Traducere și adaptare: Nicu Gecse

Era o zi de jale, vărsare de sânge, înșelăciune, trădare și durere. Nefericirea zilei nu se oglindea doar în întâmplările ce aveau loc, ci și în vreme. Văzduhul era cenușiu și războiul sălășluia și înlăuntrul lui. Din când în când puteau fi auzite bubuiturile tunetelor și cerul părea că se întunecă treptat. Șfichiuirile fulgerelor creșteau în frecvență, în vreme ce Kyle se îndrepta călare spre cetatea Ermenter.

Pe când se apropia de porțile orașului, sufletul lui se zbuciuma tot mai mult. Era purtătorul unor vești proaste și știa destul de bine că niciodată nu se putea aștepta la ceva bun din partea regelui. Își plecă privirea pe coama calului. Acesta, rătăcit și încărcat, se poticni, aproape gata să se prăvălească sub greutatea pe care o purta. Era un cal bătrân care prinsese și vremuri mai bune. Avea cicatrice pe tot corpul, urme ale rănilor din bătăliile pe care le strânsese în anii din urmă, în care fusese folosit drept cal de luptă. Avându-i în vedere vârsta, ar fi putut fi sacrificat, dar Kyle îl salvase și acum rămăsese doar un cal de cercetaș. Cavalerul nu se gândise niciodată că va fi nevoit să participe la luptă doar ca iscoadă. Acum erau amândoi acoperiți cu cruste.

Kyle se uită la povara de pe calul său de parcă o vedea pentru prima dată. Animalul era încărcat cu armuri culese recent din luptă și nu ducea doar un om, ci doi.

Mai multe bubuituri îl smulseră pe Kyle dintre gânduri. Privi în sus, crezând că un tunet i se răzlețise deasupra capului, dar privirea lui întâmpină un pâlc călare, alcătuit din oștenii regelui. Pe măsură ce se apropiau, bubuiturile creșteau. Își dădu seama că tropotele proveneau de la mulțimea de cai ce se îndreptau spre el, iar copitele lor săltau și loveau în mod repetat pământul. Gărzile de la turnul cu ceas trebuie să-l fi văzut călărind pe drumul de întoarcere și, prin urmare, au trimis câțiva călăreți în afară de ziduri ca să-i iasă-n cale, deși, mai degrabă și mai probabil, vederea prințului care zăcea pe cal dinaintea lui, cu gâtul tăiat, fusese cea care îi stârnise.

Pe măsură ce Kyle era flancat de o parte și de alta de oștenii regelui și mânat spre cetate, mintea lui lucra din greu. În ea era un haos asemănător celui din cerul de deasupra lor, care nu dădea niciun semn că-și va ostoi prea curând frământarea. Mintea lui Kyle era ocupată, se gândea la ceea ce va spune regele, aflând că la stingerea nopții fiul său fusese ucis în chiar împărăția sa și că apoi fusese furat de asasini ca să fie expus în împărăția Argonului, ca o manifestare excesivă a puterii. Călărețul era nevoit să explice și cum de-au fost uciși toți oamenii lui. Ceata fusese compusă din zece bărbați și doar el mai rămăsese, fiind singurul supraviețuitor. Bătăile inimii lui și-au crescut frecvența. Cele întâmplate i se derulau înaintea ochilor și nu-și putea imagina decât cât de ridicol avea să sune totul în urechile regelui. Credea că ceea ce face ca lucrurile să fie mult mai greu de explicat era faptul că asasinii, care acum își găseau scăpare spre castelul Argonului, fuseseră doar cinci, iar ei fuseseră zece.

Dintr-o dată, cerul de deasupra lor se curăță și întunericul din jur fu înlocuit de razele orbitoare ale soarelui. Ziua care până în urmă cu câteva clipe amenințase doar cu furtună se destrămase și fusese înlocuită de o dimineață caldă de vară. Uimit de schimbarea vremii, Kyle simți că subsuorile i se înmoaie de transpirație, pe măsură ce picăturile îi tot izvorau din pori. Sudoarea i se scurse și de pe frunte, iar el știa că transpirația bruscă nu se datora în întregime căldurii soarelui, nu, ci era produsă și de perspectiva faptului că era nevoit să-i explice regelui cum de i-a fost ucis fiul și cum a fost apoi scos din castel și dus de-a lungul câmpiilor și prin pădure spre castelul Argonului. Kyle își parcurse relatarea prin minte, iar și iar, îngrijorat de salvarea propriului lui cap de la butuc.

Ajunseseră la porțile cetății.

– Erenin? îl întrebă căpetenia gărzilor de cum dădu cu ochii de armura mortului care zăcea pe cal, dinaintea lui, recunoscând-o imediat. Vocea soldatului tremura și era afectată de emoție. Se uită lung la armura regală a prințului și își scutură a necredință capul protejat de coif.

Încă îngrijorat, Kyle nu îi dădu niciun răspuns. Nu putu să îi ofere căpeteniei gărzilor decât o privire rece și o ușoară încuviințare din cap. Frâiele i s-au desprins din mâini, iar el a bâjbâit neîndemânatic, încercând să le prindă iarăși cu mâinile acum transpirate.

