Sărutul de Gustav Klimt

Sărutul de Gustav Klimt

Cine sunt eu? Sunt o inimă care bate. Sunt o persoană care nu se mulţumeşte cu puţin, poate că doresc imposibilul şi  astfel îmi complic existenţa. Eu… sunt femeia care doreşte să fie ţinută în braţe, fiinţa care atunci  când  iubeşte este în stare să—şi dea viaţa pentru jumătatea sa. Atunci când  sunt fericită totul în jur e plin de culoare, iar când plâng sunt  o picătură ce se  varsă în ocean.

Sunt fata aceea unică, ciudată şi neînţeleasă în societatea de azi, datorită principiilor învechite după spusele unora, datorită atenţiei desăvârşite acordate oricărui detaliu, datorită ambiţiei peste limită.

Sunt adolescenta care pune accent pe calităţi ce rar mai sunt întâlnite, precum onestitate, fidelitate, sinceritate, respect, bune maniere, politeţe, romantism. Într—adevăr, am pasiuni de mult uitate de cei de  vârsta mea şi de  aceea sunt o persoană etichetată din simplul motiv că  prefer o piesă de  teatru, o seară la operă, o şedinţă foto, o galerie de artă, o carte citită pe o bancă în parc sau o seară liniştită aşternând versuri negre pe  o coală albă.

Aş vrea  să  schimb lumea, să nu mai fiu etichetată deoarece nu—mi pierd nopţile în cluburi sau la petreceri cu tutun şi alcool, că nu port fuste de o palmă şi decolteuri exagerate. Vreau să dispară invidia, răutatea, dorinţa de a fi superior chiar dacă asta  înseamnă să—ţi calci în picioare principiile, să distrugi o viaţă şi o familie.

Învăţ pentru a lua  notă  maximă, îmi surâde ideea de cadru didactic pentru a putea împărtăşi celorlalţi informaţiile acumulate, aspir  la un viitor spectaculos, vreau ca numele meu să semnifice ceva atunci când ajunge la urechile oamenilor, vreau să las ceva în urma mea, nu mă mulţumesc cu puţin atâta timp cât ştiu că pot mai mult.

Pun suflet şi pasiune în ceea ce întreprind, acord prioritate caracterului unei persoane, nicidecum laturii materiale, nu vreau o vilă cu piscină şi maşină, ci doar o jumătate care să—mi fie alături şi să mă iubească necondiţionat.

Ador copiii şi găsesc în zâmbetul lor puterea de a zâmbi în cele mai grele momente, o familistă convinsă.

În cele din urmă sunt cea care iubeşte cu intensitate, cea  care luptă, riscă, se sacrifică, învaţă, descoperă şi îi oferă propria viaţă persoanei iubite.

Viaţa mea? Un zbucium, cu mai multe coborâşuri decât urcuşuri până la  o anumită vârstă, dură încă de pe vremea  când  eram doar un copil.

***

Era  sfârşitul lunii ianuarie. Ca în fiecare seară, deschid calculatorul şi navighez pe  un site de socializare. Îmi făcusem cont doar de trei zile, dintr—un motiv banal auzit la replica unui profesor universitar “în ziua de azi dacă nu aveţi site, nu existaţi”. Nu eram adepta conversaţiilor pe  internet mai ales în cadrul unui site de socializare, dar cuvintele auzite la acel curs îmi tot răsunau în minte.

Era o noapte rece, 26 ianuarie 2010, nu aveam somn, aşa că mi—a zburat gândul la un fost coleg pentru care aveam în liceu o simpatie aparte, dar de care nu mai aveam nici o veste de mai bine de  trei ani. Cum internetul face  minuni, am dat un <search> cu  numele Bogdan în speranţa că îl voi găsi, doar auzisem în stânga şi—n dreapta că  asta e principala sarcină a renumitului site. Încerc de câteva ori, în zadar…nici o  imagine cu faimosul meu coleg. În schimb mă atrage o fotografie a unui alt Bogdan. Am privit poza timp de câteva  secunde, m—a atras bretonul tipului. Avea părul negru şi câteva  fire rebele îi acopereau fruntea, sprâncenele lungi şi arcuite, iar ochii…nu erau acel albastru care mă atrăgea pe mine la un bărbat, aceştia erau căprui, dar privirea lui era  atât…atât de pătrunzătoare.

Continuam să analizez, gâtul îmi părea lung, acoperit de o cămaşă în carouri cu o combinaţie de culori, un amestec de alb, albastru şi negru care de asemenea  mă atrăgeau, iar peste purta o geacă neagră.

Am dat un click, după, un altul şi i—am trimis o cerere de prietenie, la care nu mă aşteptam să primesc confirmare. Curiozitatea mă rodea şi urma să—i citesc profilul, descopăr când şi—a făcut apariţia pe aceste meleaguri, datorită anului în care a terminat masterul aproximez şi vârsta, 27 de ani, deasemenea locul de  muncă este menţionat, o funcţie destul de importantă într—o bancă. Site—ul chiar face  minuni, este  menţionată până şi starea  civilă…singur, în josul paginii se află adresa şi numărul de  telefon…îl notez. De ce? A fost ceva de moment, probabil. Observ liceul, mă informez rapid…undeva prin Argeş, însă oraşul curent era aglomeratul  Bucureşti.

