danut ivanescu by ionut banuta  

În urmă cu aproape 20 de ani ţi-am luat un interviu pentru Alternativ SF, suplimentul ieşean de SF scos de Mike şi Samoilă. Îţi aduci aminte?

Pentru Alternativ SF era? Mi-a rămas în cap că pentru Jurnalul SF m-ai torturat. Ceva SF, ce contează… Mi l-ai şterpelit în bucătărie, interviul, îmi amintesc. Nu e însă nici o îndoială că s-au scurs/prelins 20 de ani de atunci. Unii dintre cei născuţi în acea perioadă ştiu deja să scrie… Te aştept şi peste 20 de ani.

 

În tot acest interval te-ai facut remarcat în peisajul editorial arondat ariei muzicale, hard rock underground (?). Ce te-a determinat să emigrezi în această arie şi cum de scriitorul din tine s-a lăsat cumva marginalizat? N-ai simțit nevoia să repui mîna pe condei?

Nu hard rock, ci metal. Lucrurile au mers progresiv în simţirea mea, de la Doors la grunge, apoi la heavy metal şi în cele din urmă la metal extrem. Fără grindcore şi alte cîteva chestii plasate pe-acolo, care mi-au stat întotdeauna-n gît. Am editat cîteva dicţionare şi, vreme de 9 ani, revista Heavy Metal Magazine, apoi am pus pe picioare unul dintre site-urile importante de profil, „acum defunct”, ca să citez un prieten. Totul sub egida Cartea de nisip. Sînt mîndru de toate astea, de ce să mint. Dar n-am migrat nicăieri şi n-am renunţat la scris. Nu eu am ales, aşa a fost să fie. Pe lîngă literatură şi muzică mă mai desfăt cu ceva istorie, iar de vreo doi ani umplu cutii cu cărţi poştale şi am un blog legat de subiectul ăsta, care numără vreo 30.000 de vizite pe lună. Fiecare dintre pasiunile-astea iese în faţă la un moment dat, grasă şi frumoasă, fără însă ca celelalte să-şi dea duhul. Îşi schimbă doar proporţiile între ele. Raportul. Azi una, mîine alta. De ce nu. Poate că se sufocă între ele şi nici una n-apucă să prindă cheag sau poate că se hrănesc una pe alta. Habar n-am. De scris am scris (aproape) permanent şi nu numai cereri de oferte, deşi, sincer vorbind, astea-mi mănîncă timpul. Sau mai degrabă am reaşezat şi fasonat. Aşa se înalţă zidurile, nu? Undeva în calculatorul meu există şi vreo două-trei texte nepublicate, rodul incestuos al ultimilor ani.   

Anul viitor mi-ai spus că are mai multe conotații pentru tine şi că îți doreşti un dublu desant editorial…

Da, e un prag anul viitor, din multe puncte de vedere. Pragul de sus. 50 de ani de viaţă nu-s de colo, nu? O juma de secol, Dumnezeule. Şi, nu ştiu cum s-a făcut, dar n-am publicat nici un volum de literatură pînă acum, deşi texte aş fi avut… Mi se pare chiar ruşinos că n-am făcut-o. Toată lumea scrie în ultimii ani şi nu mai citeşte aproape nimeni. Mă gîndesc că peste cîţiva ani s-ar putea ca numărul scriitorilor să-l depăşească pe cel al cititorilor. Şi-atunci cititorii ar fi mai importanţi decît scriitorii. Bine, spun unii că şi-acum e la fel şi există un sâmbure de adevăr în părerea asta. Cititorii de azi pot supravieţui şi fără scriitorii de azi, îi citesc pe-ăia morţi de mult, ce mare scofală. Scriitorii de azi au însă nevoie de cititorii de azi, ceea ce-i o problemă. Am divagat prea mult? Da, mi-am planificat să termin cu fasonarea şi să public două volume, fără nici o legătură unul cu altul, bineînţeles dacă voi găsi o editură (două?) dispusă să parieze pe mine. Un debut întîrziat, ce-i drept, dar dacă nu fac pasul nici în 2014, nu cred că-l voi mai face vreodată.

