Totul în ceea ce privea construcţiile era simplu, dar deosebit de curat, îngrijit şi de bun gust. Însă dincolo de ce se putea vedea, exista o plăcută atmosferă de pace şi de linişte. Părea că tot “decorul” era special conceput pentru desfătarea “personajelor”.

            Însă doar unul dintre cei 2 se integra în peisajul uşor înceţoşat al dimineţii. Ieşiră pe poarta imensă şi porniră pe drumul perfect îngrijit care cobora uşor spre vale. Cel mai în vârstă păşea agale, cu mâinile la spate, emanând o siguranţă ce probabil îl inhiba pe cel mai tânăr. Acesta mergea mereu cu un pas mai în spate, având tendinţa de a rămâne în urmă. Se precipita din când în când, să-l ajungă, însă se speria când ajungea în dreptul bătrânului şi se oprea din nou preţ de o secundă, ruşinat de îndrăzneala lui. Dar tovarăşul său nici nu băga de seamă toată această fâstâceală. Îşi continua drumul cu calm, vorbind cu nemăsurată bunăvoinţă:

–          Ia spune, cum a fost?

–          Bine… îngăimă celălalt.

–          Atât? Doar bine?

–          Nu. A fost foarte bine… Mi-a părut rău când am plecat…

–          Ţi-a părut rău după ceva sau cineva anume? Sau pur şi simplu îţi pare rău că a trebuit să pleci?

–          Nu ştiu. Mi-a părut rău de tot, în ansamblu… Duc dorul oamenilor, al obiectelor de acolo, al locurilor… Însă de când am ajuns aici parcă s-a schimbat ceva.

–          S-a schimbat? Ce s-a schimbat?

–          Nu ştiu.

–          Sentimentele tale? întrebă bătrânul încercând să-l ajute, văzându-i uriaşa timiditate.

–          Da, într-un fel da. Privind în urmă mi se pare că tot ce a fost nu mi s-a întâmplat mie. Sunt oarecum detaşat. E atât de frumos aici…

–          E aşa cum te aşteptai?

–          Nu, în niciun caz. Ştii?… Cu siguranţă că ştii: oamenii de acolo au o viziune diferită, care deformează în totalitate realitatea. Şi eu, ca şi ei, îmi închipuiam că aici este frumos, dar o altfel de frumuseţe. Puneam accent pe vizual. Ori aici domină atmosfera şi sentimentele… mai bine zis simţămintele. Peisajul, deşi este deosebit, e pe planul secund.

–          Da… mi s-a mai spus asta. Mai zi-mi despre tine!

–          Ce aş putea să spun?! Cred că nu este nimic destul de important ca să fie amintit.

–          Şi totuşi… Ai ceva să îţi reproşezi?

–          Dacă m-ai fi întrebat înainte să ajung aici aş fi răspuns altceva. Nu vreau să par ipocrit, dar asta simt acum. Nu ştiu dacă e chiar un reproş, însă cred că aş fi schimbat ceva…

–          Ce? întrebă bătrânul, văzând că celălalt tace din nou şi din nou rămâne în urmă.

Tânărul reveni lângă el şi zise:

–          Mi-ar fi plăcut să studiez mai mult acolo… Au fost atâtea lucruri interesante pe care le-am ignorat. Nu mi s-au părut importante cât am stat acolo.

–          Nu te cred ipocrit. Şi nu-ţi face griji în privinţa “lucrurilor interesante”. Nu sunt chiar atât de importante cum crezi, adăugă bătrânul zâmbind.

–          Dar toate ştiinţele acelea care puteau fi studiate acolo… toate legile, pornind de la cele imuabile ale universului şi până la cele mai mărunte… Ştiinţele exacte, artele, istoria, filozofia, religiile…

–          Care din ele ţi s-a părut mai interesantă?