Incredibil, câte informaţii în câteva minute. Orele trecuseră mai rapid ca niciodată. Mă fâstâcesc dacă să—i las un mesaj sau nu! Până la  urmă nu—mi dădea nimeni în cap  pentru un simplu mesaj şi nici nu mă aşteptam să mi se  răspundă, părea genul de persoană cu agenda încărcată.

Îi scriu… era 27 ianuarie 2010, ora 01:11!

Eşti cumva profesor? Îmi pari foarte cunoscut.

Stau câteva secunde  pe gânduri şi apăs pe  trimite.

Sigur mesajul nu reflecta deloc  realitatea, nu mi se părea deloc cunoscut, dar a  fost singurul lucru care mi—a trecut prin minte să—l scriu pentru a începe o conversaţie. Eram bulversată de  acţiunile mele, parcă nu eram eu…îi scriam unui necunoscut, pierdeam câteva ore să—l descopăr şi era  posibil ca acele informaţii să nu coincidă cu realitatea. Cu  băgare de seamă că la ora 06:30 trebuia să fiu în picioare, pun capul pe pernă. Mă trezesc la ţiuitul alarmei, îmi fac tabietul de dimineaţă şi pornesc spre şcoală. Aveam laboratoare de data asta, o zi scurtă. Orele se desfăşoară normal, plec spre casă într—o grabă de se  minunau colegele. Intru pe uşă şi…deschid laptopul şi mânui şoricelul pentru a deschide contul.

Surpriză! Văd roşu pe albastru, era primul mesaj pe care îl primeam pe site, mă uit de două ori, neavând ochelarii lângă mine, am zis să mă asigur că văd bine. Mă ridic, îmi scot ochelarii din toc şi citesc zâmbind.

Bogdan mi—a răspuns, era ora 13:30!

“Probabil că am o faţă comună. Dacă îmi spui unde şi ce cursuri urmezi/ai urmat poate că vom desluşi misterul. Apropo de mistere şi tu eşti o necunoscută… Din profilul tău înţeleg doar că eşti la un nou început. De ce? Şi în sfârşit ce cauţi pe net la ora 1 noaptea? Ţie nu îţi place să dormi?”

 

Dimineaţa de 4 februarie 2010

Mă trezesc, mă uit pe geam. Era o dimineaţă răcoroasă, însă pe zăpada rămasă pe alocuri se oglindeau razele soarelui, oferind senzaţia unor grămezi de steluţe aurii.

Ziua decurge cu lucruri specific feminine. Probez întrega garderobă, combin articolele vestimentare în toate modurile posibile, asta  în nici mai mult nici mai puţin de patru ore.

M—am îmbrăcat, mi—am pus încălţările negre cu toc potrivit, am făcut o piruetă în faţa oglinzii, mi—am trecut mâna prin părul lung, rebel ce nu vroia să se aşeze pe placul meu şi am început să—mi “pictez” faţa, aşa cum spun băieţii.

Mai aveam la dispoziţie 20 de minute, care s—au epuizat în timp ce mi—am pregătit geanta din piele neagră, mi—am pus ceasul şi cerceii, am făcut o ultimă piruetă, am îmbrăcat paltonul negru ce—mi strângea mijlocul cu un cordon din care am format o fundă într—o parte, m—am parfumat şi la ora 17:35 am ieşit pe uşă.

Intrasem în panică, nu vroiam să  întârzii, emoţiile deja se simţeau, nu nimeream yala pentru a introduce cheia. După câteva secunde uşa se închide. Pornesc către lift, nu merge. Cobor  grăbită scările de la etajul trei, las uşa de la intrarea în bloc  larg deschisă, traversez strada spre metrou neregulamentar, ajung pe peron şi intru în metrou fix când se auzea “Atenţie se închid uşile!” După cinci staţii cobor, schimb magistrala şi aştept alte două minute metroul în care călătoream o staţie. Mă urc, personalul Metrorex anunţă “Urmează staţia Universitate cu peronul pe partea stângă”, ceasul de la mână arăta ora 18:19. Apăs butonul verde din interiorul metroului, cobor şi mă întrept spre ieşirea “Muzeul de istorie”. Ajung la suprafaţă, mă uit în stânga şi în dreapta  încă de când mă aflam pe scările rulante, dar nici un chip care să—i semene omului ce urma să mă văd.

Aştept! Începe să fulguiască, îmi întorc  privirea  în stângă mea şi…inima parcă—mi stă în loc pentru câteva secunde atunci când îl zăresc pe cărarea din faţa mea.

