Concurs de proză scurtă Ficţiuni-REM'S

O apucam de un picior şi o trăgeam de sub masă. O strângeam la piept şi abia atunci dădeam drumul lacrimilor. Curgeau peste ochii ei cu pleoape înţepenite şi deveneau plânsul ei. Sarea lor mai curăţa urmele de cariocă de pe fruntea Adelinei dar n-o puteam privi decât târziu, mult mai târziu, când consideram că mă iertase. Îi scoteam rochiţa peticită şi o spălam cu grijă într-o jumătate de lighean sprijinită de o cărămidă în spatele magaziei. Uneori clăteam şi rochiţa şi o întindeam pe nişte scânduri lăcuite din gard. Frecam cu îndârjire urmele de sânge şi noroi de pe poale şi cele de muci întăriţi de pe mâneci. Până când i se usca unicul veşmânt o înveleam atentă într-o broboadă veche, lepădată de aia bătrână. Nu puteam privi trupul de cauciuc de pe care urmele vânătăilor se estompau văzând cu ochii. Nu puteam atinge dârele de sânge care putea fi al meu.

Astea se întâmplau doar în unele dimineţi, cele ce urmau nopţilor din beci. Prima fusese îngrozitoare. Plânsesem înfundat până eram gata-gata să mă înec, mă rezemasem cu genunchii la gură de peretele coşcovit şi strigasem tare, din toţi rărunchii. Aş fi îndurat orice, numai să mă scape de întuneric. Aşa îmi spuneam atunci, neştiind cât de mult poate însemna orice. Nu înţelegeam de ce fusesem adusă acolo. Strigasem până când răguşisem, mă înecasem cu mucii pe care încercasem să-i înghit şi pe care, atunci când îi lăsam să curgă, mi-i ştergeam pe mânecile slinoase ale pulovărului peticit. Râcâisem cu unghiile în pământul jilav. Il simţeam rece şi umed sub fund. Buricele degetelor sângerau şi cred că, odată cu lacrimile, îmi întinsesem pe faţă dâre de sânge şi noroi. Sărisem în picioare când se deschisese uşa. Speram că strigătele mele îi înduplecaseră pe cei de deasupra. Chiar începusem să alerg spre dreptunghiul luminos şi dătător de speranţă. M-a oprit mutra furioasă a mamei, cu ochii sticlind de băutură. Limba i se împleticea şi mă afurisea împroşcând cu salivă:

― Taci, dihanie! Să nu te mai aud! Închide ochii şi dormi!

Din spatele ei se apropia legănându-se silueta mătăhăloasă a noului tată. N-avea decât un tricou slinos care abia-i acoperea burta şi chiloţii pământii, descusuţi. A dat-o la o parte pe mama şi s-a apropiat de mine. Am mers cu spatele până când peretele mi s-a înfipt în coaste. Tremuram şi am simţit scurgându-mi-se pe picioare urina călduţă. Se oprea în şosetele căzute spre glezne, îmbibându-le. Degetele groase cu unghii ciobite şi negre mi s-au înfipt în gât şi mi-au ridicat capul. Şi-a apropiat faţa de a mea şi am icnit, gata să vomit, când mi-a şuierat printre dinţii cariaţi, duhnind a ţuică de pufoaică:

― Copiii dorm noaptea! Asta fac! Şi părinţii lor se f… ! Ştii ce-i aia?

Îl fixam îngrozită. La şase ani n-ar fi trebuit să ştiu, dar printre copiii de pe stradă multe secrete se dezvăluiseră prematur. În povestirile băieţilor mai mari spuse cu voce tare, organele erau denumite popular, iar acţiunile lor – descrise cu lux de amănunte. Bănuiam, totuşi, că n-ar fi trebuit să ştiu, pentru că, uneori, când povestirea părea mai fascinantă, iar băieţii urmăreau povestitorul cu gura căscată, obrajii încinşi şi respiraţia întretăiată, se găsea câte unul care să spună:

― Hai gata, mă, că mai e şi mucoşii-ăştia p-aicia!