 

De ce-ai simțit nevoia să rescrii textele mai vechi decât să spui alte poveşti noi? Ți-a secat imaginația? Nu cred…

Pentru că aveau prea multe scăpări textele vechi, şi de conţinut şi de formă. Spun şi poveşti noi, fireşte, îmi place s-o fac, dar nu le pot lăsa pe cele vechi neterminate. Pur şi simplu nu mă lasă inima. În ceea ce priveşte imaginaţia, pentru textele mele nu mi s-a părut niciodată a fi prea importantă. Forma contează. Forma potrivită este prin ea însăşi un conţinut. De asta m-a convins, cu mulţi ani în urmă, Celine, cu a lui „Călătorie la capătul nopţii”. Poveştile se întîmplă în jurul nostru, în minţile noastre, dar nu prind viaţă decît atunci cînd îşi capătă forma. Oamenii simpli au ştiut asta dintotdeauna, numai noi am pierdut-o cumva pe drum. Vezi proverbele. Poţi spune „Cei puternici nu se împiedică de cîrtitori şi uneltitori”. Aşa, şi? Un adevăr, sigur că da, dar cine ar reţine o asemenea frază şi şi-ar însuşi înţelesul ei? Dacă spui însă „Cîinii latră, ursul trece”, lucrurile se schimbă. Fraza îţi rămâne imprimată în creier şi odată cu ea înţelesul.

 	în picioare: Adrian Bănuţă, Marian Irimia; jos: Don Simon, Dănuţ Ivănescu, Ionut Bănuţă, Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Doru Stoica (foto Monica Nicolau)

în picioare: Adrian Bănuţă, Marian Irimia; jos: Don Simon, Dănuţ Ivănescu, Ionut Bănuţă, Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Doru Stoica (foto Monica Nicolau)

Citind noua versiune a textului pe care l-ai extras din primul volum pentru FICȚIUNI.ro am fost surprins să găsesc aceeași „răutate“ a scriiturii care te-a făcut celebru, dar dublată de o mai mare complexitate în creionarea lumii Inelului, ceea ce-l face cumva ermetic. Se închide în el însuși.

Păi, cam asta am și dorit. Pe de-o parte, e normal ca lumea să fie mai închegată și mai coerentă, au trecut atîția ani de-atunci, și – sincer vorbind – cred că-i valabil nu numai pentru mine, ci și pentru ceilalți cu care-am colaborat la construirea lumii Motocentaurilor. Lucrurile se construiau pe loc și lumea respectivă era destul de vagă, inclusiv în mințile noastre. Nu știu a ta, pentru că tu ți-ai imaginat-o primul… Dar în a mea și a multora dintre ceilalți, da. Și ne concentram doar asupra unui segment.

De ce ai simțit nevoia să aduci textele pe care le-ai adunat pentru primul volum în lumea Inelului, a motocentaurilor?

Au fost scrise cam în aceeași perioadă și-aveau elemente comune, chiar dacă nu erau încadrabile în lumea respectivă. Adică nu mi s-a părut o forțare prea mare.

 

Nu crezi că textele de-atunci, tonul lor, erau un referențial pentru Ivănescu de-atunci? Raportîndu-te la epoca JSF, cum te vezi acum?

În mine cel de-acum a supravieţuit o parte din Ivănescu cel de-atunci. Nu ştiu cît. Poate chiar în întregime, numai că acum e ţinut în frîu, nu-şi mai face de cap. M-am înţelepţit, ca să zic aşa, ceea ce înseamnă, ca la oricare altul, mai multe concesii faţă de normalitatea aşa cum o văd ceilalţi. Nici nu mai contează dacă e bine sau rău, e o stare de fapt. Epoca JSF? Frumoasele nebunii ale tinereţii, pe care mi le-amintesc cu drag. Cu drag, nu cu nostalgie, pentru că pe de o parte încerc să nu regret ceea ce nu pot schimba, iar pe de alta prefer să privesc înainte, nu înapoi.

 

Dar incluzîndu-le în lumea asta, a motocentaurilor, și rescriindu-le din  perspectiva asta, nu crezi că vor ajunge să fie înțelese decît prin prisma asta? Adică am făcut un experiment cu textul ăsta și mulți l-au perceput ca fiind extras direct din MOTOCENTAURI PE ACOPERIȘUL LUMII.

Mă bucur s-aud asta, dar pe de altă parte, da – nu pot să le evaluez singur –, cred că ele singure nu stau în picioare. Adică sunt destul de greu de înțeles separat. Ele au sens împreună. Și asta am și dorit. Probabil că nici n-or să apară altele pînă la volum, acum e o excepție că apare un text separat. Ele or să apară împreună. Eu le-am tot învîrtit în cap și – așa cum ți-am mai zis – dacă nu le public la anul, nici nu cred că le voi mai publica vreodată… Am totuși 50 de ani… Publică oameni care s-au născut atunci cînd scriam eu textele astea…

 danut ivanescu by ionut banuta_0097

Dac-ar fi să defineşti scriitorul, cum ai face-o?

