ALLÎn ultima vreme ești perceput mai degrabă ca persoană publică decât ca poet sau publicist…
Ai dreptate, ai dreptate… Uite asta i-am răspuns și lui Iulian Tănase: mă, eu nu-s om public, că nu-s din ăia de la butoane. Eu cred că un om public e ăla de la butoane: apasă un buton și se schimbă statutul social unei categorii, se schimbă o tranzacție, se schimbă un cod financiar, se schimbă ceva: mi se interzice să ies pe stradă sau mi se interzice să mă căsătoresc cu o persoană cu ochi albaștri sau negri. Ăștia sunt persoanele publice, în rest, eu nu cred că un actor e o persoană publică: el face o meserie și societatea îl percepe drept persoană publică, dar este un om care-și vede de meseria lui. S-a întâmplat că, în criza asta pe care-o știi, a apărut o cerere de capete vorbitoare… și cum eu le am cu vorbele, m-au chemat pe post de cap vorbitor, dar capul meu vorbitor dă și din mâini. Nu s-a întâmplat nimic altceva. Eu mă duc acolo și nu-s specialist nici în economie, nici în politică, dra toate lucrurile pe care le văd în jurul meu, eu le-am citit în cărți. Deci știu dinainte: când e vreo crimă, vreo hoție, vreo minciună – mai ales la minciună, știi cum sunt? zici că-s hârtie de turnesol: spune cineva o minciună? numai din felul în care aranjează vorbele m-am prins că este minciună. Asta e! Deci nu sunt persoană publică, dimpotrivă îmi apăr viața particulară cu ghearele și cu dinții, nimeni nu știe nimic despre mine, așa cum e și normal.

Ai pus pe facebook, ai comentat sau ai preluat și ai dat share unui articol despre relația dintre un tată și copilul lui autist. Și fotografia pe care-a luat-o facebookul by default…
Da, mi-amintesc, e extraordinară și îngrozitoare… Era cu un copil care avea capul băgat înr-o pâlnie.

… ei, și răsfoind niște inerviuri mai vechi de-ale tale am dat de-o fotografie pe care ți-a făcut-o la un moment dat băiatul lui Ion Barbu, cu exact aceeași imagine a unui copil cu fața îndesată într-o pâlnie…
Uite, vezi, nu m-am gândit la asta…

Am fost șocat…
Și eu am fost șocat, da. Când mi-am dat seama că l-am avut pe băiețel pe set, dar în timp ce băiețelul meu scruta lumea printr-o pâlnie, printr-o găurică mică, băiețelul ăsta – care într-adevăr este bolnav – se identifică deplin cu pâlnia. Asta e partea cea mai stranie, pentru că nimeni nu știe ce întâmplă acolo, în căpșorul ăla. Sunt foarte impresionat de… Am să fac o paranteză.
Indiferent ce se întâmplă în lumea noastră, pe specie o doare exact în cur de ce pățim noi! Că ne ratăm viețile, că suntem sclavi, că suntem liberi, că suntem nefericiți… Pe specie o doare-n pix! Pe specie o interesează să ne multiplicăm și să mergem înainte. Asta e voința speciei. De-aici e o contradicție extraordinară între voința individului de-a fi, de-a fi ceva, de-a-și trăi viața, atât cât se poate trăi, și dorința speciei de-a trăi și de-a se perpetua. Și asta e o senzație… eu nu mi-am pus problema: ce gândește acel băiețel care și-a scufundat fața într-o pâlnie, ci mă gândesc la cel care privește această scenă și are tot sufletul băgat alături de copil în pâlnie și sufletul lui e strivit de fățuca aia. Din cauza asta – poate că sunt impresionabil și din cauza asta mă impresionează dramele astea care nu au rezolvare. Un om care află că va muri și nu există posibilitatea de-a se împotrivi, un om care pierde totul într-o singură zi… M-am întâlnit cu o bună prietenă și mama ei care-și făcuse toate analizele și era foarte mândră, și-i scrisese fetei pe facebook sau pe mail: dragă, mi-au ieșit analizele ca la 30 de ani!, a mai trăit o zi: a călcat-o o mașină pe trecerea de pietoni… Cum se-ntâmplă-n România! Astea-s lucruri… de care speciei nu-i pasă! Specia merge înainte! Numai noi rămânem ca niște deșeuri sau ca niște rateuri în urma speciei. Asta-i toată treaba. E un sentiment de tristețe sau mai degrabă de zădărnicie. Și de îmbătrânire. Acum 40 de ani nu mi-aș fi pus problema asta. Dimpotrivă: viața avea sens…

