare talentată. Are peste 10 ani de experiență ca autoare și este decisă să continue pe această cale. Locuiește în Chicago, Illinois, SUA, împreună cu familia. Este o mamă singură, are o fiică adorabilă care înseamnă enorm pentru ea și care o inspiră constant atunci când scrie. Vanessa Parker crede că scrisul ne oferă o evadare din fața multiplelor provocări ale vieții cotidiene și că, prin faptul că stârnește imaginația, aduce vindecare minții.

179 Total Views 6 Views Today