de Edgar Alan Poe

traducere de I.L. Caragiale

Ce oră este?

Vechie întrebare

 

    Toţi ştiu, într-un mod însă vag, că cel mai frumos loc din lume este – sau era, vai! – orăşelul olandez Vondervotteimittis. Poziţia lui fiind cam retrasă de toate drumurile mari, situat într-o poziţie, ca să zic aşa, extraordinară, puţini dintre cititorii mei l-au vizitat. Pentru plăcerea celor care nu l-au văzut, cred de trebuinţă să intru în câteva amănunte. Aceste amănunte sunt cu atât mai necesare cu cât voiesc să narez calamitatea ce a căzut nu de mult timp asupra acestui teritor, şi sper că voi câştiga pentru locuitorii acestui orăşel simpatia generală. Cu ajutorul manuscriptelor, medaliilor şi inscripţiilor, sunt autorizat să fac o declaraţie pozitivă, aceea că orăşelul Vondervotteimittis e existat neîncetat de la originea lui în aceleaşi condiţii în care îl vedem astăzi. Cât pentru data acestei origini îmi este greu să vorbesc decât cu acea precizie nedefinită în care matematicii sunt adeseori siliţi să se exprime, adică în formele algebrice. Data – fiindu-mi permis să mă exprim astfel – nu poate să fie decât o cantitate oarecare determinată.

    Despre etimologia numelui Vondervotteimittis mărturisesc că sunt în mare încurcătură: din o mulţime de opinii asupra acestui punct atât de delicat, – unele subtile, altele foarte erudite – nici una n-am găsit-o până acum satisfăcătoare. Poate că ideea de [lui] Grosswigg – care coincide cam cu aceea de [a lui] Kroutaplenttey – este de preferat. Ea este astfel concepută: von der, lege Donder, – Votteimittis, quasi und Bleitziz. Această etimologie se poate adeveri prin câteva urme de fluid electric, care se văd încă în clopotniţa din casa comunală. Nu vreau să mă compromit într-o basă atât de importantă şi rog pe lectorul curios de informaţii să cerceteze în oratiunculae de Rebus Praetor-Veteris din Dundergutz, în Blunderbuzzard şi Derivationibus, de la pagina 27 până la pagina 5010, infolio, ediţie gotică, cu litere roşii şi negre, cu reclamă şi fără subsemnătură, să consulteze în această operă şi notele de pe margini autografe ale profesorului Stuffunduff, cu subcomentariile lui Gruntundguzzel.

    Cu toată obscuritatea ce înveleşte data fondării oraşului Vondervotteimittis şi etimologia numelui său, nu există însă bănuiala, precum am zis mai sus, că de la fundarea lui până acum să se fi schimbat întru ceva. Cel mai bătrân locuitor al acestui orăşel nu-şi aduce aminte de cea mai mică diferenţă în aspectul patriei sale, şi numai bănuiala unei asemenea posibilități locuitorii ar considera-o drept insultă.

    Orășelul este situat într-o vale circulară, a cărei circumferință e de un sfert de milă aproape, înconjurată de dealuri frumoase peste care locuitorii nici o dată nu s-au gândit să treacă. Ei îşi explica această conduită prin convingerea lor că nu cred să mai poată exista ceva dincolo d-acele dealuri. Împregiurul văiei (care este uniformă şi pavată cu cărămidă) se lănţuiesc vreo şase-zeci de căsuţe. Se adăpostesc toate la spate de deal, aşa că toate au vederea spre centrul văiei. Fiecare-și are câte o grădiniţă în faţă; toate grădinile au câte o alee circulară, un cadran solar şi douăzeci şi patru căpățâni de varză. Construcţiile se aseamănă aşa de mult încât este eu neputință a se distinge una de alta. Din cauza antichităţii acestor construcţii, stilul arhitecturii e oarecum curios. Sunt toate făcute din cărămidă mică, tare, roşie, cu colţuri negre; învelitorile sunt scoase spre uliţă. Ferestrele sunt strâmte şi adâncate, cu geamuri mici şi pervazuri groase. Tot lemnul casei are o culoare închisă şi multe scopuri, dar puţină varietate-n desenuri. Din timpii cei mai vechi şi până azi, sculptorii în lemn din Vondervotteimittis n-au ştiut să sape decât două lucruri: un orologiu şi o varză. Aceste două lucruri le reproduc admirabil, şi oriunde află câte un loc în care dalta are loc, nu se pot opri de-a le reproduce.