Lasă că arăți foarte înfloritor…(râdem amândoi…)
… de la nume, de la Florin! Cum să arate un Florin altfel decât înfloritor?

Dar ai înflorit în foarte puține volume…
Da, e-adevărat.

Aer cu diamante-CopertaDacă după volumul din ’84, dacă nu mă-nșel… au trecut șase ani până la următorul și e de înțeles…
… da, e de-nțeles pentru că n-a fost voința mea. Volumul următor a fost gata la timp, dar… trebuie să fac următoarea precizare: cu cât ești mai tânăr cu atât scrii mai mult, mai năvalnic, nu-ți pui problema de perfecțiune, de rafinare. Totul clocotește și trebuie să spui. Pe măsură ce înaintezi în timp, îți pui problema de artă, de meserie, de semnificații… lucruri care strică literatura. În clipa în care-ți pui problemele astea e nașpa! Parol!
 
 E trecerea de la artist la meșteșugar…
Exact! Și în cazul ăsta scrii tot mai puțin gândindu-te că nu e bine să repeți ce-ai mai făcut. Dac-ai avut succes cu o formulă e bine să n-o repeți pentru c-o strici și p-aia de dinainte. Și dup-aia mai e ceva: poezia ține de tinerețe, de corp… Omul are-un corp… Cei mai mulți poeți au un corp de tinerețe care emană poezie. Cu timpul el devine un meșteșugar și – dacă ești iubitor de poezie vezi imediat lucrul ăsta, vezi din prima că poetul a epuizat ce-a avut mâncare și rade de pe cratiță și toarnă apă și întinde cu pâine…

Cei foarte mari nu suferă de chestia asta…
E-adevărat. Dar să știi că sunt foarte mulți din cei foarte mari care și-au încheiat povestea la tinerețe.

Da, e ca în chestia aia care spune că, la creație, fiecărei ființe i s-a acordat aceeași lungime a vieții, același număr de bătăi de inimă, numai frecvența, viteza cu care bate  inima le diferențiază…
E adevărat și neadevărat în același timp. Am cunoscut oameni bolnavi de inimă care-au trăit până la 80 și oameni sănătoși care-au capotat la 30. Important e să-ți trăiești viața așa cum e. Am mulți prieteni care-au murit tineri, poeți în general, Aurelian Dumitrașcu, Cristi Popescu, oameni care n-au apucat 40 de ani.

Cum vezi poezia?
Cum o văd? Hehehe… În două feluri: ca o stare de grație – adică, pentru a spune poezie trebuie să fii poet – nu scrii poezie dacă nu ești poet și, în același timp,  poți să rămâi poet după ce-ai încheiat de scris poezia. Dar poezia… mi-e greu s-o descriu… e un fel de stare de simultaneitate, ea nu are durată. E suficientă ei înșiși și se manifestă Aici și Acum. Nu are un va urma. Tot ce este Acolo este Acolo și nu iese nimic Dincolo. Și acel Acolo supraviețuiește în timp, nu are desfășurare. Gândește-te că cele mai frumoase poezii se petrec într-o clipă, într-o secundă! E o străluminare, e o senzație care poate să aibă și-o mie de versuri, și-un milion de versuri, dar tot o singură stradă este…