Nu ştiu ce-i un scriitor, dar ştiu cum e: orgolios şi/sau frustrat. Cum altfel ar putea avea pretenţia că are de spus lucruri pe care ceilalţi ar trebui să le preţuiască? De ce ar tînji altfel după înţelegerea şi aprecierea celorlalţi, de care se distanţează cumva, atunci cînd scrie? Ar trebui plînşi scriitorii, nu admiraţi. Și ce spuneam cu cititorii și cu scriitorii… cred foarte tare chestia asta, n-a fost o glumiță. Sunt tot mai mulți scriitori. Toată lumea scrie! Și tot mai puțini citesc! Dintre ăia pe care-i cunosc eu, cred că mai mulți sunt cei care scriu decît cei care citesc. Pentru că poți să scrii și să nu citești prea mult. Cunosc exemple de oameni care chiar recunosc: nu prea mai am timp să citesc, așa… Da’ scriu! Sînt legate între ele? Scrisul cu cititul? În aceeași persoană… n-aș putea spune.

 

Ei, bine, acum sîntem într-o plină schimbare de paradigmă…

… (cu năduf!) al cărui sfîrșit sper să-l prind în timpul vieții mele! (rîdem) Da’ nu știu dacă… dacă nu va deveni o permanență asta…

danut ivanescu by ionut banuta_0110

Nu, cred că o să se producă la un moment dat un salt… care-o să schimbe fundamental omenirea așa cum a fost cel de după ce-a apărut tiparul.

Am mai auzit comparația asta. Nu-s convins că-i așa, că-i același lucru. Cărțile tipărite vor continua să existe și peste 500 de ani. Într-un tiraj mic, pentru o elită, pentru colecționari, chestii de genul ăsta. Nu vor dispărea. Ne vom întoarce la ce-a fost inițial, de fapt. Pentru că pînă la urmă literatura, arta în general, e pentru elite, nu pentru toată lumea. Asta este! Și o vedem. O vedem tot timpul. Adică nu pot să consider că un individ are un nivel cultural satisfăcător atîta vreme cît face greșeli grosolane de gramatică în e-mailurile pe care le trimite.

 

Asta-i altă discuție…

Sînt efectele secundare ale posibilității oferite oricui de a scrie orice. La net mă refer… Punctele noastre de vedere diferă de cînd ne știm. Întotdeauna au diferit…

Pfff! N-aș zice… nu în chestiile esențiale. În chestiile de substanță nu mi se pare că am avut divergențe majore…

Și în ceea ce privește scrisul… Ție ți-a plăcut întotdeauna să experimentezi. Mie… nu neapărat, știi. Textele mele experimentale au ieșit așa… c-așa au ieșit, așa am simțit atunci. Niciodată n-a fost ceva căutat.

Ce au alea două ale mele, scrise împreună cu Corn, – cărora le poți spune experimentale – au fost scrise programatic așa… și oricum se justifică din punctul de vedere intern al textelor să fie scrise așa…

Păi, se vede… Pentru că nu au nicio legătură cu nimic din ceea ce Corn a scris înainte și după. Adică este evident că și firul și forma îți aparțin. Probabil el a complet p-acolo, a mai rotunjit… chestii de genul ăsta. Dar și scheletul – plecăm de-aici, ajungem acolo, trecem prin următoarele puncte și ele trebuie să fie așa… acum nu mă refer la SONY, la ultimul… care mie mi se pare și-acum mult prea ermetic…

Ăla? Ce ți se pare ermetic la el? N-am vorbit niciodată de chestia asta în atîția ani…

E greu de urmărit textul ăla… L-am numit ermetic pentru că n-am găsit alt cuvînt… E greu de urmărit, nu-ți vine să-l citești, adică ai nevoie de strădanie ca să mergi mai departe. La celălalt, la RAGNAROK, nu. Chiar dacă are ruperile alea de ritm, chiar dacă… nu, categoric nu e greu de urmărit. Din punct de vedere al percepției.

RAGNAROK e construit pe schema pe care e scris LE GRANDE MEAULNES sau făcut filmul ANUL TRECUT LA MARIENBAD. Am vrut să-mi iasă disoluția aia temporală care era esențială pentru momentul povestirii.