Arăta…cu mult peste aşteptările mele, iar în acele fracţiuni de secundă nu vedeam în faţă decât pe…el, pe coperta unei reviste de modă! Nu—mi venea a crede că trăiesc ceva real, că “prinţul” pe care—l visam încă de pe vremea când bunica îmi citea  poveşti cu prinţi şi prinţese, este acum în faţa mea. Inima îmi bătea mai tare ca niciodată, atunci când mi—a întins mâna şi mi—a zis “Hei…în sfârşit ne cunoaştem…Bogdan”, un moment de tăcere…ne ţinem de mână “Ana—Maria, îmi pare bine”.  În timp ce mâinile noastre se desprind, el mă priveşte de sus până jos şi—mi spune “Eşti mult mai frumoasă, decât în poze, decât fata din faţa camerei web!”

În momentul ăla simţeam că faţa îmi arde şi nici măcar fulgii reci ce deveneau din ce în ce mai deşi nu reuşeau să—mi răcorească obrajii înroşiţi.

Dacă până atunci nu credeam în  dragoste  la prima  vedere,  în acea  clipă  am ştiut că trăiesc sentimentul în persoană, căci simţeam cum fluturaşii începeau să prindă viaţă în stomacul meu.

Ne—am îndreptat paşii spre Centrul Vechi, trotuarul era poleios, din când în când mă sprijineam de braţul lui Bogdan pentru a nu aluneca. Am ajuns pe Calea Victoriei şi am intrat într—un restaurant situat pe partea dreaptă în holul căruia ne—a întâmpinat mascota măreaţă a unui bucătar cu burta. Am coborât scările, ne—am lăsat paltoanele la garderobă şi am ales o masă pe partea stângă, lângă perete. În local pe lângă chelneri, pian şi noi, mai erau doar două mese ocupate de oameni de vârsta a doua.

Atmosfera era plăcută, restaurantul select, cu specific italian şi internaţional, în stil clasic, elegant iar muzica umplea încăperea.

Am luat loc la masă, el în partea  dinspre  perete, iar eu alături în dreapta lui.

Mă privea…ospătarul ne aduce meniul, îl răsfoim şi facem comanda…o pizza şi o limonadă de fiecare.

Ne este adusă comanda. Arăta foarte bine, iar mirosul se simţea în jurul nostru. Am început să mâncăm. Pizza era imensă şi evident că jumătate a rămas în farfurie, deşi ştiam că nu este un gest frumos.

Ne ridicăm şi ne îndreptăm spre garderobă. Mă surprinde că îmi ţine paltonul pentru a mă ajuta să mă îmbrac, un adevărat  gentlemen. Urcăm treptele şi părăsim localul. Afară era deja întuneric, încă fulguia, se lăsase frigul, iar zăpada era îngheţată şi alunecam din ce în ce mai  tare. Bogdan îmi oferea mâna adeseori pentru sprijin. Era atât de prezentabil, înalt, iar atingerea mâinilor noastre îmi dădea fiori.

Intrăm la metrou, mergem în acceaşi direcţie până la un anumit punct. Este zgomot şi ne limităm doar la a ne privi. Se apropie staţia la care trebuie să coboare, eu  mai având o staţie de mers. Îmi mulţumeşte pentru companie, ne luăm la revedere cu un pupic amical pe obraz.  Uşile metroului se închid, ne privim pe geamul ce ne desparte zâmbind unul la celălalt. Îl vedeam în depărtare, îşi punea căştile.

După câteva minute ajung acasă, cu o stare de nedescris, fericită, după mult timp în care uitasem candoarea sentimentului.

       

15 februarie 2010

În jurul orei 21:00, mă ia cu maşina de la bloc. Urc, ne sărutăm. La primul semafor, mă ia de mână şi conduce aşa tot timpul. Parchează. Cobor din maşină, îşi înconjoară braţul drept după mijlocul meu subţirel şi mergem către blocul lui. Luăm liftul până la etajul opt, timp în care mă îmbrăţişează şi mă sărută pe frunte. Introduce cheia în yală, o răsuceşte de două ori. Ţine uşa larg deschisă pentru a păşi eu prima.

Eram teribil de emoţionată. Mă aşez pe scaunul din dreptul biroului. Mă rotesc cu el, era atât de confortabil.

Bogdan se lasă în vine, îşi sprijină mâinile pe picioarele mele, îmi sărută o mână şi—mi oferă ceva de băut.

Ruşinoasă, îi mulţumesc şi—l refuz. Vorbim ceva vreme, după care—mi spune că merge să îmbrace pijamaua la baie. Între timp, rămân şi mă  uit la televizor.

După aproximativ cinci minute, uşa la baie se deschide şi rămân plăcut surprinsă de pijamaua crem din mătase. Era atât de chipeş. Simţeam că îl ador pe zi ce trece tot mai mult. Se aşează în pat iar eu intru la baie să îmbrac ţinuta de dormit, pantalon de trening şi tricou. Îmi fusese ruşine chiar să—mi iau o pijama la mine.

Stăm împreună în pat. Ne sărutăm, vorbim, ne mângâiem şi în jur de miezul nopţii adormim îmbrăţişaţi până dimineaţa.