Ce te-a împins spre gazetărie?
Mie mi s-a părut că foarte multe din soluțiile oferite de gazetari… Atenție! Nu de gazetarii de investigație în fața cărora îmi ridic pălăria și mă plec, pentru că ăia sunt oameni care investighează și caută. Mie de foarte multe ori explicațiile mi s-au părut simple și fără să te pui în pielea personajului care-a făcut acel lucru. De-asta am ajuns să scriu tot felul de ciudățenii pentru că ziaristul are obligația să spună adevărul, atât cât îl poate cunoaște. În timp ce ziaristul de investigație spune a, b, c și d… rezultă e. Cel de opinie sau care face sinteza vine cu bagajul de cunoștințe de-acasă. El se străduiește să dea un sens. Aici, la sens, e o mare problemă. Și mi s-a părut că, de cele mai multe ori, sensul găsit de cei mai mulți e un sens greșit sau simplificator sau insuficient sau dominat de un tip de ideologie.

coperta1Fraier de Bucuresticop-florin-iaruVoiam de fapt să te întreb când scoți și un volum de proză…
Păi, în 2011, am scos FRAIER DE BUCUREȘTI, în care sunt 100 de povestiri și scot acum, la Editura ART, POVESTIRI CU FINAL SCHIMBAT – alte 55 de povestiri. Din 2004 am un contract cu 24FUN și furnizez săptămânal câte-o povestire. Sunt 10 ani, 500 de săptămâni… E-o poveste-acolo… că având o idee ești încorsetat de cele 1700 de semne pe care trebuie să le respecți. Unele povești intră fix, altele însă au mici subtilități care le făceau prea lungi sau prea scurte. În gazetă nu se vede, dar în carte se vede, d-aia a trebuit să stau să le refac așa cum erau. Unele le-am lungit și altele le-am scurtat. C-așa-i normal. Uneori am adăugat ce-am șters… pentru că atunci când ai o chestie trebuie să vezi cât poți să ștergi fără să ștergi și sensul . Poți să ștergi foarte mult, dar la un moment dat nu mai poți să ștergi. Și din cauza asta unele a trebuit să le abandonez în timp ce le scriam, pentru că erau prea complicate pentru 1700 de semne. Dar eu îl am tot timpul în cap pe Cehov cu o povestire genială: Moartea unui slujbaș și care e celebră în întreaga lume ca exemplu a măiestriei artei scriiturii.
Acolo vezi toată Rusia anului 1900 instituționalizată. Și are 4500 de semne. E o mare performanță și Cehov e unul dintre autorii mei preferați. Tocmai pentru că nu este tragic în sensul clasic, dostoievskian. Tragismul vine din acea aglomerare de existențe care devin inutile pas cu pas, și-ți dai seama – afurisita asta de specie merge înainte, iar fiecare individ cedează pe-o treaptă sau pe alta. Mie-mi plac foarte mult prozatorii europeni care-au lăsat puțin orgoliul la o parte și lucrează cu categorii.  Čapek are o poveste foarte frumoasă despre un mister. Un agent de circulație, un polițist d-ăla de cartier, se plimbă c-un prieten prin zăpadă. Și când ajung sub un felinar văd niște urme de pași pe care le urmăresc până ajung în mijlocul străzii. Și se-ntreabă amândoi: unde-a dispărut ăsta? Și stau și stau și gândesc și nu găsesc nicio soluție. Polițistul se enervează și șterge cu piciorul urmele : Na! că nu mai sunt niciun fel de urme! Minunat!

Cum de agreezi literaturile așa-zis minore?
E foarte simplu. Eu am fost de mic un copil foarte curios. Demontam jucăriile, voiam să văd cum funcționează lumina electrică, băgam șurubelnițe-n priză, am încercat să mă rad după taică-miu și m-am tăiat că și-acum am o urmă pe obraz, reparam aparate de radio, magnetofoane, televizoare… intram în ele și habar n-aveam! Spuneam că trebuie să aibă o logică. Asta-i prima chestie. A doua chestie… am avut o criză religioasă, prima criză religioasă și ultima. Bunica mea m-a învățat catehismul, tot…