Kyle inspiră îndelung și profund, întărindu-se pentru răul mai mare care avea să urmeze.

– Îi tăiaseră gâtul chiar… chiar înainte să apuc să ajung la el. N-a avut nicio șansă… Vreau să spun că…

Kyle își începuse explicația bâlbâindu-se pe măsură ce cuvintele îi părăseau buzele.

Căpetenia gărzilor, un om uriaș și bine legat, îl cântări din priviri. Ridică o sprânceană și, cu brațele îndoite, îl întrebă pe Kyle:

– Și restul oamenilor tăi? Ei unde sunt?

– Morți. Cu toții. Uciși de săgețile dușmane.

Kyle răspunsese solemn, pe măsură ce ochii lui gri se umplură de lacrimi, dându-și seama că moartea tuturor oamenilor lui urma să-l lovească ca o explozie de gheață. Nu-i erau doar subordonați, ci și prieteni. Întregul corp îi tremura din cauza realității situației în care se afla, ca singurul rămas în viață, care supraviețuise ambuscadei.

– Regele va dori cu siguranță să audă asta. Urmează-mă! a ordonat căpetenia gărzilor.

Apoi s-a urcat pe cal și s-a pus în fruntea convoiului care mergea spre oraș, trecând prin porțile metalice înalte ale cetății. Procesiunea numeroasă și-a început lungul drum obositor pe străzile orașului, spre castelul regelui.

Kyle s-a supus ordinului primit; nici nu ar fi avut de ales. În timp ce călătorea prin oraș, își ridică capul și privi în jurul lui. Inspiră îndelung și profund din aerul proaspăt de dimineață. Cine știe? Putea fi ultima lui ocazie. Simți năvala brizei călduroase pe față și părul cafeniu care-i cobora până la nivelul bărbiei îi tremura în vântul slab. Se uită prin oraș, la zidurile joase de cărămidă ale caselor de care trecuseră după ce intraseră pe porțile cetății. Arbuștii și arborii separau fiecare casă de cele vecine. Era un oraș plin de verdeață, unul pe care toți cetățenii îl iubeau și în care respectau natura.

Kyle simțea că inima-i bate tot mai rapid în piept și că nu poate face nimic ca s-o potolească. Pe măsură ce se înaintau călare spre inima orașului, ochii lui continuau să scruteze împrejurimile și comportamentul gărzilor nu făcea decât să-l facă să se simtă mai rău. Le simțea privirile sfredelindu-i ceafa și știa că este bănuit. La fel cum procedaseră în afara porților, cu toții strânseseră rândurile în jurul lui. Formația lor strânsă nu-i permitea să fugă. Nu că ar vrut. Gărzile îl înconjurau într-un cerc, în timp ce se apropiau tot mai mult de centrul orașului, unde se afla castelul regelui Arleshorn. Turlele de argint ale castelului puteau fi văzute întotdeauna de departe, strălucind sub lumina puternică a soarelui. Era un oraș foarte frumos, înconjurat de întinderi lungi de câmpie de iarbă, prezente și în interiorul orașului și al castelului din centru. Ermenter era cetatea celor liberi și, din fericire, va rămâne tot așa.

Kyle știa că va urma doar o singură întrebare și o singură concluzie la care va ajunge regele după ce va auzi ceea ce el avea să-i spună – anume că asasinii trebuie să fi avut ajutor din interior. Partea bună era că exista un singur punct principal care putea să-l convingă pe rege că el nu a fost părtaș în asasinarea și răpirea ulterioară a prințului, pentru că oricine ar fi fost cel ce a lăsat asasinii să intre și să iasă ar fi trebuit să fi fost mai sus pus în ierarhia de comandă decât el, un simplu gardian de noapte, care nici măcar nu era șeful formației din care făcea parte. Cel care i-a ajutat pe asasini trebuie să fi avut puterea de a le lăsa cale liberă, capacitate ce lui îi lipsea. Până în urmă cu câteva ore, el nu era altceva decât un simplu cercetaș și un căutător de urme pentru grupul celor zece, cielalți fiind nouă războinici încercați. Acum rămăsese doar el. Nu mai erau zece. Kyle continua să se clatine de teamă și tulburare față de toate cele întâmplate. Nu reușea să înțeleagă cum de a supraviețuit ambuscadei și atacului, în condițiile în care nu purtase o armură grea și nici nu avusese arme de foc. Era încă uluit și încerca să înțeleagă cum se făcea că el era singurul care reușise să se salveze.

© 2017 Ficțiuni.ro

 

Absolventă a Universității Gloucestershire, britanica Carmela Anderson lucrează ca scriitor profesionist și a publicat până acum două romane: Paint on my face (Pictură facială) și Heartless (Fără inimă). Pentru Ficțiuni ne-a propus un fragment dintr-un roman abia început.

 

126 Total Views 2 Views Today