    Locuinţele se aseamănă atât în interior, cât şi în exterior. Mobilele sunt făcute după acelaşi model. Pardoseala e de cărămidă pătrată, scaunele şi mesele sunt de lemn negru. Căminurile sunt mari şi, afară de orologiile şi verzele sculptate în faţă, mai au şi deasupra un adevărat orologiu, care toată ziua asurzeşte cu tic-tacul său; lângă orologiu sunt două glastre, fiecare cu câte o căpăţână de varză. Între verze şi orologiu se mai află câte un chinez de porțelan cu pântecul mare şi o gaură în mijloc, unde este înfipt cadranul unui orologiu.

    La foc neîncetat fierbe o oală mare, plină de varză cu carne de porc, iar buna menageră veghează toată ziua. Menagera e groasă, mică şi bătrână, cu ochii albaştri şi faţa roşie; pe cap cu bonet în forma unei căpăţâni de zahăr, garnit cu panglici roşii şi galbene. Rochia e de lustrin, largă şi cu talia scurtă-scurtă şi în poale, căci nu-i cade nici până la genunchi. Picioarele sunt cam groase, dar cu nişte frumoşi ciorapi verzi. Pantofii de piele roşie, legaţi cu panglici galbene cam terfelite, dar tot ca varza. În mâna stângă ţine un orologiu olandez, iar mâna-i dreaptă învârteşte, cu o lingură mare, varza cu carne de la foc. Lângă ia stă un cotoi mare pătat; copii, ca să-şi râdă de el, i-au legat de coadă un orologiu – o jucărie de alamă cu repetiţie.

    Cât pentru copiii casei, stau în grădină, păzind porcul. Nu sunt înalți şi poartă pălărie cu trei colţuri, jiletci roşii care le cad pe genunchi, pantaloni de piele de căprior, ciorapi de postav roşu şi ghete cu cataramă de argint. Fiecare are o pipă în gură şi un orologiu burtos în mâna dreaptă. O tragere din pipă, o aruncătură de ochi la orologiu – şi vice-versa, aşa îmi trec timpul. Porcul – corpolent şi leneş – se ocupă cu mâncând foile căzute de la verze, sau frecându-se de orologiul auriu, care, ca şi pisicii, îi atârnă de coadă – tot în glumă. Drept în fata uşei de intrare, într-un fotoliu de piele şi lemn negru, şade bătrânul proprietar al casei – el este buhăit la obraz, cu ochii rotunzi şi mare bărbie dublă.

    Îmbrăcămintea lui seamănă cu a copiilor; deosebirea este numai în pipă, care este mai voluminoasă şi face mai mult fum. Ca şi ei are un orologiu, dar îl ţine în posunar. Ca să spunem adevărul, ocupația lui este mai însemnată decât a copiilor, de-a observa toată ziua ora; – să vă explic acum ceea ce îl preocupă: şade cu piciorul drept peste genunchiul cel stângă şi ţine cel puţin un ochi toată ziua aţintit pe un obiect foarte interesant din mijlocul pieţei.

    Acel obiect este în clopotnița casei comunale. Membrii consiliului sunt toţi mici, graşi şi inteligenţi; hainele lor sunt mult mai lungi şi cataramele pantofilor mult mai mari decât ale vulgului din Vondervotteimittis.

    De când sunt ei în acest oraş, s-au ţinut trei şedinţa extraordinare, în care au adoptat trei importante decizii:

I Este o crimă a face o schimbare în vechiul şi bunul mers al lucrurilor.

II Viaţa nu este de suferit decât în Vondervotteimittis.

III Jurăm eternă fidelitate orologiilor şi verzelor noastre.

    Deasupra sălii unde se ţin şedinţele este clopotniţa; în clopotniţă din timpi imemorabili se răsfaţă minunea şi orologiul oraşului – marele orologiu din Vondervotteimittis. Către el sunt neîncetat ţintiţi ochii bătrânilor, care stau fiecare dinaintea casei lor, în fotoliile de piele.