Era prima seară în care adormeam în braţele lui, îi simţeam mirosul pielii, căldura corpului. Îl puteam mângâia pe cap, îmi plimbam degetele prin părul său, îi înconjuram spatele cu braţele mele lungi şi subţiri. Era atât de plăcut.

Ne trezeşte alarma telefonului la 7.20.

— Bună dimineaţa. Cum a dormit domnişoara?

— Neaţa. Foarte  bine, îi răspund fericită.

Prima noastră dimineaţă împreună. Bogdan merge la baie pentru a se pregăti de serviciu, între timp eu  mă schimb în cameră. Îi urmăream fiecare mişcare. Felul în care îşi aranja cravata, cum încălţa pantofii, cum îşi dădea cu parfum. Avea atât de mult grijă de aspectul său, iar asta mă  încânta enorm.

Plecăm împreună către metrou. Radiam de bucurie, că aveam o persoană atât de minunată la  braţul meu. Cobor după două staţii. Mă sărută şi—mi urează o zi frumoasă.

Aştept celălalt metrou. La două minute, ajunge în staţie. Urc, aveam de mers o staţie.

Salut cu zâmbetul pe  buze  portarul de la scara blocului, iau liftul şi intru în casă.

Mă pregătesc pentru facultate.

Nu credeam că un om îmi poate schimba atât de mult viaţa, maniera de a privi lucrurile,  dincolo de carapacea mea şi mai ales, nu ştiam că pot zâmbi atât de mult.

Problemele au dispărut odată cu această relaţie. La facultate, parcă se născuse în mine un geniu, deşi nu—mi dădeam silinţa cum o făceam odată. Acum eram ocupată cu altceva, eram  îndrăgostită, aşa cum nu mai fusesem  vreodată.

Simţeam în mine  o schimbare formidabilă, o schimbare frumoasă, un optimism remarcabil, eram o persoană împlinită!

 

29 aprilie 2010,

Ora 20:21, Bogdan, îmi ia mâna între mâinile lui, spunându—mi:

— Ana—Maria, eşti o fată frumoasă, inteligentă, extraordinar de finuţă, o să reuşeşti în tot ce—ţi propui. Ana, urmare a spuselor tale în scrisoare, cel mai bun lucru pentru amândoi este să punem punct relaţiei. Simţeam cum totul în jurul meu se cutremura. Bogdan îmi mângâie mâna, spunându—mi:

— Probabil, voi regreta momentul ăsta toată viaţa…Ana.

 

1 Mai 2010

Este ora 06:30. O dimineaţă însorită! Mă urc în maşină, pornesc motorul şi mă îndrept către  florăriile din drumul meu.

Îmi aminteam că Bogdan îmi mărturisise că florile sale preferate sunt lalelele roşii.

Hotărăsc să dau curs unui gest pe care nu aş fi intenţionat să-l pun în aplicare niciodată, pentru un băiat! Cunoscându-mă, cei apropiaţi, cu siguranţă nu  m-ar  fi  crezut  în  stare  de  o asemenea anormalitate. Nici mie, însumi  nu-mi venea a crede ce  urmează să  fac.

Realizez cât se  poate  schimba  un om  din şi  pentru  dragoste.

Opresc la o florărie. Intru plină de entuziasm. Privesc  printre  flori şi constat că  nu  aveau …lalele.

Eee…nu-i nimic, găsesc la următoarea cu siguranţă. Ajung la cea de-a doua florărie. Aveau  lalele galbene.

Intrasem într-o oarecare stare de panică! Nu m-am gândit nici o secundă  la posibilitatea de a nu găsi lalele roşii. Îmi imaginam că în cel mult zece minute rezolv cu achiziţionarea buchetului.

Pornesc spre centru oraşului. Semaforul este roşu. Privesc pe geam şi mai zăresc o florărie! Opresc de îndată. Nu aveau deloc lalele. Vânzătoarea, foarte amabilă, sună la alte două  florării pentru a întreba dacă deţin lalele. Din păcate nici una dintre ele  nu avea florile ce se pare că deveniseră o raritate pe piaţă, în plin sezon. Parcă ieri  le  vedeam  la orice  pas!

Iau la rând alte  trei  florării, găsesc lalele roze, galbene…nu roşii. 

Trecuseră  două  ore în căutarea unui buchet de lalele.

Hotărăsc să merg în piaţă, cu riscul de a nu fi împachetate elegant.

Ajung în prima piaţă. Dau ocolul de  două  ori prin toată aglomeraţia produsă. Nu zăresc nici un fir de lalea.

Mă întristez. Teama că nu pot realiza ce îmi propusesem, nu-mi dădea pace.

Pornesc către o altă piaţă renumită. Mă uit cu atenţie la toate standurile, în toate colţurile  şi  zăresc o băbuţă ce avea într-o  găleată de  plastic câteva lalele răsfirate. Nu erau roşul aprins  pe care-l căutam şi nici nu arătau extraorinar, însă le iau! Fericită că după două ore  găsesc în sfârşit, mult doritele lalele roşii, îi plătesc dublu băbuţei. Erau numai 22 de fire. Îmi doream mai multe. Pun lalele pe  bancheta din spate şi plec  către o altă piaţă.