La ce vârstă?
4-5 ani… La 7-8 ani am citit niște cărți SF: František Běhounek, Steaua Keț a lui Beleaev… Atunci am avut viziunea Universului sau Cosmosului infinit și din clipa aia s-a produs… ruptura. E o povestire a unui rus care m-a impresionat foarte mult, nici acum nu pot să-i spun cum se cheamă… pe o insulă, niște imperialiști americani aduc niște crabi mecanici…

Aaaa… e  Crabii mișună pe insulă
Așa-i! Una dintre cele mai frumoase viziuni despre lumea modernă. Povestea era despre cine supraviețuiește și cum supraviețuiește având resurse limitate. Ce-a făcut el? A plasat acțiunea în Occidentul putred și putut să spună cu foarte mare luciditate lucrurile pe care și eu  le văd acum: cei mici cedează primii, cei mai mari vin și-i strivesc și-i înglobează. Și mai rămân la sfârșit doi, foarte mari, și unul câștigă. Și-n clipa în care câștigă și realizează că nu mai are ce îngloba începe să se uite la omul de pe insulă care venise să-i supravegheze. Viziunea este extraordinară. Acest tip de imaginar mi-a plăcut mai mult decât cel distopic. Am citit demult 451Fahrenheit și niciodată n-am crezut c-o să ajungem  să nu mai citească nimeni cărți și c-o să vorbim cu televizorul. Iată că vorbim cu televizorul. Nu numai atât! Iată că nu ieșim din casă pentru a întâlni oameni și a avea contacte directe. E suficient unde stăm, totul e aranjat în jur. Sunt lucruri care te pun pe gânduri. De-aia-mi place că ne-am întâlnit la crâșmă… și eu și prietenii mei ne întâlnim la crâșmă, plus câți om mai fi. E mult mai bine! La crâșmă-i minunat pentru că te îmbeți, fumezi, dai din mâini, spui prostii pe care nu le poți trage înapoi, poți să-ți ceri scuze sau să te-mbrățișezi la sfârșitul beției, mergi clătinându-te, trăiești, se întâmplă ceva… În clipa în care intri într-o cutiuță și ți se furnizează o informație asupra căreia nu poți fi sigur, dar pe care-o crezi, în clipa aia ești pierdut. Nu se întâmplă nimic din ceea ce nu se întâmpla și acum 200 de ani. Gândește-te! Satele erau niște văgăuni rupte de lume, în care știrile ajungeau cu greu și nimeni nu știa ce se întâmplă în restul lumii… Știrile care ajungeau erau suficiente, cum e în Sadoveanu cu Hanul Ancuței și cu Baltagul, în care femeile știau ceva nelămurit despre tren, iar în care povestesc cum beau unii bere și e o ciudățenie! Cum să bei bere în loc de vin? Degeaba avem noi ideea sau iluzia unei lumi a comunicației… mânuitorii comunicației se servesc de toate formulele ca sa-ți dea o comunicație greșită. Problema este întotdeauna o minoritate care va avea suficient spirit ca să spună îmi place, dar nu cred! mi-ar plăcea, dar nu cred! Ia să vedem dacă-i adevărat sau nu. Aici e toată povestea. Toată lumea preia informația nedigerată. Îți dau un exemplu care mie mi se pare tragic și ridicol în același timp.