Povestitorul se oprea, privindu-ne cu ciudă. Noi ne retrăgeam în câte-un colţ, prefăcându-ne preocupaţi de altceva, sperând că povestea va fi reluată. De cele mai multe ori, nu era.

Atunci, în prima noapte din beci, am dat vehement din cap şi am şoptit răguşit:

― Nu… nu ştiu…

Mâna slinoasă mi-a coborât de pe gât în jos, pipăind, ciupind, zgâriind. Perechea ei trăgea de chiloţii descusuţi. Mama scâncea din pragul uşii, bolborosind. În noaptea aia moartea m-a prins de păr şi m-a târât prin Iad, zdrelindu-mi trupul, după care mi-a dat drumul. Nu s-a-ndurat de mine şi m-a lăsat printre oameni.

Dimineaţă, prin uşa întredeschisă am văzut lumina zilei. Durerea îmi paralizase corpul şi simţeam că plutesc într-o ceaţă gălbuie, dulceagă. Am crezut că visez când aia bătrână s-a aplecat, m-a ridicat de jos şi m-a dus în braţe în odăiţa ei din spate, cu uşa care stătea închisă numai dacă o proptea cu scaunul. Tot vis părea cârpa cea mai curată găsită de femeie cu care mă spălase, frecând fără milă. Am aţipit în reprize şi m-am trezit în ţipetele femeilor.

― Făăăă, eşti nebună? Omori copilu’!

Am respirat adânc, crezând că aia bătrână, mama mamei, recunoştea într-un final că ţine la mine. Eram gata s-o iert şi îmi imaginam cum mă voi ridica şi o voi îmbrăţişa. Poate chiar m-ar fi luat la ea; avea loc în odăiţă şi pentru mine.

― Ţi-l ia ăia de la stat şi tu înfunzi puşcăria! Şi ciuciu alocaţie şi-ai să te f… pă bani, sau p-o sticlă de ţuică, tâmpita dracului!

Nu trebuia să plâng. M-a usturat puţin colţul ochiului, atât. Nu ţinea la mine, eram doar garanţia că pe 15 poştaşul îi aduce hârtiile alea roşiatice pe care le îndesa în sutienul zdrenţuit.

― Taci, făi, că nu moare! N-are nimic! Vezi-ţi de treaba ta!

― Cum n-are nimic? A fost ăsta al tău azi-noapte-n beci! Unde dracu’ l-ai găsit? Şi la ce-ţi trebe? Nu poţi fără p… ?

― Nu pot, bre! Şi mai taci, poate la noapte vine şi la tine, să-ţi mai aminteşti de tinereţe!

― Nebună! Nebună şi beţivă, ca tac-tu!

După o altă trezire am găsit-o lângă mine pe Adelina. O primisem cu vreo doi ani în urmă şi o purtasem peste tot, la început atentă să nu-i murdăresc rochiţa roşie de catifea, mai apoi – când rochiţa ei a căpătat luciul de jeg al hainelor mele – o trăgeam de-un picior prin praful străzii, sau de păr prin mocirla din curte. O culcam alături de mine şi îmi închipuiam că e surioara mea. Auzisem că ar fi bine să ai fraţi sau surori. Bătaia se împărţea la doi. Când mă gândeam că şi mâncarea s-ar fi împărţit, mă bucuram că Adelina e o păpuşă. Avusese un bănuţ de plastic prins de mâna stângă. La prima ieşire pe stradă, copiii s-au strâns în jurul meu şi, tăcuţi, au admirat-o. Era deja murdară şi cu fruntea plină de dungi multicolore de carioci, dar era o păpuşă adevărată, nu din cele fără mâini sau picioare ca ale celorlalţi. Tatăl meu de atunci era un muncitor pe şantier. Venea vinerea seara cu sacoşe mari pline cu mâncare şi sticle de băutură. Îmi aducea caramele. Tari, dar delicioase. Îmi adusese păpuşa. Nu-i pusesem nume; în mintea mea era „Surioara”. Atunci, la prima ei ieşire, o fată mai mare, desculţă şi cu părul lung, negru, până aproape de brâu, mi-a smuls-o din mână. M-am năpustit urlând asupra ei, pregătită să muşc, să sfâşii… să-mi salvez surioara.