Dumnezeule, în  toată viaţa mea nu colindasem pieţele ca în dimineaţa asta! Nu-mi plăcea să stau la rând în piaţă, să aud oamenii în vârstă cum se târguiesc cu cei de la tarabe. Evitam cât de mult puteam astfel de medii.

Înconjor cea de a treia piaţă din cartier. Găsesc ultimile lalele roşii, la un domn de etnie romă! Erau 33 de fire, un roşu mai aprins şi mult mai frumoase.

Plătesc şi mă îndrept cu o aorecare nemulţumire la maşină. Pun şi aceste lalele peste celelalte. Nu am avut niciodată atât de multe flori. În drum spre casă mă gândeam cum să le împachetez. Opresc la florăria de la colţul blocului şi o rog pe doamna florăreasă  să  mă ajute cu ornamentul. Aceasta refuză. Mă enervez…

Mă uit la ceas. Era 09:02! Parchez maşina în faţa blocului şi iau lalelele de pe banchetă. Un fir îmi alunecă. Erau atât de multe, încât nu le cuprindeam nici cu ambele mâini. Ajung într-un final în casă şi le pun pe pat. Braţele mi-erau amorţite.

Nici când eram copil, nu mă murdăream atât de tare pe  mâini. Picăturile de pe cozile lalelelor se scurgeau în palma mea, frunzele îmbibate cu apă se lipeau pe mână, iar pâmântul de pe frunze îmi înnegrea unghiile.

Iau un prosop de bucătărie. Şterg cozile lalelelor de apă. Rup jumătate din frunzele acestora şi stric foarfeca în încercarea de a tăia cozile pentru a fi toate la aceeaşi dimensiune. Deşi lăsasem în urmă un morman de resturi verzi, buchetul tot era gros. Găsesc un staniol într-unul din sertarele din bucătărie. Împachetez cozile şi le strâng cu o panglică roşie. Era pentru prima oară când aranjam un buchet de flori. Clar, rolul de florăreasă nu era nici pe departe un punct forte pentru mine. Obosisem. Atâta agitaţie cu florile. Niciodată nu făcusem atâta treabă. Aspectul nu mă mulţumea, dar nu aveam încotro. Scriu un bileţel rapid, iau buchetul, închizând uşa în urma mea. Vecinii mă  privesc  la ieşirea din bloc, admirând buchetul, după  părerea lor, extraordinar de frumos.

Deschid maşina. Aşez florile pe scaunul din dreapta mea. La 09:41 sunt deja parcată la blocul lui Bogdan, însă pe partea  unde nu avea nici o vedere la geam. Iau lalele şi mă îndrept către scară. Uşa blocului era închisă. Of…mă  dureau mâinile din cauza imensului buchet cu 55 de lalele. Stau retrasă, de teamă ca Bogdan să  nu iasă din bloc. Tremuram de emoţie.

Observ o bătrânică pregătindu-se să iasă din bloc. Grăbesc pasul, mut lalele pe un braţ şi îi ţin uşa pentru a îi oferi întâietate.

– Fetiţa mea, superbe lalele!

– Vă mulţumesc. Urmează să le dăruiesc…

– Ooo…norocoasă mamă aveţi, cu o aşa fiică!

Zâmbesc,spunând:

– Mulţumesc frumos, dar nu sunt pentru mama.

– Atunci, scumpa mea?

Mă grăbeam, iar doamna mă tot ţinea de vorbă. Îmi plăcea să comunic cu dumneaei, însă mă îngrijora ca Bogdan să nu apară şi să se ducă pe apa sâmbetei intenţia şi peripeţiile dimineţii.

– Sunt o surpriză  pentru  un vecin de-al dumneavoastră.

Băbuţa mă fixează din priviri…

– Norocos este că te are draga mea! Să fiţi fericiţi!

– Mulţumim.

Trag uşa după mine. Străbat holul lung şi păşesc în lift. Butonul numărul  opt este  blocat. Tot apăs, apăs… liftul nu porneşte. O întreagă aventură! Apăs butonul numărul şapte. Cobor din lift şi urc încă un etaj. Ajung la ultimul etaj. Mi se întâmplă o ciudăţenie. Ştiam că  blocul are  nouă etaje, că Bogdan stă la etajul opt, iar eu dacă apăsasem butonul şapte, ajunsesem la etajul cu acelaşi număr. Pentru a ajunge la etajul opt, era necesar să mai urc un etaj. Încerc să înţeleg fenomenul ciudat. Sunt la nouă. Cobor un etaj. Ajung la opt, mă uit la numărul apartamentului notat cu pixul în palma stângă. Aştept să intre în casă o doamnă din capătul celălalt al coridorului şi mă îndrept către uşa lui Bogdan. Las uşor buchetul pe prag, cu bileţelul printre lalele şi pornesc în grabă să iau liftul din capătul holului pentru a ieşi pe uşa din spatele blocului.