–          Iar nu ştiu. Matematica, însă de la nivelul la care devine interesantă, mi s-a părut excesiv de grea. Pianul mi s-a părut foarte frumos, însă doar ca să îl ascult, nu să şi cânt. Cred că mi-ar fi plăcut să studiez istoria de acolo. Poate să fiu arheolog…

–          De ce tocmai arheolog?

Tânărul zâmbi, aducându-şi aminte ceva cu mare plăcere, apoi continuă:

–          Am înţeles abia acum că există mai multe planete cu viaţă inteligentă. Însă pe cea pe care am fost eu acest lucru nu se ştia. Cum nu se ştia mare lucru nici despre trecutul şi originea speciei. Mi-ar fi plăcut să studiez această problematică. Îmi închipui acum că dacă aş fi învăţat suficient şi aş fi lucrat cu dăruire aş fi putut face descoperiri importante. Asta mi-ar fi creat o deosebită satisfacţie. O mare împlinire.

–          Ai fi dorit o mai largă recunoaştere a personalităţii tale?

–          Nu. Nu neapărat. Atunci nu mi-am dat seama. Acum însă cred că mi-aş dori o mai mare satisfacţie de sine. Chiar am nişte teorii interesante, desigur profane, despre originea religiilor.

–          Hm! De ce ai vrea să studiezi tocmai istoria religiilor?

–          Nu ştiu… Cred că ar fi interesant şi nou pentru mine, care am fost un ateu convins, zise tânărul sfârşind cu glas stins.

–          Crezi că mă deranjează asta?

–          Nu ştiu! Sunt foarte multe lucruri pe care nu le ştiu.

–          Ce înseamnă să fii ateu?

–          Îmi asum răspunderea, zise tânărul, într-o mică manifestare de curaj. Înseamnă să nu cred că Tu exişti.

Bătrânul zâmbi din nou, dar continuă:

–          Nu e foarte grav. Ai auzit de cele 10 porunci?

–          Sigur că da. La modul general. Este un fel de cod de bază, chiar şi pentru atei, însă ignorat chiar şi de credincioşi.

–          Vrei să le luăm la rând şi să le discutăm puţin, raportat la tine?

–          Cum am spus, îmi asum orice răspundere.

–          Bine. Ştii care e prima dintre ele?

–          Nu.

–          “Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” Tehnic vorbind, un ateu nu are nicio divinitate în care crede, deci, implicit, nu are nici vreun altul. Porunca e pe jumătate respectată.

–          Nu este o scuză, însă nu am crezut că Tu exişti. Sunt multe de zis aici. Nimeni, niciun om, nu poate şti că moartea este doar o altă realitate, că trupul şi sufletul nu se despart, ci transcend efectiv împreună aici… pe planeta asta… sau ce o fi. Nu am putut să accept dogma. “Crede şi nu cerceta” mi s-a părut o sintagmă mai degrabă dictatorială decât…

–          Aşa şi este! îl întrerupse bătrânul. A fost inventată de oameni, strict în folosul lor. Nu are nicio legătură cu noţiunea de credinţă în divinitate. A doua poruncă – “să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor!” – ai respectat-o ca o consecinţă a convingerii tale. Oricum e oarecum desueta. Ştii ce urmează?

Tânărul dădu din cap a negaţie.

–          “Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!”. Ce ai de zis?

–          Nu pătrund prea bine sensurile ei. Noi ziceam pe Pământ, să nu înjuri făcând referire la Tine. Nu vorbesc urât din obişnuinţă, însă trebuie să recunosc că mi-a mai scăpat câte o înjurătură. Şi chiar dintre cele mai prohibite. Cât de grav este, doar Tu poţi judeca.

–          Am putea să discutăm mult pe tema asta. E un filon filozofic generos. Îţi spun doar concluzia: faţă de alţi oameni, numărul înjurăturilor tale nu înseamnă nimic. Şi mai mult, ar fi trebuit să fie rostite cu convingere, nu ca şi un clişeu verbal. Desigur, vorbele tale se contabilizează ca păcate, dar nu e cazul să îţi faci griji pentru ele. Unde am ajuns?