― Stai, disperato, că nu ţi-o iau! Vreau să văd cum o cheamă!

Am urmărit-o cum întoarce bănuţul pe toate părţile, mijeşte ochii şi silabiseşte: A-de-li-na. Apoi mi-a aruncat-o speriată, eu am prins-o şi am strâns-o la piept. Surioara mea avea un nume. Fata aia îşi privea îngrozită mâna în care-o ţinuse, cu degete roşii ca de arsură. O scutura în aer, încercând s-o arate şi celorlalţi şi striga într-una:

― E nebună! E nebună! A vrut să mă omoare!

Copiii s-au îndepărtat, privind când la mine, când la ea. De atunci, nimeni nu mi-a mai atins surioara.

După prima noapte în beci, între cearşafurile destrămate şi gri ale bătrânei, am îmbrăţişat-o ca în ziua în care i-am aflat numele. Mă dureau coastele; ţinându-mă cu mâna de sub burtă m-am întors icnind pe o parte şi i-am povestit Adelinei grozăvia. Nu-mi amintesc ce cuvinte am folosit, dar ştiu sigur că, în timp ce lacrimile mele îi curgeau pe obraji, pleoapele i s-au închis şi deschis de câteva ori. Ca ale mutului din colţu’ străzii când treceam pe lângă el.

Aia bătrână m-a ţinut o săptămână în odăiţă, până când a venit mama să mă ia, că, zicea ea, copiii trebuie să crească lângă părinţii lor. M-am lăsat pe vine şi m-am târât urlând în urma mamei, sperând să-i scap din mână. Aia bătrână stătea cu braţele încrucişate, rezemată de peretele magaziei. Eu o strigam şi mă rugam de ea să mă ia înapoi. Ea ridica din umeri. Acum pot să jur că ofta uşurată. Mama s-a oprit, m-a prins de păr şi m-a dus în antreu mai mult pe sus. Am trecut prin camera unde bărbatul ei sforăia de-a latul patului. M-a aruncat sub masă şi mi-a şuierat:

― Să nu te mişti de-aici!

N-aveam de gând să mă mişc, atâta timp cât eram în casă, alături de surioara mea. Era lumină şi aproape cald. M-am întins pe spate pe preşul prăfuit, plin de firimituri. Vedeam picioarele mesei prinse de blat cu şuruburi ruginite şi pânzele de păianjeni întinzându-se unele peste altele. Printre scândurile uscate pătrundeau, de sus, raze de lumină. Cădeau pe împletitura de fire argintii şi îi dădeau strălucire. Cred că am adormit. M-am simţit trasă de rochie de mama şi împinsă spre ieşire. O scăpasem pe Adelina, iar privirea injectată a bărbatului şi rânjetul animalic mi-au oprit strigătul. După ce uşa beciului s-a închis în urma ei, m-am strecurat târâş în cel mai îndepărtat colţ; atât de întunecat încât eram convinsă că acolo trăiesc şobolani uriaşi. Îmi spuneam că n-ar fi trebuit să mă tem de ei. Că erau, la fel ca mine, obligaţi să trăiască acolo. Chiar mi-aş fi dorit să mi se alăture, convinsă că blăniţele lor m-ar fi incălzit. Sau, poate, mi-ar fi adus vreun colţ de pâine sau de şuncă furate din cartier. Am închis ochii şi am strâns pleoapele, încercând să mă gândesc la ceva frumos. La felia de pâine cu magiun pe care mi-o strecurase o vecină prin gardul grădinii. Prunele fuseseră dulci-acrişoare şi, din când în când, mă trezisem mestecând câte un miez de nucă. Îmi era foame. Îmi dăduse aia bătrână o cană de ceai neîndulcit cu un colţ de pâine, dar asta fusese cu o zi în urmă. Sau două. N-avea importanţă. Trebuia să mă gândesc la ceva bun, ceva gustos. Nu puteam. Din casă, de deasupra, se auzeau vocile mamei şi ale altor oameni, prietenii lor de băutură. Când cântau şi râdeau, când se auzeau înjurături şi lovituri înfundate urmate de ţipetele femeilor. Îmi apăsam pleoapele cu pumnii şi încercam să-mi reamintesc gustul acela unic de prune şi nuci, dar bătăile inimii erau ca de tobă şi aproape că-l puteam vedea cum ridică scândura ce ţinea uşa beciului, o deschide şi mă caută.