Urc în maşină şi îi trimit un sms lui Bogdan:

“Deschide uşa şi fi atent la prag!

Pornesc motorul, după câteva minute, telefonul vibrează.

01 mai 2010, 10:01, un sms de la Bogdan:

Mulţumesc mult! Un gest pe cât de anormal pe atât de frumos. Înţeleg că  vrei să  mă provoci, dar oare nu e prea târziu?!?

 

2 mai 2010

E dimineaţă, nu-mi amintesc cum am ajuns acasă, când şi cum am adormit. Purtam hainele de peste zi. Tâmplele parcă-mi explodau, mă sprijin de perete, intru în baie şi mă bag sub duş. Las apa să-mi inunde corpul câteva zeci de minute. Nu realizam dacă ceea ce trăiesc este doar un vis urât sau e realitate. Simt nevoia să iau aer.

Plimbându-mă agale în oraşul ce îmi părea pustiu, mă opresc în drumul meu la biserica din parc. Mă aşez în faţa icoanei. Picăturile se măresc, iau conturul unor perle.

O mână mă atinge pe umăr. Tresar…

O bătrânică, îmi mângâia părul şi mă întrebă:

– Puiul meu, de ce o frumuşică tânără ca tine, e atât de tristă?

Încerc să-i răspund, dar cuvintele nu se leagă de hohotul plânsetului.

Bunicuţa, îmi şterge lacrimile cu mâinile sale încreţite de trecerea anilor, îmi oferă braţul şi mă scoate din biserică. Ne aşezăm pe o bancă din curtea sfântă. Mă strânge la pieptul său, spunându-mi:

– Ia aminte, fetiţa bunicii, ce îţi spun acum. Nu cunosc motivul lacrimilor tale, însă, copila mea, nimic, dar, nimic, ascultă bine la mine, pe lumea asta nu merită să îţi înroşeşti ochii în asemenea hal, încât din lacrima ta să curcă sânge.

Nu am forţă să pronunţ nimic…

Îmi amintesc şi de bunica din Ceruri şi izbucnesc şi mai tare!

Îmi lipseau atât de mult mesajele lui Bogdan, prezenţa sa. Acum, nimeni nu-mi mai dădea un mesaj de “Bună dimineaţa” sau “Noapte bună”, nimeni nu se mai gândea la mine pe parcursul zilei. 

Viaţa fără el nu avea sens, totul în jur era negru, mort…vie eram doar eu…precum o legumă!

Mulţumesc bătrânei şi aprind o lumânare pentru pacea sufletului.

Mă îndrept către casă…

Telefonul îmi sună. Nu vreau să vorbesc cu nimeni. Mă aşez la măsuţă şi scriu în lumina galbenă a veiozei. Se aud doar tastelele…pac, pac, pac.

Ochii îmi lăcrimează din nou…

 

Trecuse de miezul nopţii, era 10 august 2010. Spre sfârşitul acestei zile urma să fiu în aeroport.

Orice speranţă de a mă vedea cu Bogdan sau de a primi orice gen de  răspuns din partea lui se irosise.

Priveam interfaţa e—mail—ului, picurând  lacrimă cu  lacrimă.

Tresar când telefonul vibrează. Cine să mă caute la 01:43 în noapte. Îl  iau în mână, încerc să—mi şterg lacrimile. Văd în ceaţă. Tremur toată, iar  picioarele mi se înmoaie  când văd poza lui Bogdan pe  ecranul telefonului  licărind.

— Alo.

— Ce faci Ana—Maria?

— Bogdan, aş minţi dacă ţi—aş spune că bine.

— Când pleci din ţară? Îmi pare rău că nu am putut răspunde, dar acum un sfert de oră am ajuns acasă şi am văzut mesajul tău. Am fost plecat din ţară. Când mi—ai dat beep ascuns aterizam, dar nu m—am gândit că eşti tu, însă când am văzut e—mail—ul am dedus că erai tu.

— Nici o problemă, Bogdan. Am  avion, astăzi, spre sfârşitul zilei, la 22:45.

— Aaa…hai, vii la mine, Ana? Ia un taxi, te rog, că sunt foarte obosit şi nu mă simt în stare să  conduc. Nu am dormit mai deloc zilele acestea.

— Bine, Bogdan. Te  sun când  ajung la bloc.

— Te aştept. Te pup.

— Te pup.

Lacrimile îmi încetaseră. Inima îmi bătea ca nebuna de bucurie. Era senzaţia unui vis  imposibil, ce s—a împlinit.

Mi—am luat o rochiţă gri, mulată ce îmi punea în evidenţă toate formele corpului, sandale  negre cu platformă înaltă, părul pe spate şi puţin fond de ten pentru a  îmi acoperi cearcănele. Nu aşa îmi imaginasem întâlnirea, însă nu vroiam să pierd vremea aranjându—mă…fiecare secundă cu Bogdan era preţioasă.