–          La 4.

–          Da: “Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte!”

De data asta zâmbi tânărul:

–          Se pare că am respectat această poruncă, tot întâmplător, prin forţa împrejurărilor. Trăind într-o societate creştină, am serbat alături de ei principalele sărbători. Însă nu le-am interpretat niciodată mai mult decât nişte obiceiuri.

–          Nu ai simţit niciodată că ar fi mai mult decât atât?

–          Nu, dar mi-am pus întrebări legate de faptul că ceva tot ar trebui să fie real din moment ce a generat o credinţă atât de puternică şi chiar autentică pentru mulţi oameni, de multe milenii. De aici şi marea curiozitate şi dorinţa de a studia istoria religiilor dacă ar mai fi posibil. Dar bănuiesc că nu este.

–          Aşa este. Nu te poţi întoarce acolo. Cât despre acest păcat, să ştii că nu mă deranjează. Nu sunt foarte vanitos. Acum foarte mult timp avea o altă valoare şi un scop practic bine definit. Acum însă s-au schimbat chiar şi percepţiile mele. Porunca a 5-a ai respectat-o. E aia cu părinţii. O ştii?

–          Esenţa o ştiu. Cred că nici următoarele câteva n-au fost încălcate.

–          Aşa este. N-ai fost desfrânat, n-ai furat, n-ai ucis. Urmează cea cu minciuna. Ştiu că în societăţile de pe unele planete este inevitabilă. Pur şi simplu nu este decât o metodă de uşurare a vieţii, de supravieţuire în cadrul societăţilor create şi dezvoltate imperfect de membrii lor. În cazul tău este păcatul cel mai grav. Dacă însă definim normalitatea că starea dată de majoritate sau cel puţin de medie, atunci te încadrezi în normal. Ba chiar stai mai bine decât majoritatea. Mai rămâne una. Aia cu pofta. Făcând o analiză, am ajuns la concluzia că este o greşeală de “proiectare”. Pofta şi dorinţa sunt încriptate în codul genetic al oricărei fiinţe vii. Practic ele sunt motorul vieţii, nu altceva, chiar şi în cazul altor specii, de pe alte planete, despre care tu nu ştii. Şi acest păcat generează producerea unora dintre celelalte. Problema devine însă gravă abia în cazul fiinţelor inteligente, dotate cu conştiinţă. Numai în cazul lor o putem numi păcat. Iar tu, ai poftit la multe, întocmai ca şi toţi ceilalţi oameni. Dar încă odată, eşti în limite, oricât de strânse le-aş concepe.

–          Da, aşa este, am poftit, recunoscu tânărul. Pot să am şi eu o curiozitate satisfăcută?

–          Chiar şi mai multe.

–          Aş fi curios asupra naturii Tale… dacă este divină sau nu… nu ştiu cum să întreb…

–          Depinde cum defineşti divinitatea. Voi, pe Pământ aţi atribuit caracter divin oricărui fenomen pe care nu l-aţi putut explica ştiinţific, după nivelul cunoştinţelor voastre. Alţii o definesc după alte principii, pe care tu nu le poţi înţelege. Aşadar, după definiţia voastră, da, am caracter divin. După a altora nu am decât cunoştinţe şi capacităţi mai vaste.

–          Şi vârsta? Eşti nemuritor?

–          Ştii doar că timpul este relativ, iar scurgerea lui cunoaşte foarte multe sisteme de măsurare. Tu ai putea crede că oricine trăieşte mai mult decât 8-9 sau 10 generaţii pământene este nemuritor. Să spunem doar că am norocul să trăiesc pe o planetă dintr-un sistem solar unde o mişcare de revoluţie durează cu mult mai mult decât pe orice altă planetă locuită. Asta deformează puţin percepţia pe care o au toate fiinţele inteligente despre mine.

–          Eşti unic?

–          Orice fiinţă este unică. Din punctul meu de vedere nu sunt nemuritor. Deţin doar o poziţie unică.