    Marele orologiu are şapte feţe – pe fiecare lature a clopotniţei – aşa că toţi locuitorii îl pot privi cu înlesnire. Smalţul orologiului e alb, săgeţile negre şi grele. La clopotniţă funcţionează un om a cărui singură sarcină este să observe orologiul; această sarcină e o sinecură, căci de când există el, orologiul niciodată n-a avut trebuinţă de ajutorul său. Din timpii cei mai vechi, găsim în arhive că orologiul a mers totdeauna regulat; tot aşa şi celelalte orologii din oraş. Când orologiul mare bătea: Unu! – toţi orăşenii mari şi mici răspundeau într-un glas: Unu! În fine, bravii burgezi erau mândri de verzele şi de orologiile lor.

    Toţi acei care au câte o sinecură sunt totdeauna respectaţi; apoi omul clopotniţei din Vondervotteimittis are cea mai bună din sinecure, e respectat de toţi muritorii. El este principalul demnitar al oraşului; chiar porcii îl consideră cu respect.

    Coada hainei lui este mult mai lungă; – pipa, cataramele pantofilor, ochii şi stomacul lui sunt mult mai mari decât al tuturor din oraş; – cât pentru bărbie, nu e dublă, ci triplă.

    Am zugrăvit fericita stare a oraşului Vondervotteimittis. Dar vai! Ce nefericire ca o stare atât de liniştită să sufere într-o zi o cumplită schimbare!

    Este o vorbă veche, şi crezută de cei mai înţelepţi dintre locuitori, că nimic bun nu poate veni de peste dealuri. Trebuie să credem că aceste vorbe erau profetice. Era unu fără cinci minute, – ieri – când apăru pe culmea dealului un obiect curios. Un eveniment aşa de însemnat trebuia să atragă atenţia generală. Toţi bătrânii care se aflau în fotoliile de piele întoarseră câte un ochi cu mirare şi spaimă către acel fenomen, iar celalt ochi nu-l lua de la orilogiul clopotniţei.

    Era unu fără trei minute când observară că acel obiect curios era un tânăr, mic de stat şi cu aerul străin. Cobora dealul cu mare iuţeală, aşa că toţi locuitorii îl putură privi fără să se deranjeze. Acest personagiu era o curiozitate pentru oraşul Vondervotteimittis. Avea faţa neagră, nasul lung şi încovoiat, ochii mici ca lintea, gura largă şi două şiruri de dinţi albi pe care îi tot arăta când râdea.

    Era cu capul gol, iar părul buclat cu ferul. Îmbrăcămintea-i se compunea dintr-o haină strâmtă care se termina cu o coadă de rândunică; dintr-un posunar îi atârna vârful alb al unei batiste; pantaloni negri şi ciorapi negri; sub braţ, o pălărie mare cu resorturi şi o vioară de două ori mai mare decât el. În mâna stângă ţinea o mică tabacheră de aur, din care lua mereu tabac, pe când scobora dealul, făcând nişte paşi foarte fantastici. – Acesta era un spectacol înspăimântător pentru liniştiţii burgezi din Vondervotteimittis.  

   Bunii burgezi n-avură timpul să-şi deschidă bine ochii, când chiar c-o jumătate de minută înainte de unu, diavolul acela se aruncă între oameni; pe unii îi împingea, pe alţii îi răsturna şi tot în fugă se sui în clopotniţa casei comunale. Păzitorul orologiului sta neclintit, fumând într-o atitudine demnă şi speriată. Ştrengarul acela, apucându-l mai întâi de nas, îl scutură, îl trase, apoi-i puse pălăria cu resort în cap şi i-o trase peste ochi şi gură, iar cu vioara îl croi mereu pe spată, încât zgomotul vioarei, izbind grasa spinare a păzitorului, te făcea să crezi că auzi un regiment de toboşari executând chemarea în clopotniţa Vondervotteimittisului.