Sun la o firmă de taxi. Nu reuşesc să găsesc nici un taxi liber. Înainte de a urca pentru a îmi lua actele maşinii, sunt sunată de doamna de la centrala taximetriştilor pentru a  mă anunţa  că  au un taxiu liber ce se îndreaptă în zonă.

Mă urc în taxi. Emoţiile deveneau din ce în ce mai puternice. Cobor în faţa  scării lui  Bogdan. Îl sun…

— Am ajuns, Bogdan.

Tastez interfonul. Îmi deschide.

— Ana, uşa este deschisă. Eu stau în pat că sunt foarte obosit. Închizi uşa după tine, te rog.

— Bine, Bogdan. Ne vedem sus în câteva secunde.

Am închis. Am luat liftul, până şi el  îmi lipsea.

Îl vedeam pe  Bogdan după aproape trei luni. Emoţiile mă copleşeau. Ajung la  uşă. Trag  aer în piet şi apăs clanţa. Aceeaşi atmosferă primitoare, însă nu—l zăresc pe Bogdan. Aud o  voce…

— Hei…ce faci Ana?

— Ce primire! Nu mă întâmpini? Îi spun,  în timp ce—mi dau  sandalele jos.

— Of, of…

Se ridică din pat, mă admiră din mijlocul camerei.

— Ana, uite ce aranjată eşti tu, iar eu te întâmpin în pijama.

Avea pijamaua mea preferată, maro închis din mătase. Era nebărbierit, ochii mici, se vedea oboseala pe chipul său, însă tot cel mai minunat îl vedeam. În casă parcă era mai curat ca niciodată şi lenjeria de pat crem mi—a atras atenţia încă de la intrare.

Ne apropiem, ne ţinem de mână şi ne sărutăm pe obraz.

Simţeam o fericire în suflet de nedescris. Nu—mi venea a crede că îl revăd după atâta timp.

Apreciam atât de mult faptul că deşi ne despărţisem în penultima zi a lunii aprilie, m—a sunat pentru a ne petrece o seară împreună, deşi era obosit după drum, iar dimineaţa urma să  meargă la serviciu.

Simţeam cum sentimentele  mele se amplifică. Îl  iubeam chiar mai mult decât propria viaţă.

Începem să povestim fiecare ce a făcut în tot acest timp în care  nu ne—am  văzut. Surprinzător, însă de această dată vorbesc  mai mult  eu. Bogdan începe să mă mângăie cu pasiune pe  tot  corpul, în timp ce eu eram concentrată să—i povestesc cât mai multe şi nu răspund cu aceeaşi intensitate atingerilor. Mă opresc din vorbit, începând să—mi plimb cu tandreţe mâinile pe corpul său. 

— Ana, mă  opresc eu şi începi tu!

Zâmbim şi  ne  îmbrăţişăm reciproc.

Era atât de plăcut să—l simt în braţele mele. Bogdan îmi sărută fruntea. Îi mângâi chipul, atingându—i fruntea cu buzele. Îi sărut obrazul atât de apăsat, încât simt cum barba îmi înţeapă uşor buzele. Îmi plimb palmele pe spatele lui, timp în care mă priveşte în ochi. Îl vedeam atrăgător, cu aceeaşi privire ce m—a fermecat.

 

10 august 2010, ora 19:57

Drum bun şi mult succes. Ne mai auzim…

Se gândea la mine. Foarte frumos gestul său, chiar m—a surprins. Era unul din motivele ce îmi dădeau forţa să  merg mai departe  fără el.

La 20:45 ajung în aeroport.

— Ana, ai grijă de tine. Să îmi scrii şi să  nu ne uiţi.

— Sailor, trei luni vor trece repede. Nu am cum să uit prietenia noastră, aşa cum nu pot uita locurile ce—mi trezesc atâtea amintiri.

— Drum bun, Ana.

— Mulţumesc mult Sailor că  m—ai condus.

Avem amândouă lacrimi în ochi. Ne îmbrăţişăm ca şi cum niciodată nu ne—am mai vedea şi ne pupăm pe obraz.

Era primul meu zbor cu avionul. O experienţă plăcută. Pe drum, îmi imaginam cum ar fi fost să zbor cu Bogdan, zeci de gânduri mi se învălmăşau în minte. Îmi las capul pe spate, sprijinit de scaun, mă joc cu centura şi încerc să rememorez fiecare moment din seara ce tocmai trecuse. Trăiam totul atât de intens, încât parcă îi auzeam vocea lui Bogdan, îi simţeam atingerea, mirosul pielii sale parcă era pretutindeni. Închid ochii şi derulez secvenţă cu secvenţă acea minunată seară.

Dimineaţa i—am dat un mesaj lui  Bogdan, pentru a—l anunţa că am ajuns cu  bine.

Îmi răspunde…

Sunt sigur că te vei descurca. Nu o să  ai probleme cu acomodarea. Ai grijă de tine. Te pup.

Îmi venea atât de greu să—l ştiu la mii de kilometrii depărtare. Privesc către cer şi mă rog ca totul să fie bine, ca Bogdan să  nu mă uite.