― Unde te-ai ascuns, pocitanie?

Prune. Mari, vineţii, dulci şi zemoase…

― Ieşi afară, nu mă fă pă mine să viu să te scot!

… cu nuci. Miez dulce în coaja amăruie, aurie…

― Dihania dracului!

… fierte cu zahăr. Cu mult, mult zahăr. Borcane vineţii cu magiun pentru copii flămânzi…

― Ahaaa… cârtiţă! Te-am prins!

… pus pe felii de pâine albă şi caldă…

Mâinile alea butucănoase m-au tras din colţul şobolanilor, mi-au astupat gura şi mi-au smuls hainele. Deschisesem ochii şi, deşi era o beznă cumplită, încercam să mă uit cât mai mult în lateral, să nu-i văd chipul hidos sau să-i simt duhoarea. Aveam pumnii plini de ţărână, gata să i-o arunc în faţă, să sară urlând în picioare, iar eu să mă strecor pe lângă el şi să fug… să fug… Am deschis palmele şi ţărâna s-a-mprăştiat. Mă temeam de bătaie sau de moarte mai mult decât de grozăvie. M-am rugat tare-tare să iasă odată şobolanii ăia şi să-l năpădească, să-l zgârie adânc şi pentru totdeauna, să-i muşte fălcile nebărbierite şi gâtul jegos. Să-şi înfigă colţii în beregata arsă de ţuică şi spirt trecut prin pâine. Şobolanii n-au ieşit. Poate nici nu trăiau acolo, colţul ăla era doar al meu. Mă uitam, totuşi şi mă usturau ochii încercând să pătrund bezna.

Unul câte unul, firicele argintii se împleteau undeva sus, printre scânduri mâncate de cari şi şuruburi ruginite. Mi-am spus, fericită, că am adormit şi mă visam sub masa din antreu, alături de Adelina.

A doua zi dimineaţă am ieşit sărind într-un picior pe uşa întredeschisă a beciului. Încercam să-mi alung coşmarul în care bărbatul pătrunsese în beci şi mă găsise în colţul cu şobolani. Eram convinsă că numai foamea mi-l trimisese, foamea şi pofta de magiun de la vecina. Poate mai târziu aveam să mă strecor în cămara acesteia şi să iau un borcan, unul întreg, numai pentru mine. Mai fusesem o singură dată… ei bine, de două ori, când nu mâncasem nimic timp de câteva zile. Nu luasem decât o bucăţică mică de şuncă şi una de brânză. Şi… o dată, un cozonac. Dar îmi fusese tare foame!

M-am oprit lângă tocul uşii, încercând să aud ceva din casă. Sforăiau amândoi. Am pătruns hoţeşte, am păşit atentă printre sticlele răsturnate pe podea şi am alergat spre surioara mea. Am apucat-o de un picior şi am tras-o de sub masă. Rochiţa roşie de catifea era sfâşiată, pe mâinile şi picioarele de cauciuc apăruseră pete albastre ca vânătăile, iar pe pulpe i se închegaseră firicele de sânge. Am vrut să ţip, dar mă temeam mai mult de furia celor doi decât de starea păpuşii. Atunci am mers pentru prima oară în spatele magaziei şi am plâns spălând-o şi cerându-mi iertare pentru rănile care ar fi trebuit să fie ale mele. Pleoapele de plastic se închideau şi deschideau des peste ochii albaştri şi n-aveam decât un rând de lacrimi pentru două suflete. Am mângâiat trupuşorul schilodit şi, sub palmele mele, plasticul redevenea rozaliu iar zgârieturile se vindecau.

În timpul nopţilor petrecute în întuneric nu trebuia decât să închid ochii şi să mă gândesc la magiunul de prune cu nuci sau la cozonacul cu rahat şi, atunci când ticălosul pătrundea în beci, eu eram sub masa din antreu, numărând pânzele de păianjeni. Apoi, în dimineţile ce urmau, îmi ceream iertare Adelinei.