Mircea Cărtărescu, Coşovei Traian T, Florin Iaru si Ion Stratan

Mircea Cărtărescu, Coşovei Traian T, Florin Iaru si Ion Stratan

În 1980 sau 81 am cunoscut patru tineri poeți de la Brașov pe care i-a adus Alexandru Mușina la cenaclu. Marius Oprea, Marius Dobrescu, Andrei Boghiu și Simona Popescu care-au citit un poem în comun. A fost atât de frumos încât am izbucnit în urale în timp ce ei recitau. După câțiva ani, prin 86-87, doi sau trei dintre ei au fost prinși de securitate pentru că încercaseră să scoată un samizdat. Și unul dintre ei, altul, i-a turnat. Ei l-au iertat între timp, dar i-au bătut… vreo trei zile. Dintre ei, Marius Oprea a devenit istoric și prin 2004-2005 a ajuns la Institutul de investigare a crimelor comunismului și a început să caute gropile comune. Și le-a căutat. Îl cunosc. N-a făcut în viața lui un compromis. Singurul lucru la care s-a închinat a fost adevărul. Dacă un lucru-i adevărat spune că-i adevărat, iar dacă unul e neadevărat, chiar dacă nu-i convine, spune că nu-i adevărat. De curând, a apărut o informație nesemnată, într-o revistă, cum că el a pledat pentru un securist. El fiind martor într-un proces. Fără să verifice nimeni despre ce a fost vorba, această știre a izbucnit pe internet și-a apărut în al doilea loc, în al treilea, în al patrulea… și s-a umflat! Cu invective! Cu demascări!

Normal! Fiecare se simțea dator să contribuie, ca-n moș Teacă și cioara…
Exact! Practic, cineva a luat o informație neverificată, răutăcioasă și prost scrisă, a transformat-o conform propriei voințe și-a răspândit-o-n lume. Ea – după 1, 2 ,3, 4, 5 pași – pare adevărată. Oricât ți-ar conveni ca acest Marius Oprea să fie o canalie, el nu este. Asta-i tot. Și eu depun mărturie pentru el pentru că l-am cunoscut și-l știu! Dar câți ca mine îl știu de 30-35 de ani pot să depună mărturie? Din nefericire, cel care l-a format – Alexandru Mușina –  nu mai este… Prietenii lui sunt răspândiți undeva, prin țară, și nu scriu pe facebook sau nu participă…

Spuneai la un moment dat de diferența dintre indivizi cumva similari ca formație, ca logos, ca mod de gândire unii fiind oameni publici, iar alții – poate chiar mai merituoși – sunt trecuți cu vederea… Și îl dădeai ca exemplu pe Liviu Antonesei…
Da… El nu e trecut cu vederea, dar este într-un con de umbră. E un om de-o mare inteligență și expresivitate. În primul rând: nu locuiește-n București…

Zău, asta?
Da, e foarte important…. Atenție! toți cei care sunt celebri în acest moment sunt din București. Toți! Dă-mi unul celebru din provincie… A doua poveste: există o presiune mediatică – un adevăr nu e adevărat decât dacă e expresiv. Eu am exemplul unui filosof remarcabil care este nu este expresiv prin viu grai, cum e Mihai Șora – o legendă vie –, dar el nu e expresiv în limbaj. El nu vorbește: are o mare timiditate și-o extremă…

Bine, știi că există și corolarul: pe Țuțea dacă-l vedeai în direct era legendar, îți crea o stare și o transpunere, dar dacă încercai să-l citești…
Da, știu… Așa este, sigur că da. De altfel, eu am avut discuții grele cu Țuțea pentru că am aceeași poveste: trebuie să duc la ultimele consecințe orice afirmație chiar dacă-mi place. Țuțea spunea următorul lucru: domne’, trebuie să alegem din unu la un milion, avea proporția asta. La un milion de oameni există un om inteligent. România are 20 de milioane, deci trebuie să alegen 20 de oameni inteligenți care să conducă țara. Și eu am întrebat: și cine stabilește cine-i ăla inteligent? Și el a zis: Noi! Care noi? El, de fapt, într-un fel, are dreptate: tot ceea ce vedem este creația unui grup de „noi“. Noi hotărâm că ăsta-i bun. Cum a făcut domnu’ Brucan când Doina Cornea l-a întrebat: dar cine-i domnul Iliescu? A zis: știm noi… Știm NOI! E suficient! Nu există apropiere mai mare între Brucan și Țuțea decât acest răspuns!