Vizitez oraşul cu somptuoasele clădiri şi mă înscriu la cursurile de limbă străină, pentru a  obţine  diploma  fără de  care nu mă puteam înscrie la  master.

 

22 august 2011, ora19.36

Purtam o rochiţă înflorată de vară, mulată pe corp şi cam scută, căreia îi asortasem o pereche de sandale joase de un crem deschis. Părul lung, lăsat pe spate, un machiaj sobru…

Vin de la serviciu foarte bucuroasă, până când intru pe aleea ce ducea către blocul lui Bogdan. Din depărtare, observ maşina în parcare. Mergând agale, îmi îndrept privirea către maşină. Bogdan era cu spatele, iar din partea dreaptă, locul unde cândva stăteam eu, coboară o …femeie. Inima îmi bate, zâmbetul îmi piere, o furtună în interiorul meu se porneşte. O stare imposibil de pus în vorbe. Împietresc, nu—mi pot mişca piciorul pentru a—mi continua drumul. Acea femeie, fuseseră cu Bogdan în concediu. Aceasta deschide uşile din spate, scoate bagajele, ia o valiză din portbagaj. Se apleacă după bagaje, timp în care Bogdan îşi ia un rucsac din portbagaj, îl pune pe umăr şi ridicând mâna stângă pentru a lăsa portbagajul în jos, îşi fixează privirea către mine. Părea obosit, purta ochelari, un tricou de culoare închisă şi pantaloni albi până la genunchi. Privirile ni se întâlnesc…rămâne blocat, fără a schiţa nici măcar un gest. Mă uit la el, oftez, ridic sprânceana ca şi cum i—aş transmite “Mda…Bogdan”! Şiroaie de lacrimi îmi inundă obrazul. În timp ce ne privim, acea fată mică de statură, cu părul scurt, roşcat văzut de la depărtare, plinuţă, se îndreaptă cu bagajele spre blocul lui Bogdan, fără a băga de seamă privirile noastre. Încetez să—l mai privesc şi pornesc spre bloc. Când acea fată intra în scară, Bogdan în urma ei, se opri câteva secunde pe aleea ce ducea spre blocul meu, întorcându—şi capul spre mine. Ne privim de la o distantă de cinci metri, după care îşi continuă drumul. Îl urmăresc cu privirea înceţoşată până când intră în scară. Ajung la bloc, urc treptele alergând, deschid uşa şi mă arunc în pat plângând.  Îi trimit un sms lui Bogdan:

 Acum, că te—am văzut cu altcineva, am înţeles…tot!

Nu mi—am imaginat niciodată că l—aş putea vedea în compania unei femei. Nu i—am văzut în nici o ipostază, nici măcar ţinându—se de mână, dar era clar că nu venea din concediu cu o simplă cunoştinţă. Mă frământă incertitudinea. Oare chiar este iubita lui, suspin eu.

M—a tulburat serios faptul că i—am văzut împreună, începeam să văd ceea ce alţii au încercat să  mă facă să văd în tot acest timp. Aveam încredere oarbă în Bogdan şi nu vroiam să ascult invenţiile altora, ce acum s—au dovedit a fi reale.

Încercam să mă agăţ de fel şi fel de motive, pentru a nu accepta realitatea.

Îmi spuneam, trebuie să mă liniştesc, nu are cum să fie iubita lui, nu intră  în tiparul a ceea ce—mi povestea el că—şi doreşte, cel puţin, nu din punct de vedere fizic. Era opusul! Chiar  dacă nu eram eu aleasa lui, îmi doream pentru el o persoană care să—l merite, o persoană frumoasă…iar această fiinţă ce îl însoţea, pe lângă el părea inexistentă. O acapara cu frumuseţea sa, chiar şi mersul lui era mult mai galant.

Cuprinsă de  o nostalgie sfâşietoare simt că  nimic nu—mi poate răcori sufletul incendiat.

 

***

Astăzi, încep o nouă etapă…

Am hotărât să las în urmă “copilul din mine” şi cel mai important lucru este că simt asta, simt o schimbare! Trăirile m—au maturizat, sunt mai puternică! Schimbarea se datorează în mare parte acţiunilor din jurul meu şi acelor persoane ce au avut un rol în formarea caracterului meu!

Astfel, adresez mulţumiri tuturor celor ce au jucat un rol în istoria mea personală şi celor ce, acum, fac parte din viaţa mea!

Viaţa este singurul lucru ce ne este oferit o singură dată, aşadar am decis că orice problemă are rezolvare şi că niciodată nu trebuie să—ţi pierzi zâmbetul. Am hotărât să fiu fericită, merit asta!

Strălucesc datorită valorilor umane ce le deţin, având calităţile necesare obţinerii excelenţei şi menţinerii în tot ceea ce—mi propun. Nu am nevoie de nimeni pentru a reuşi, sunt o persoană independentă cu ţeluri bine definite, cu o atitudine pozitivă în orice situaţie, cu încredere în sine şi mai presus de toate, sunt o femeie căreia îi pasă de Ea!

 

– Fragment de roman –

690 Total Views 3 Views Today