–          Te întâlneşti personal cu fiecare om care moare… mă rog, care ajunge aici, fiind considerat mort de semenii lui?

–          Hai să lămurim un lucru. Tu EŞTI mort, întrucât eşti supus legilor naturii de pe planeta ta. Asta înseamnă că niciodată nu te vei putea întâlni cu vreo fiinţă care la rândul ei nu este moartă după legile planetei pe care a trăit. Tot ce ştii tu despre lume şi univers nu vei mai vedea niciodată.

–          Nu înţeleg în totalitate, însă cred că ceea ce va urma mă va mai lămuri asupra acestor aspecte.

–          Ca să îţi răspund şi la întrebare: nu, nu mă întâlnesc decât foarte rar cu vreun om. Tu eşti o excepţie. Unul dintre cei pe care merită să îi cunosc personal.

–          De ce?

–          Pentru că, deşi ateu ca şi convingere, ai trăit mai frumos decât majoritatea credincioşilor, creştini sau nu. Am vrut să răsplătesc, atât cât pot, aceasta verticalitate, dată de conştiinţa ta şi nu de vreo constrângere, chiar şi numai religioasă.

–          Mulţumesc! Dar cum rămâne cu cei de altă religie în afară de cea creştină?

–          Mi-e destul de greu să îţi explic astfel încât să poţi înţelege. E ca şi în cazul cuvintelor sinonime. Nu are absolut nicio relevanţă modul în care s-au concretizat diferite orientări în cadrul gândirilor religioase. Pluri- sau mono- teismul, creştinismul, budismul, hinduismul şi sute de alte credinţe de pe zeci de planete, nu au absolut nicio relevanţă. Doar existenţa unui cod moral minim şi universal valabil este importantă.

–          Cred că înţeleg. Ne întoarcem la… castel?

–          Eu o să mă întorc, iar tu vei continua să cobori spre vale. Te mai însoţesc o mică bucată de drum.

–          Aş vrea să mai ştiu dacă există ceea ce pe Terra se chema Rai şi Iad.

–          Sigur că există. Unele lucruri le-aţi intuit bine, voi oamenii, chiar dacă în general sunteţi ignoranţi.

–          Şi Iadul este tot cum ni l-am închipuit noi?

–          Din păcate da. În general lucrurile rele v-au reuşit mai bine decât cele bune. Desigur, explicaţiile date de voi şi mai ales descrierile sunt greşite, dar în linii mari, Iadul este aşa cum l-aţi imaginat voi. Cel puţin are aceeaşi menire.

Înghiţind în sec, tânărul continuă să întrebe cu teamă:

–          Şi,… având în vedere cele spuse mai înainte de tine, pot să trag nădejde că eu nu voi ajunge acolo?

Continuară să coboare în linişte. Răspunsul întârzia. Teama tânărului creştea la fiecare pas. Bătrânul se opri.

–          De aici eu mă voi întoarce. Şi din păcate nu am un răspuns care să îţi placă.

–          Am înţeles, confirmă celălalt cu glas stins. Totuşi, aş putea să ştiu cine ajunge în Rai? Ce condiţii trebuie îndeplinite? Ce criterii şi ce praguri sunt stabilite?

Bătrânul zâmbi amar:

–          Faci o mare eroare. De fapt sunt două erori majore, atât asupra fondului chestiunii, cât şi asupra percepţiei temporale. Toţi oamenii ajung în Iad.

–          Bine dar de ce? Nu mai înţeleg nimic.

–          Îmi pare rău că nu înţelegi. Nimeni n-a prea înţeles, deşi e mai mult decât evident. Totul a fost aranjat astfel încât să vă daţi seama şi totuşi… Sunteţi ignoranţi, aşa cum am zis mai înainte. Voi oamenii nu aveţi cum să ajungeţi în Rai pentru că de acolo veniti. Ştiu că nu aşa pare acolo, dar asta vi se datorează numai vouă.

 

 

601 Total Views 1 Views Today