Și singurul!
Cam așa e povestea asta… deci multe din afirmațiile lui Țuțea convin oamenilor pentru că ei se consideră în cercul celor aleși. Și, considerându-te ales, nu mai dai doi bani pe restul. E drept, (râde) și eu mă consider în cercul celor aleși, dar am această minimă modestie să spun că acolo unde nu mă pricep sau nu înțeleg mai bine întreb. Îți dau un exemplu pentru public. Mencinicopschi este Dumnezeul hranei din România. Ceva mi s-a părut în neregulă… și-am întrebat nutriționiști care nu apar pe televizor: cum e cu omogenizarea laptelui? e o prostie, ce-i prostia asta? cum prostie? toată România știe că-i așa! Toată România știe un căcat! Și asta vine dintr-un spirit critic. Ei spun: trebuie să am dovezi apropo de ce afirm.

Da, pentru că la ei…
… totul trebuie dovedit.

În decursul timpului s-au pârlit de-atâtea ori…
Eu sunt un om care trăiește datorită medicinei alopate. Având diabet, de la Paulescu încoace au muncit ăia ca eu să trăiesc. Și trăiesc datorită lor. Să știi că atunci când am intrat în spital mi-au spus doctorii: să știi că în 5-10 ani se rezolvă. Au trecut 30 de ani de-atunci.

Ce mai înseamnă încă 10 ani?
Îmi dai dreptate. Pe specie o s-o doară undeva, pe mine-o să mă doară mai tare. Mulțumesc, dar te-am adus așa, pe căi ocolite, să-mi dai dreptate. D-aia zic: citesc teorii despre Univers pe care nu le înțeleg,  îmi par frumoase și nu pricep și întreb… ori un matematician, ori un fizician, ori un chimist, care știu meserie. Uite-un exemplu, poate-l pui: E-urile… care-i cel mai mare dușman al E-urilor? Lumea toată e cel mai mare dușman al E-urilor și-am vorbit c-un chimist: băi, Florine, zice, stai ușor. Uniunea Europeană nu e o gașcă de imbecili. E-urile alea care-s permise în cantitățile alea îți fac mâncarea și mai bună, și mai rezistentă… Cât E ai să poți mânca dintr-un salam de-un kilogram?   Mănânci 200-300 de grame într-o zi. Mănânci și elimini până a doua zi. O mâncare din asta fără E-uri poate să aibă germeni, poate să te otrăvească, poți să faci o toxiinfecție sau să te umpli de salmonela. Așa se întâmpla pe vremuri. Erau sănătoși și mureau, nene, pe capete.

Da, la 30 de ani erau deja c-un picior în groapă…
… și erau deja bunici, sper. 40 de ani că trebuia să-și încheie ciclul vieții. Îți mai spun o poveste apropo de sănătos/nesănătos. În anii ’50, Partidul Comunist Francez a lansat pe piață o carte de sănătate ce avea următoarea teorie:  orașele franceze sunt iadul pe pământ, Sodoma și Gomora, orășenii habar n-au ce mănâncă și cât de prost și nesănătos. Spre deosebire de ei, țăranii sovietici din colhozuri trăiesc sănătos, se hrănesc cu roadele pământului, în colhozuri, în aer liber… Și vine după 30 de ani un președinte și zice: da, cetățenii francezi din orașele franceze atât de mizerabile trăiau 69-70 de ani, iar cetățenii sovietici din colhozuri mureau la 45. Dar noi, e adevărat, avem o mare dimensiune virtuală. Nu ne place realitatea, și e adevărat că realitatea în care trăim e foarte urâtă. Și-atunci Paradisul vine întotdeauna de undeva. Din Eldorado acum 300-400 de ani, din Uniunea sovietică acum 100 de ani… Întotdeauna există undeva Paradisul ăla în care oamenii trăiesc în felul ăla natural de-a fi și… nu există nicăieri. Celine are o chestie despre Africa. Era un fel de incubator de boli, de boleșnițe, de virusuri, de viermi, de bacterii… băi, ce era acolo… totul era infectat de la un capăt la altul. Și cu toate astea, toată lumea avea impresia că-n Africa-i natura în toată splendoarea ei.

1865 Total Views 9 Views Today