Da, mi-ai zis… Pînă la urmă contează mai puțin ce-ai vrut să transmiți. Contează ce-ajunge la receptor. Iar receptorii sînt atît de diferiți… Eu n-am scris niciodată ușor, contrar părerilor despre primele mele texte… unele au fost scrise-ntr-o seară, nu știu… Au avut însă în spate săptămîni în care m-am gîndit la ele… Nu știu, eu n-am scris niciodată ușor. Îmi vine o idee, m-așez și-ncep să scriu niște pagini. Niciodată. Sau să scriu programat, cum scriu unii, cinci sau zece pagini pe zi… Aşa că în contextul ăsta, în care eu mă chinui să scriu, nu găsesc niciun motiv pentru care ar trebui să mă străduiesc să le fac accesibile pentru cititor. Să se chinuie și-ăla dacă vrea să citească, dacă nu vrea – să nu le citească.

 

danut ivanescu by ionut banuta_0075Și-atunci, mie de ce-mi reproșezi chestia asta? (rîdem) Tu singur ai spus că literatura e pentru o elită. Nici eu nu mă adresez unuia care nu-i în stare să silabisească. Mă interesează părerea – nu neapărat în bine –  a unor oameni… avizați.

…a unora, da.

 

 Cum percepi literatura? Mai eşti conectat la ceea ce se întîmplă azi în lumea literară de la noi? Dar pe scena internațională?

Pentru mine literatura e o necesitate, cel puţin ca cititor, dar n-aş putea spune că urmăresc cu consecvenţă ce se mai întîmplă, ce mai apare… Cred că n-am făcut-o niciodată. Aflu întîmplător cîte ceva, dar cam atît. Aş spune că mai degrabă recitesc decît citesc, deşi din cînd în cînd mai îmi ajunge în faţa ochilor şi cîte-o carte mai nouă.  

 

Te-ai hotărât să finalizezi volumele catalizat de ceva (vezi prietenii care te-au bătut la cap atâția ani) sau din alte motive? De ce le vrei publicate? Doar pentru că erau ceva neterminat sau …?

Ah, prietenii au un rol esenţial, fireşte, cei care insistă de ani buni să public volumele. Dar mai e şi orgoliul de care spuneam: îmi place să cred că există cititori care s-ar bucura de ele.  Uite, al doilea meu volum, cel cu Valea Timocului…

 

…unde intră SFÂNTUL GRIGORIE CIUNGU…

Al doilea volum (care va fi compus din cinci texte, două inedite) mi-e mai aproape de suflet decît primul. În clipa asta.

 

Bine, ele s-au împletit de-a lungul timpului…

S-au împletit după o vreme. A existat perioada cu Jurnalul SF și cu motocentaurii, dar la un moment dat s-a schimbat ceva în mine. Ele, textele, au fost succesive, fireşte. A contat starea de spirit. După o vreme, lucrurile au început să se amestece: am început să-mi aduc aminte de textele și de perioada aia. Mike (Haulică) e de vină. Pentru că acum niște ani, 6-7 probabil, mi-a zis Mike: hai mă, nu faci și tu un volum? Păi, stai mă, că n-am decît 2-3 texte (eu mă gîndeam la GRIGORIE și la celelalte), nu-nu-nu, zice el, cu alea vechi! adună-le și… măi, nu prea mă mai reprezintă... (ziceam eu ca prostu’, adică nici măcar nu-i adevărat că nu mă mai reprezintă). Aşa că m-am uitat peste ele și mi s-a deschis din nou apetitul. Am lucrat la ele o vreme, dar mi-a revenit starea pentru GRIGORIE. Și-am mai scris un text care se petrece în lumea aia… apoi iar am lăsat „Cronicile Blandianei” deoparte. La un moment dat Mike s-a plictisit să tot insiste şi lucrurile au început să se-amestece în capul meu… N-am terminat niciunul dintre volume pîn-acum, dar întoarcerea la textele legate de motocentauri Mike a provocat-o. Şi nu-mi pare rău că m-am întors la ele. Știi, aia-i parte din noi… Pot să bată aștia cîmpii pînă nu mai pot: dac-ai fost hipiot la 30 de ani, chiar dacă ai ajuns om de afaceri la 50, hipiotul e undeva acolo, ascuns. Dacă nu, înseamnă că ai fost fals atunci. Eu n-am fost fals. Bucățica aia din mine e la locul ei, chiar dacă se ascunde. În camera din fund. Din cînd în cînd mai intru și în camera din fund, care m-așteaptă, știi? Intru în ea din cînd în cînd și constat că-mi face plăcere. Chiar mă regăsesc acolo…

 

Mai ai de gând să scrii ficțiune?

Da, printre picături. Pînă una alta trebuie să cîştig o pîine şi-un pahar de vin, iar literatura nu poate să mi le aducă. Și-mi pare rău că am tot mai puțin timp pentru ceea ce-mi place să fac.

danut ivanescu by ionut banuta_0131