    Nu ştiu la ce act de desperare ar fi ajuns locuitorii pentru a răzbuna acest atac revoltant, dacă n-ar fi fost ţinuţi de cestiunea importantă de-a observa orologiul, căci mai era o jumătate de secundă până la unu. Era însă evident că ştrengarul intrase în clopotniţă şi se amesteca în lucruri care nu-l priveau. Orologiul începu să sune, aşa că nimeni nu avea timp să se ocupe de ceea ce făcea străinul. Toţi aşteptau să numere bătăile clopotului.

   – Unu! zise clopotul.

   – Hine! răspunse fiecare bătrân din Vondervotteimittis.

   – Hine! Repetă orologierul: hine! zise orologierul soţiei şi hine! ziseră orologiile băeţilor şi jucăriile de lemn atârnate la coada pisicilor şi a porcilor.

   – Două! urmă clopotul, şi

   – Touă! repetară ecourile mecanice.

   – Trei! patru! cinci! şese! şepte! opt! nouă! zece! – zicea clopotul.

   – Drei! batru! ging! zeze! zepde! obd! novă! zege! răspunseră celelalte.

   – Unu-spre-zece! zise cel mare.

   – Unu-spre-zege! repetară toţi convinşi, numărând în cadenţă.

   – Este amiază! ziseră cei bătrâni, punându-şi în posunar orologiul. Dar cel din clopotniţă tot nu terminase.

   – Trei-spre-zece! zise el.

   – Terleifle! strigară bătrânii îngălbenind, lăsând pipele din gură şi piciorul drept căzându-le după genunchiul stâng.

   – Terleifle! gemeau ei.

   – Trei-spre-zege!!Mein Gott, este trei spre zege ore!!!Clopotnita

   Trebuie oare să descriu teribila scenă ce a urmat?

   Întregul Vondervotteimittis izbucni deodată într-un lamentabil sgomot.

   – Ce s-a întâmplat burţei mele? strigau toţi băeţii – mi-e foame de o oră!

   – Ce s-a întâmplat verzei mele? strigau toate femeile; trebuia să fie fiartă de o oră!

   – Ce s-a întâmplat pipei mele? strigau toţi bătrânii; Tunete şi fulgere! Trebuie să se fi stins de o oră!

   Şi în grabă umplură pipele cu furie şi, înfundându-se în fotoliuri, suflau care mai de care, încât toată valea se umplu de un nor nepătruns.

   Toata varza din oală roşise şi părea că dracu-şi întinsese puterea peste tot ce avea forma unui orologiu. Pendulele sculptate pe mobile jucau, ca cum ar fi fost fermecate; cele după cămin abia se puteau stăpâni şi sunau: trei-sprezece! trei-sprezece! – şi cu atâta vuet încât te spăimântai ascultând.

   Dar, – mai rău decât toate acestea – pisicile şi porcii nu mai puteau să sufere nedumerirea  micilor orologii cu repetiţie atârnate în coada lor. Toate fugeau pe piaţă – zgâriind, zvârcolindu-se, miorlăind, ca într-un sabat infernal! – se aruncau în pieptul oamenilor, fiind cea mai teribilă larmă ce-şi poate cineva închipui.

   Miserabilul, ştrengarul se aşezase în clopotniţă şi făcea tot ce putea ca să învenineze situația. Se vedea printre fum. Sta acolo în clopotniţă, călare pe paznicul care zăcea jos.

   Cu gura, ştrengarul ţinea sfoara clopotului pe care o trăgea în dreapta şi în stânga; iar pe genunchi ţinea vioara cea mare, din care trăgea cu arcuşiul cu amândouă mâinile, fără tact şi acord. Infamul – paiaţă! – imita marşul naţional O’Flannagan şi Paddy O’Rafferty.

   Lucrurile fiind într-o stare atât de cumplită, am fugit şi am venit aci ca să îndemn pe toţi iubitorii de oră exactă şi de varză fiartă să mergem in corpore acolo şi să restabilim vechia stare de lucruri din Vondervotteimittis, asvârlind pe acel miserabil din clopotniţă.

 

 

Traducere apărută în foileton în Timpul, anul I, 1876, nr. 64, miercuri 30 iunie, p. 1; nr. 65, joi, 1 iulie, p. 2; nr. 66, vineri, 2 iulie, p. 1: Foiţa „Timpului“.

1380 Total Views 3 Views Today