M-au dat la şcoală. Când m-au ţinut acasă că plouase o săptămână întreagă şi n-aveam cizme, au venit învăţătoarea şi cineva de la primărie. Mama s-a speriat că n-ar mai fi primit niciun ban pentru mine sau, şi mai rău, ar fi făcut puşcărie sau ar fi fost pusă să măture pe străzi. Şi asta era o mare ruşine. Îmi plăcea la şcoală. Doamna îmi dădea cărţi pe care le citeam în pauze. Nu le luam acasă, să nu le murdăresc. Doar i le povesteam Adelinei, iar ea visa alături de mine. Nu-i spuneam chiar tot, ca să n-o doară. În cărţi oamenii se iubeau, copiii aveau părinţi şi case încălzite. Şi mâncare. În cărţi, beciurile erau pentru criminali şi hoţi. Nici asta nu-i spuneam. Dar îi repetam că niciun copil din cărţi n-avea o surioară ca ea. Şi pleoapele de plastic clipeau des.

Sunt câţiva ani de când cârpesc rochiţa roşie de catifea. Unele cusături se suprapun, rochiţa arată ca hainele lu’ aia bătrână. Dungile de cariocă de pe frunte s-au şters de mult. Adelina e frumoasă şi tristă ca o statuie. Îmi iubesc surioara, dar cred că trebuie să ne despărţim. Aseară i-am povestit şi simt că e de acord. A clipit ca atunci când i-am povestit grozăvia. Mi s-a părut că a roşit când i-am arătat rochiţa nouă, cusută de mine la şcoală, dintr-o faţă de pernă adusă de un coleg. N-are importanţă. E mov cu flori galbene şi are multe, multe volane. Mai potrivită pentru o păpuşă de băiat.

În curtea de la colţ a apărut un băieţel blond, mai mic decât mine. Nu-l văd decât seara, când oamenii ăia vin cu el din oraş. Îl aud ţipând când îl bat că n-a strâns destul şi toţi ştim că, oricât ar strânge, tot n-ar fi mulţumiţi. N-am vorbit niciodată cu el, dar are cearcăne mari sub ochii căprui şi obraji străvezii. Şi lui îi e foame. Oamenii ăia nu-i ating faţa niciodată, ştiu că mutriţa lui de îngeraş poate stoarce buzunarele trecătorilor. Dar oscioarele lui sunt aproape rupte. Diseară merg să i-o prezint pe surioara mea. Dacă va vrea să se întoarcă, se va întoarce singură. N-am spus nimănui, niciodată, că o găseam în locuri în care sigur n-o dusese nimeni. Odată era în bufet, înghesuită în sertarul cu cuţite. Am scos-o şi am întrebat-o cum a ajuns în sertar. Nu mi-a răspuns. Tot acolo era şi peste trei zile. Am certat-o. La câteva zile i-am zărit un colţ de rochie ieşind de sub capacul unei cutii de scule rămase de la tatăl şantierist; dormea deasupra unor cleşti şi a unei foarfeci mari, cu fălci ruginite. N-am mai certat-o, doar i-am spus că n-ar fi bine să stea atât de aproape de toate lucrurile alea tăioase. Într-o noapte am găsit foarfeca în colţul cu şobolani; de atunci n-am mai spus nimic. Doar m-am gândit.

Pentru mine, totul e pregătit. Dacă mă duce iar în beci, ştiu că nu mai pot visa pânzele de păianjeni. Dar pot desena eu altele. Cu cuţitul ăla mare, sau cu foarfeca, pe pielea ticălosului. A îmbătrânit în anii ăştia, s-a îngrăşat şi gâfâie când merge. Nu vreau să-l omor, vreau doar să-i tatuez adânc toate rănile Adelinei. Apoi am să plec. Nu poate fi mai rău în alte locuri. Şi-apoi… surioara mea m-a învăţat să-mi imaginez pânze argintii de păianjeni şi felii de pâine albă cu magiun vineţiu. Şi totul trece.

 

3231 Total Views 9 Views Today